Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

132

STENDI

Mă voi duce să o petrec în sihăstrie, oriunde vei dori. mănăstirea Bray-le-Haut, de pildă; dar jură-mi că, timp cît voi lipsi, n-o să-i mărturiseşti nimic soţului Gîndeşte-te că, dacă spui cuiva, nu voi mai putea să întorc.

îi făgădui, Julien plecă, dar fu chemat înapoi două zile.

— Fără tine e cu neputinţă să-mi ţin jurămînt Dacă nu eşti aici să-mi porunceşti mereu cu privirea tac, am să-i vorbesc. Fiecare ceas din viaţa asta mîrşavă ral se pare că durează o zi.

în sfîrşit, cerul se milostivi de mama această nefericii! încetul cu încetul, Stanislas scăpă de primejdie. Dai gheaţa era spartă, mintea ei cunoscuse adîncimea păcatul lui săvîrşit, şi nu mai putu să-şi recapete echilibrul. Rj muşcările rămaseră, şi ele deveniră ceea ce trebuiau să fi într-o inimă atît de cinstită. Viaţa i se preschimbă în rai \ în iad totodată : iad cînd nu-1 vedea pe Julien, rai cînd i afla la picioarele lui.

— Nu-mi mai fac nici o iluzie, îi spunea ea chiar clipele cînd îndrăznea să se lase cu totul în voia dragostj Sînt osîndită, sînt osîndită fără putinţă de iertare. Tu > tînăr, te-au ademenit farmecele mele şi cerul te poate i ta; dar eu sînt osîndită. Cunosc asta după un semn sij Mă tem: cine nu s-ar teme în faţa priveliştii iadului ? ] în fundul inimii, nu-mi pare rău. Mi-aş săvîrşi din ne păcatul dacă ar fi s-o iau de la început. Să nu mă sească Dumnezeu în lumea asta lovindu-mi copiii, şi I avea mai mult decît merit. Dar măcar tu, dragul Julien, eşti oare fericit ? întrebă ea după o clipă. Găseţl că te iubesc îndeajuns ?

Neîncrederea şi orgoliul lui Julien, care aveau neve mai ales de o dragoste plină de jertfe, pieriră în faţa uttfl jertfe atît de mari, atît de neîndoielnice şi făcute clipă <■ clipă. Julien o adora pe doamna de Renal. „Deşi e nobiM iar eu sînt fiul unui lucrător, mă iubeşte... în mintea ei

MOŞII ŞI NEGRU

133

ikttu un simplu servitor cu funcţii de amant." Dar, InUcpărtîndu-şi teama aceasta, Julien căzu prada nebunii­le ii dragostei, tuturor îndoielilor ei ucigătoare.

Cel puţin să te fac fericit în puţinele zile cîte le mai

n de petrecut împreună! îi spunea doamna de Rânal,

ulu-1 că se îndoieşte de iubirea ei. Să ne grăbim; I» iute că mîine nu voi mai fi a ta. Dacă cerul m-ar pedepsi p)vindu-mi copiii, degeaba aş căuta să trăiesc numai pen-■u a te iubi, fără să-mi dau seama că păcatul meu îi ucide. w as putea supravieţui unei asemenea lovituri. Chiar dacă B vrea, tot n-aş putea: mi-aş pierde minţile. Ah, dacă aş Hltca să iau asupra mea păcatul tău, aşa cum tu voiai, cu pili.i mărinimie, să iei asupră-ţi boala lui Stanislas !

Această mare criză morală schimbă natura B|n»\amîntului care-1 lega pe Julien de doamna de R6nal. 11 h.ij'ostea nu-i fu doar admiraţie în faţa frumuseţii, ci or-jii'inii că era a lui.

I ><■ aici înainte, fericirea fu pentru ei de o natură cu «iili superioară, iar flacăra care îi mistuia deveni cu mult hm puternică. Cunoscură clipe de adevărată nebunie. Fe-||li ura lor ar fi părut cu mult mai mare în ochii lumii. Dar hu şi mai regăseau plăcuta seninătate, extazul fără nori, I jtla. crea uşoară din primele timpuri ale dragostei lor, cînd 11.1 nu se temea decît că Julien n-o iubeşte îndeajuns. Feri-Mi ca lor avea cîteodată înfăţişarea crimei.

