Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

STENDIIAI

A doua zi dimineaţă, cînd îl treziră primele raze de soare, Julien se pomeni culcat pe podea.

CAPITOLUL XXVI

Lumea sau ceea ce îi lipseşte bogatului

Sînt singur pe pămînt, nimeni nu se învredniceşte să se gindească la mine. Toţi cei pe care îi văd făcînd avere au o neruşinare şi o asprime a inimii cu totul străine de inimii mea. Şi mă urăsc din pricina bunătăţii mele nesilite. Vai! curînd voi muri, fie de foame, fie ucis dt nefericirea de-a vedea inimi U oamenilor aăt de aspre.

YOUNG¹

Julien se grăbi să-şi scuture hainele şi să coboare întîrziase. Un supraveghetor îl certă cu asprime; în loc să caute să se justifice, Julien îşi încrucişa braţele pe piept:

— Peccavi, pater optime (am păcătuit, preabunule părinte), spuse el cu o înfăţişare umilă.

începutul acesta avu mare succes. Seminariştii mai isteţi îşi dădură seama că aveau de-a face cu un om can nu se afla la primii paşi ai meseriei. în ora de recreaţii Julien văzu că stîrnise curiozitatea tuturor. Dar ceilalţi nu aflară de la el decît reţinere şi tăcere. După principiile ] care şi le făurise, Julien îi socotea pe cei trei sute douăz şi unu de colegi nişte duşmani; cel mai periculos dint toţi, în ochii lui, era părintele Pirard.

i Ed. Young (1681-1765), poet englez, autor al vestitelor Nopţi, care l avut o mare influenţă asupra primilor poeţi romantici.

KOŞU ŞI NEGRU

203

Peste puţină vreme, Julien trebui să-şi aleagă un du­hovnic şi i se dădu o listă.

„Ei, doamne! drept cine mă ia ? îşi spuse el. Cred • iaic că nu înţeleg ce înseamnă să vorbeşti V Şi-1 alese pe părintele Pirard.

Fără să-şi dea seama, pasul acesta fusese hotărîtor. Un seminarist tinerel de tot, născut în Verrieres, şi care, din prima zi, se declarase prietenul lui, îi spuse că dacă l-ar fi «Ies pe părintele Castenede, subdirectorul seminarului, |ioatc ar fi dovedit mai multă prudenţă.

— Părintele Castenede e duşmanul părintelui Pirard, Cire e bănuit de jansenism, adăugă micul seminarist, vor­bi ndu-i la ureche.

Toţi paşii de început ai eroului nostru, care se credea hi ti de prudent, fură, ca şi alegerea duhovnicului, nişte f i|>ie nechibzuite. Rătăcit de înfumurarea unui om cu iui.i|ţinaţie bogată, îşi lua intenţiile drept lucruri împlinite şl se credea un făţarnic desăvîrşit. Nebunia îl împinse pînă li < ilo, îneît se mustră singur pentru succesele dobîndite în Ni la aceasta a slăbiciunii.

„Vai! e singura mea armă ! îşi spunea el. în alte vre-n im ii mi-aş fi cîştigat pîinea prin fapte grăitoare în faţa duşmanului."

lulien, mulţumit de purtarea lui, privea în preajmă; şi ■Ka pretutindeni aparenţa celei mai curate virtuţi.

Vreo opt sau zece seminarişti trăiau în mireasma irinţieniei şi aveau năluciri, ca sfînta Tereza sau ca sfîntul I i.mcisc cînd a primit pecetea harului pe muntele Verna, in Xpcnini. Dar asta era o mare taină şi prietenii lor n-o tlailoau în vileag. Bieţii flăcăi cu năluciri se aflau aproape vi ş 1111 Ia infirmerie. Alţi o sută uneau credinţa neclintită ■ ii iifţuinţa obosită. Munceau pînă la istovire, dar fără să i i iikI.1 mare lucru. Vreo doi sau trei se distingeau printr-un

204

STENDHAl.

talent real şi, între alţii, mai ales un anume Chazel; dar Julien simţea că nu-i sînt dragi şi nici el nu le era pe plac.

Restul celor trei sute douăzeci şi unu de seminarist i nu era alcătuit decît din fiinţe grosolane, nu tocmai sigure că pricep cuvintele latine, pe care le repetau cît e ziua de lungă. Fii de ţărani aproape toţi, le plăcea mai mult să-ţi cîştige plinea rostind cîteva cuvinte latineşti decît dînd cu sapa. După ce făcu observaţiile acestea, Julien îşi făgădui să dobîndească succese rapide. „în orice slujbă e nevoie de oameni inteligenţi, căci, la urma urmei, e o muncă de îndeplinit, îşi spunea el. Sub Napoleon aş fi fost sergent; printre aceşti viitori preoţi voi fi mare vicar.

Toţi nenorociţii ăştia, adăugă el, pălmaşi din copilărie, au trăit, pînă la venirea lor aici, cu lapte covăsit şi cu pîine neagră. In colibele lor, abia dacă gustau carne de cinci sau de sase ori pe an. Asemenea ostaşilor romani, care soco teau războiul drept vreme de odihnă, ţăranii ăştia necio pliţi sînt îneîntaţi de plăcerile seminarului."

Julien nu citea în ochii lor mohorîţi decît nevoia fizică satisfăcută după masă şi plăcerea fizică aşteptată înainte de masă. Aşa arătau oamenii în mijlocul cărora trebuia să se distingă; dar ceea ce Julien nu ştia, ceea ce se fereau să-i spună era faptul că a fi primul la felurite cursuri de dogmă, de istorie bisericească etc, etc, predate la semi­nar, nu însemna pentru ei decît un păcat măreţ. De la Voltaire încoace, de la guvernămîntul celor două camc-n care nu sînt, în fond, decît neîncredere şi cercetare perso­nală şi dau spiritului popoarelor prostul obicei de a nu se încrede, Biserica Franţei a priceput, se pare, că adevăraţii ei duşmani sînt cărţile. în ochii Bisericii, supunerea inimii e totul. Succesele cuiva la studii, chiar la cele sfinte, i par suspecte, şi pe bună dreptate. Cine-1 va împiedica oare, pe omul superior, să treacă de cealaltă parte, calj Sieyes sau Grâgoire¹ ? Tremurînd, Biserica se agaţă d<

l E. I. Sieyes (1748-1826) ca şi H. Gregoire (1750-1831), amîndoi pre» laţi, au fost de partea revoluţiei în 1789.

ROŞU ŞI NEGRU