în clipele cele mai luminoase şi, aparent, cele mai li-

Rllsiilc :

_ Ah ! Dumnezeule mare! Văd iadul! striga pe pt'iisleptate doamna de Rânal, strîndîndu-i mîna lui U li I ir n cu un gest convulsiv. Ce chinuri înfiorătoare ! Şi l|i ii in meritat, pe bună dreptate! îl strîngea şi se lipea de >nu se lipeşte iedera de zid.

I )ej;eaba încerca Julien să-i liniştească sufletul zbuciu-lii ii I >oamna de Rânal îi lua mîna şi i-o acoperea de Mi tttâri. Apoi, căzînd din nou într-o visare neagră :

134

— Iadul, spunea ea, iadul ar fi o izbăvire pentru | aş mai avea măcar în lumea asta cîteva zile de trăit cu i dar iadul aici, pe pătnînt, moartea copiilor mei... Şi totu poate că acesta va fi preţul pentru iertarea păcatului Oh, Doamne! nu-mi cere atît de mult pentru izbăviri mea. Bieţii copii nu ţi-au greşit cu nimic; eu, numai sînt vinovată: iubesc un bărbat care nu-mi este soţ.

Julien o vedea apoi liniştindu-se, în aparenţă. Doaii de Renal încerca să ia vina asupra ei, nevoind să-i înve neze viaţa celui pe care îl iubea.

în mijlocul acestor frămîntări ale dragostei, pricin rînd pe rînd de remuşcări şi de plăcere, zilele treceau tru ei cu iuţeala fulgerului. Julien îşi pierdu obiceiul de l

chibzui.

Domnişoara felise se ducea din cînd în cînd la

rieres, pentru un mic proces pe care-1 avea acolo. îl i

pe domnul Valenod pornit împotriva lui Julien. Camerist;

ura pe Julien şi-i vorbea deseori despre el directori!

Aşezămîntului pentru săraci.

— Dacă v-aş spune adevărul, m-aţi nenoroci, nule, îi mărturisi ea într-o zi domnului Valenod. Stăp se înţeleg întotdeauna între ei cînd e vorba de lucruri i portante... Şi unele destăinuiri nu le sînt niciodată ieri

bieţilor servitori...

După frazele acestea obişnuite, pe care nerăbdătoa curiozitate a domnului Valenod găsi mijlocul să le scy teze, el află lucruri cît se poate de umilitoare pentru org

liul lui.

Doamna de Renal, femeia cea mai distinsă din te nutul, femeia pe care el o înconjurase cu atîtea ateu vreme de şase ani şi, din nefericire, în văzul şi auzul tulB ror, femeia atît de mîndră, al cărei dispreţ îl făcuse fl atîtea ori să roşească, se încurcase cu un pui de lucrat^ deghizat în preceptor. Şi ca nimic să nu lipsească ciudfl

IUI¹?!! ŞI NEGRU

135

ujiimnului director al Aşezămîntului pentru săraci, doam-Lftn de Renal îşi adora amantul.

- Dar, adăugă camerista oftînd, domnul Julien nu » .1 ostenit deloc să-i sucească minţile. S-a purtat şi cu •t< Miuna de Rfinal la fel de rece cum se poartă de obicei.

fclise băgase de seamă abia la ţară ce se petrecea, dar |n sigură că legătura dura de mai multă vreme.

- Nici vorbă că de asta n-a vrut să mă ia atunci, mai usc ea amărîtă. Şi, proasta de mine, m-am dus să-i cer Kt ui doamnei şi s-o rog să vorbească cu el...

în aceeaşi seară, domnul de Renal primi din oraş, o ni cu ziarul, o lungă scrisoare anonimă care îi aducea la inofjiinţă, în cele mai mici amănunte, ce se petrecea în kii lui. Julien îl văzu pălind şi aruneîndu-i priviri pline ură pe cînd citea misiva scrisă pe hîrtie albăstruie. Cît iu seara, primarul nu-şi mai reveni din tulburarea lui. ' y> aba îi făcu Julien curte, cerîndu-i lămuriri asupra lisjei celor mai nobile familii din Burgundia.

CAPITOLUL XX

Scrisorile anonime

Do not give dalliance

Too much the rein: the strongest

oaîhs are straw

To the fire i'the blood¹.

TEMPEST

Cam pe la miezul" nopţii, pe cînd ieşeau din salon, Itilicii găsi prilejul să-i spună iubitei sale:

im liber dezmierdării/Nu-i da prea mult. chiar legămintele cele ii isnice; Par vreascuri pentru focul sîngelui (engl.)/Din Furtuna iU-speare (n. t.).

136

STENDIU

— La noapte nu ne vedem. Soţul tău are bănuieli., putea să jur că scrisoarea aceea lungă, pe care o cit oftînd, e o scrisoare anonimă.

Din fericire, Julien îşi încuia odaia cu cheia. Doar de R6nal îi trăsni ideea nebună că avertismentul lui n-a decît un pretext ca să n-o vadă. îşi pierdu cu desăvîrşii minţile şi, la ora obişnuită, veni la uşa lui. Julien, care i zise zgomotul pe coridor, suflă neîntîrziat în lampă. se căznea să-i deschidă uşa. Să fie doamna de Rfinal ? Să I soţul gelos ?

A doua zi, de cu zori, bucătăreasa, care ţinea la Julie îi aduse o carte pe a cărei copertă el citi aceste cuv scrise în italieneşte: Guardate alia pagina 130¹.

Pe Julien imprudenţa aceasta îl înfricoşa. Căută pag na 130 şi găsi, prinsă cu un ac, scrisoarea de mai jos, ser în grabă,, scăldată în lacrimi şi cu numeroase greşeli ortografie. De obicei, doamna de Rânal scria foarte îng jit: amănuntul acesta îl mişcă şi-1 făcu să uite pentru J clipă groaznica ei lipsă de prevedere.

„N-ai vrut să mă primeşti în noaptea asta ? Sînt cli cînd îmi vine a crede că nu ţi-am citit niciodată pînă fundul sufletului. Privirile tale mă înspăimîntă. Mi-e: de tine. Doamne ! oare nu m-ai iubit niciodată ? Ati soţul meu n-are decît să ne descopere dragostea şi să închidă pe vecie într-o temniţă, la ţară, departe de cop mei. Poate că aşa vrea Dumnezeu. M-aş prăpădi curînd Dar tu ai fi un monstru !

Nu mă iubeşti ? Te-au plictisit nebuniile, remuşcărilo mele, nelegiuitule ?! Vrei să mă pierzi ? îţi spun eu, lesnJ cum. Du-te, arată scrisoarea asta în tot oraşul, sau mai bine arat-o numai domnului Valenod. Spune-i că te » besc, ba nu, să nu rosteşti asemenea blasfemie, spune-i efl

l Uită-te la pagina 130.

KOŞU ŞI NEGRU

137

le idor, că pentru mine viaţa n-a început decît în cupa cînd le-am văzut; că în cele mai nebuneşti ceasuri ale tinereţii mole nici n-am visat măcar fericirea pe care ţi-o datorez; ifl îţi jerfesc viaţa mea, sufletul meu. Tu ştii că-ţi jertfesc ţi mai mult chiar. Dar se pricepe oare omul acela la jertfe ? Spune-i, spune-i ca să-i faci în ciudă, că puţin îmi pasă de loţi răuvoitorii şi că pentru mine nu există decît o singură nenorocire pe lumea asta, nenorocirea de a-1 vedea »t himbîndu-se pe singurul om care mă leagă de viaţă. Ce fericire pentru mine să o pierd, să i-o pot dărui ca jertfă şi

| Ifl nu mă mai tem pentru copiii mei.

Fii sigur, scumpul meu, că dacă există o scrisoare ano-

Inimă, ea vine de la fiinţa asta odioasă, care vreme de şase «ni m-a urmărit cu vocea-i grosolană, povestindu-mi des­pre cum ştie să sară călare, despre înfumurarea lui ne-

I fundă, înşiruindu-mi la nesfîrşit toate însuşirile lui.

Dar există, într-adevăr, o scrisoare anonimă ? Răule, lui A ce voiam să discut cu tine. Dar nu, bine ai făcut. Klrîngîndu-te în braţe, poate pentru cea din urmă oară, n aş fi putut niciodată să discut cu mintea limpede, cum fMi* atunci cînd sînt singură. De-acum înainte, fericirea ttonstră nu va mai fi atît de uşoară. Te va necăji asta ? Da, tu zilele cînd nu vei primi vreo carte plăcută de la domnul l'uuque. Jertfa s-a împlinit; mîine, fie că există sau nu o limnimă, îi voi spune şi eu soţului meu că am primit una

j ţi efi trebuie, deîndată, să-ţi ofere o ieşire convenabilă, să jjflNcască vreun pretext onorabil şi, cît mai'curînd, să te tri­mit A la rudele tale.

Vai, dragul meu, vom fi despărţiţi două săptămîni, ptiiiic chiar o lună ! Du-te; recunosc, vei suferi la fel de lunii ca şi mine. Dar, în sfîrşit, iată singurul mijloc de-a Inl.li ui a urmările scrisorii anonime. Nu e prima pe care a |tmnii-o soţul meu, şi încă pe socoteala mea. Vai, cum Iii.ii i îdeam pînă acum de ele !

138

STENDH/

Toată purtarea mea are drept scop să-1 facă pe meu să se gîndească la faptul că scrisoarea vine de la dor nul Valenod; sînt sigură că el a trimis-o. Dacă pleci de 1 noi, rămîi neapărat în Verrieres. Am să fac în aşa fel soţului meu să-i vină ideea să stea două săptămîni acoli ca să le dovedească nerozilor că nu există răceală înt mine şi el. Odată la Verrieres, împrieteneşte-te cu toat lumea, chiar şi cu liberalii. Ştiu că toate doamnele te voi căuta.

Nu cumva să te cerţi cu domnul Valenod, nici să nu-: tai urechile, cum spuneai într-o zi; dimpotrivă, poartă-¹ cît mai frumos cu el. Principalul e să se creadă la Verrie că vei intra la Valenod sau la oricare altul pentru < rea copiilor.

Asta n-o s-o rabde niciodată soţul meu. Dar chiar da va trebui s-o facă, ei bine, tu cel puţin vei locui la Ve rieres şi te voi vedea uneori. Copiii mei, care te iubesc s de mult, vor veni să te vadă. Doamne ! simt că-mi iut şi mai mult copiii fiindcă le eşti drag. Ce remuşcări! Cu au să sfîrşească toate ?... Mi se rătăceşte mintea... sfîrşit, înţelegi cum să te porţi; fii blînd, politicos, nu arăta dispreţ oamenilor acestora neciopliţi, te rog în nunchi: ei ne vor hotărî soarta. Nu te îndoi nici o clipă i soţul meu o să se poarte cu tine altfel de cum îi va pom opinia publică.

Tu ai să-mi faci rost de scrisoarea anonimă; înai mează-te cu răbdare şi cu o pereche de foarfece. Tafl dintr-o carte cuvintele de mai jos, lipeşte-le apoi pe coajfl de hîrtie albăstruie, pe care ţi-o trimit alăturat ;oamil la domnul Valenod. Aşteaptă-te la o percheziţie ; arde pm ginile cărţii ciuruite. Dacă nu găseşti cuvinte gata făcu» ai răbdare şi formează-le, literă cu literă. Ca să n-ai muli bătaie de cap, ţi-am compus o scrisoare anonimă foarţH

ROŞU ŞI NEGRU

139

ă. Vai, dacă nu mă iubeşti, după cum mă tem, ce lungă trebuie să ţi se pară scrisoarea mea!

SCRISOARE ANONIMĂ

«Doamnă

Toate micile dumitale uneltiri sînt cunoscute; dar [persoanele care au interes să le înăbuşe sînt înştiinţate. I |)inir-un rest de prietenie, te sfătuiesc să te lepezi cu totul ■c ţărănuşul dumitale. Dacă ai să fii destul de cuminte s-o ■tel, soţul dumitale va crede că înştiinţarea primită îl ■ninlc şi-1 vom lăsa în greşeala lui. Gîndeşte-te că îţi cu-fcusc taina. Tremură, nefericito! Acum va trebui mers wtpt lată de mine.»

< înd vei termina de lipit cuvintele din scrisoare (ai re-kuiioscut în ele felul de-a vorbi al directorului ?), ieşi din ■H*fl, ne vom întîlni.

Mă voi duce în sat şi mă voi întoarce părînd tulburată; ■r fapt, chiar voi fi aşa. Doamne! ce îndrăznesc să fac! şi mutic astea fiindcă ţie ţi s-a părut că ghiceşti o scrisoare [itionimă. în sfîrşit, cu faţa răvăşită, îi voi da soţului meu ■li boarea, spunîndu-i că mi-a înmînat-o un necunoscut, fl'u du-te şi te plimbă cu copiii pe drumul dinspre pădure I |l nu le întoarce pînă la ora mesei.

I >in vîrful stîncilor, poţi vedea turnul hulubăriei. Dacă Im i urile merg bine, voi pune acolo o batistă albă; dacă im n o să pun nimic.

I "ne inima ta, nerecunoscătorule, n-o să te facă să

ri ii vreun mijloc de a-mi spune că mă iubeşti, înainte

un pleci la plimbare ? Orice s-ar întîmpla, fii sigur de-un

||lii i ii : după despărţirea noastră definitivă, n-am să mai

■IftU'sc nici o zi măcar. Ah! mamă rea! Am scris două

|v»hI>i' goale, dragă Julien. Nu le simt deloc; în clipa asta

im mi pot gîndi decît la tine şi le-am scris doar ca să nu

MtA dojeneşti. Acum, cînd sînt ameninţată să te pierd, la ce

140

STENDHAL

m-aş mai preface ? Da, mai bine să crezi că am inimă de fiară, decît să mint în faţa bărbatului pe care îl ador ! Am minţit destul în viaţa mea. Fie, te iert dacă nu mă mai iubeşti. N-am timp să-mi recitesc scrisoarea. Pentru mim mi se pare o nimica toată să plătesc cu viaţa zilele fericii petrecute în braţele tale. Tu ştii că ele mă vor costa şi i mult."

CAPITOLUL XXI Dialog cu un stăpîn

Alas, ourfrailty is the cause,

we:

For such as we are made

such we be.

TWELFTHNIGI

Timp de o oră întreagă, Julien adună cuvintele cu plăcere de copil. Pe cînd ieşea din odaie, îşi întîlni ele împreună cu doamna de R6nal; ea luă scrisoarea cu simplitate şi un curaj ce dovedeau un înspâimîntător.

— S-a uscat lipiciul îndeajuns ? îl întrebă.

„Oare asta să fie femeia înnebunită de remuşcări', gîndi Julien. Ce planuri are acum ?" Era însă prea mîndr ca s-o întrebe, dar niciodată, poate, n-o plăcuse atît.

— Dacă lucrurile sfîrşesc râu, mi se va lua totu adăugă ea cu acelaşi sînge rece. îngroapă caseta asta deva, în munte; poate câ într-o zi o să-mi fie singur avere. Şi îi dădu o casetă mică, de sticlă, îmbrăcată în mj rochin roşu, plină cu aur şi cîteva diamante. Acutl pleacă, îi spuse.

l Vai, nu eşti tu de vină, ci slăbiciunea ta / Aşa ne e plămada, şi n-o | tem schimba (engl.) Din^l douăsprezecea noapte de Shakespeare (n t)

îmbrăţişa copiii şi-1 sărută de două ori pe cel mai mic dintre ei. Julien stătea neclintit. Doamna de Rânal se îndepărtă cu paşi repezi şi fără să-1 privească.

Din clipa cînd deschisese scrisoarea anonimă, viaţa domnului de R6nal devenise un chin. Atît de zguduit nu mai fusese din timpul duelului pe care trebuise să-1 aibă In 1816 şi, ca să vorbim drept, gîndul că ar putea primi un glonte îl făcuse atunci mai puţin nefericit decît era acum. I )omnul de Renal cerceta scrisoarea pe toate părţile: „Nu uimva e scrisă de-o femeie ? Şi dacă este, ce femeie a I mris-o ?" Se gîndea, rînd pe rînd, la toate femeile din Ver­if Icres pe care le cunoştea, fără să-şi poată fixa bănuielile jiNupra vreuneia. „S-o fi dictat un bărbat ? Care bărbat ?" [Aici, aceeaşi nesiguranţă; era pizmuit şi, fără îndoială, Hirtl de cei mai mulţi dintre bărbaţii pe care îi cunoştea. j„ Trebuie să-mi întreb nevasta", gîndi el din obişnuinţă, i o iu îndu-se de pe fotoliul unde se prăbuşise.

„Doamne! îşi spuse de îndată ce se ridică şi se lovi cu nulina peste frunte, de ea mai ales trebuie să mă feresc; acum imn duşman." Şi, de mînie, îl podidiră lacrimile.

Printr-o dreaptă cumpănire a uscăciunii sufleteşti din ■ no c formată toată înţelepciunea practică a provinciali-l|or, domnul de R6nal se temea cel mai mult, în clipa |§wea, tocmai de cei doi prieteni ai lui mai intimi.

„în afară de ei, mai am poate încă vreo zece prieteni." [Şl II irecu în revistă, socotind pe rînd cît l-ar căina fiecare. LI ,11 toţi, la toţi o să le facă cea mai mare plăcere nenoro-■Hira mea!" spuse el furios. Din fericire, domnul de Mf nai se credea foarte invidiat, şi nu fără pricină. în afară tft rasa atît de frumoasă din oraş, pe care regele *** o pliiNlise pentru totdeauna culcîndu-se sub acoperişul ei, îşi [oiiuiluise cît se poate de bine castelul de la Vergy. Faţada ii uj'.i.ivise în alb, iar ferestrele aveau nişte jaluzele verzi Mi toată frumuseţea. Domnul de Rânal găsi o clipă de ir mc re sufletească gîndindu-se la măreţia castelului. ivlrul este că silueta clădirii se zărea de la trei sau

142

STENDH/

patru leghe depărtare, spre paguba conacelor sau a aşa-z selor castele din vecinătate, cărora le fusese lăsată umil culoare cenuşie dăruită de timp.

Domnul de Renal se putea bizui doar pe lacrimile pe mila unuia dintre prietenii săi, epitrop al parohiei; i bietul om era un nătîng care plîngea din orice. Şi, totuşi, el era singura scăpare.

„Nu există nenorocire mai mare decît ă mea ! îşi spv domnul de Rânal cu turbare. Ce singur sînt!"

„E cu putinţă oare, se întrebă omul acesta într-ade vrednic de plîns, e cu putinţă oare ca, în nenorocirea me să n-am măcar un prieten căruia să-i cer sfatul ? Căci sil că-mi pierd minţile ! Ah, Falcoz ! ah ! Ducros", exclar el cu amărăciune. Aşa se numeau doi prieteni ai lui copilărie, pe care şi-i îndepărtase din trufie, în 1814. erau nobili, iar domnul de Rânal ar fi vrut să înlăture ţfl nul de egalitate folosit între ei încă de pe cînd erau copii.*

Unul dintre ei, Falcoz, bărbat inteligent şi inimos, ne gustor de hîrtie la Verrieres, cumpărase o tipografie în ( pitala judeţului şi scotea un ziar. Congregaţia hotărîse să^l ruineze: ziarul fusese condamnat, iar lui Falcoz îi fuse retras brevetul de tipograf. în aceste triste împrejurări, | încercase, pentru prima oară după zece ani, să-i se domnului de Rânal. Şi primarul din Verrieres socotise i se cuvenea să-i răspundă ca un roman: „Dacă minist regelui mi-ar face cinstea să mă întrebe, i-aş spune : naţi-i fără milă pe toţi tipografii din provincie şi pune monopol pe tipografii, ca pe tutun". De scrisoarea aceastl trimisă unui prieten intim şi admirată pe vremuri de într gul Verrieres, domnul de Rânal îşi amintea acum groază. „Cine ar fi crezut că, avînd rangul, averea şi dec raţiile mele, o voi regreta într-o bună zi ?" în focul porii rilor acestora de mînie, cînd împotriva lui însuşi, cîr împotriva a tot ce-1 înconjura, domnul de Renal petre noapte îngrozitoare; dar, din fericire, nu se gîndi să-i pîndească soţia.

BOŞI! ŞI NEGRU

143

„Sînt obişnuit cu Louise, îşi spunea el. Ea îmi cu­noaşte toate treburile. Chiar dacă mîine aş fi liber să mă Însor, n-aş găsi cu cine s-o înlocuiesc." Şi se complăcea să-şi închipuie soţia nevinovată; felul acesta de-a vedea lucrurile un I obliga să dovedească tărie de caracter şi-i convenea in.ii mult; parcă nu s-au mai văzut atîtea femei bîrfite !

„Dar ce ! se înfuria el deodată, pornind să umble de Colo-colo; să îndur ca şi cînd aş fi un om de nimic, un «oatc-goale, să îndur ca ea să-şi rîdă de mine împreună cu ■mântui ei ?! Să rabd ca întregul Verrieres să mă batjo-fciircască pe faţă pentru bunătatea mea fără margini ? Cîte ■u s-au mai spus despre Charmier ? ! (Aşa se numea un boţ cu faimă de încornorat în tot ţinutul.) Cînd îi po-■encşte cineva numele, nu zîmbesc oare toţi ? E avocat ■un, dar cine vorbeşte vreodată despre talentul lui orato-Mr ? Ah ! Charmier ! spun oamenii, Charmier al lui Ber-■hicI ! Şi-1 numesc astfel după numele celui care îl n. ■ uisteşte."

„Mulţumesc lui Dumnezeu, gîndea apoi domnul de Rf nul, mulţumesc lui Dumnezeu că n-am nici o fată şi că ■Iul cum o voi pedepsi pe mamă n-o să dăuneze viitoru­lui copiilor. L-aş putea prinde pe ţărănuş cu nevastă-mea ■I l as putea ucide pe amîndoi; în cazul acesta, tragicul ■Viwiurii ar înlătura poate aspectul ridicol." Ideea îi plăcu; B urmări în toate amănuntele. „Codul penal e de partea kiwi ,şi, orice s-ar întîmpla, congregaţia şi prietenii mei din ni iu au să mă scape." îşi pipăi cuţitul de vînătoare, care kii foarte ascuţit; dar ideea de a vărsa sînge îl sperie.

..Aş putea să-1 cotonogesc bine pe neobrăzatul ăsta de |n« ■ > pior şi să-1 iau la goană; dar ce scandal ar mai fi ■uni i în Verrieres, şi chiar în tot ţinutul! După condam-■flt< i ziarului lui Falcoz, cînd redactorul-şef a ieşit din pt însoare, am pus şi eu umărul ca să-şi piardă postul ■litiu (ii şase sute de franci. Se zice că scribul ăsta cutează m »<■ urate din nou prin Besanţon ; te pomeneşti că ar fi In im „i si rîdă de mine cu dibăcie si în asa fel încît să-mi

144

STEND1M

fie imposibil să-1 dau în judecată. Să-1 dau în judecată 1 Obrăznicătura ar insinua în mii de feluri că a adevărul. Un bărbat de neam mare şi care îşi ţine rang ca mine, este urît de toată plebea. Mi-aş vedea numele i ziarele acelea îngrozitoare din Paris... O, Doamne! prăpastie! Să văd străvechiul nume de Renal tîrîl mocirla ridicolului... Dacă voi călători vreodată, va treb să-mi schimb numele... Cum?! Să-mi părăsesc nume ăsta care îmi aduce gloria şi puterea ? Asta-i culmea mi/ riei!

Dacă nu-mi ucid nevasta şi dacă doar o alung cu ocai mătuşâ-sa din Besancon îi va pune în palmă toată avere ei. Nevastă-mea o să se ducă să trăiască la Paris cu Julie asta o să se afle la Verrieres şi voi fi luat drept nătărău."

Nefericitul soţ observă apoi, după lumina alburie lămpii, că se iveau zorile şi ieşi în grădină să respire pu\ii aer proaspăt. în clipa aceea era aproape hotărît să nu 1 scandal, gîndindu-se mai ales că un scandal i-ar umple | bucurie pe bunii lui prieteni din Verrieres.

Plimbarea prin grădină îl mai linişti puţin. „Nu, 1 spuse el, n-o să mă despart de nevastă-mea; am pr multă nevoie de ea." Şi îşi închipui, cu groază, însemna casa fără nevastă-sa, căci n-avea altă rudă afară de marchiza de R..., o bătrînă neroadă răutăcioasă.

îi veni în minte o idee foarte înţeleaptă, dar îndepliti rea ei cerea cu mult mai multă tărie de caracter decît av bietul om. „Dacă nu-mi alung nevasta, îşi zise el, mă i nosc: într-o bună zi, într-o împrejurare cînd m-o scoa din sărite, am să-i amintesc că m-a înşelat. Ea e mîndr ne vom certa, şi toate astea au să se întîmple înainte a-şi fi moştenit mătuşa. Ce-au să mai rîdă de mine atunc Nevastă-mea îşi iubeşte copiii şi, pînă la urmă, toată av rea le va fi trecută lor. Iar eu voi fi bătaia de joc a ora lui. Cum, o să zică lumea, n-a fost măcar în stare să

P-------- " ** o t \ N ar fi mai sănătos să rămîn

tl/hone pe nevastă- a 71 N-ar fiim ^^

ne pe nevastă-sa ?! N-ar u mai „„«, cu bănuielile şi să nu scormonesc nimic? Atunci, «• mii nntea s-o învinuiesc d«

cu bănuielile şi să nu scormouc»v »•

mi-aş lega mîinile şi n-aş mai putea s-o învinuiesc de

O clipa mai tîrziu, domnul de Rdnal, împins de vanita-1 lui rănită, îşi aminti cu de-amănuntul toate mijloacele Dtnenite la biliard, în salonul Cazinoului sau al Cercului pbililor din Verrieres, cînd vreun isteţ întrerupe jocul ca | se mai înveselească pe socoteala vreunui soţ încorno-Rt. CU de crude i se părură atunci glumele de soiul acesta! | „Doamne! De ce nu-i moartă nevastă-mea ?! Aşa, ar nu neputinţă să mai rîdă cineva de mine. De ce nu sînt văduv ? M-aş duce să-mi petrec şase luni la Paris, în ■Mai aleasă societate." După clipa asta de fericire, Urnită de ideea văduviei, gîndurile i se reîntoarseră la in|loacele de-a afla adevărul. Să aştearnă oare la miezul iu|Hii, după ce s-o culca toată lumea, un strat de tărîţe în

fi uşii lui Julien ? A doua zi dimineaţă, pe lumină, ar ea urmele paşilor. „Metoda asta nu face doi bani, îşi spuse el deodată, tu-i. Păcătoasa de Elisa ar zări tărîţele, şi imediat toată i ar şti că sînt gelos." într-o altă povestire auzită la Cazinou, soţul se încre-• i n 11. i se că e încornorat lipind cu puţină ceară un fir de păr ■fc închidea ca un sigiliu uşa nevestei şi pe aceea a iubi-

„__ră atîtea ore de frămîntare, mijlocul acesta de a-şi )«zi soarta i se păru, hotărît, cel mai bun şi se gîndi lolosească; dar tocmai atunci se întîlni, la colţul unei i * u temeia pe care ar fi dorit s-o vadă moartă. Ea se întorcea din sat. Fusese să asculte slujba la bise-din Vergy. După o tradiţie foarte nesigura pentru fi-Hi cu mintea rece, dar pe care doamna de Renal o ia, bisericuţa folosită astăzi se spunea că ar fi fost, loara, capela seniorului din Vergy. Ideea aceasta o lase pe doamna de Renal tot timpul cît socotise că

146_

STENDIH

trebuie să se roage în bisericuţă. Şi-1 închipuia întruna soţul ei ucigîndu-1 pe Julien la vînătoare, ca ( întîmplare, şi apoi, seara, silind-o să-i mănînce inima.

„Soarta mea atîrnă de ceea ce-o să gîndească el cti mă va asculta, îşi spunea doamna de Rdnal. După sfertM acesta de oră fatal, poate că nu voi mai găsi prilejul sâ vorbesc. El nu e un înţelept, nu se lasă condus de raţiuti aşa că aş putea, cu mintea mea slabă, să prevăd ce va fac şi ce va răspunde. Va hotărî soarta noastră, a tuturor* căci are puterea s-o facă. Dar soarta depinde şi de iscu sinţa mea, de felul cum voi şti să îndrum ideile ciudate i pline de toane ale omului acestuia pe care mînia orbeşte şi-1 face să vadă lucrurile numai pe jumătat Doamne, am nevoie de multă iscusinţă şi de calm! unde să le iau ?"

Calmul şi-1 regăsi ca prin farmec cînd intră în grădin şi-şi zări de departe soţul. Părul şi veşmintele lui răvăşiţi arătau că nu dormise. Ea îi dete o scrisoare dezlipită, i împăturită. Domnul de Rfinal, fără s-o deschidă, îşi pr soţia cu ochi de nebun.

— Iată o mîrşăvie, începu doamna de RSnal, { mîrşăvie pe care un individ suspect şi care pretindea că ( cunoaşte şi că-ţi datorează recunoştinţă mi-a înmînat-o { cînd treceam prin spatele grădinii notarului. îţi cer un si: gur lucru : să-1 trimiţi acasă, imediat, pe domnul Julien !

Doamna de R6nal se grăbi să-şi arate dorinţa, ceva mai înainte decît s-ar fi cuvenit, ca să scape odată i groaznica perspectivă de-a fi nevoită să rostească ac cuvinte. Şi o cuprinse bucuria văzînd cîtă plăcere îi făc soţului său. După fixitatea privirii aţintite asupra ei, dădu seama că Julien ghicise adevărul. Dar, în loc mîhnească realitatea vădită a nenorocirii, se gîndi: inteligenţă! Ce tact desăvîrşit! Şi încă la un tînăr experienţă ! Unde n-ar putea ajunge mai tîrziu cu ac... calităţi ? Vai, si atunci succesele îl vor face să mă uite ! \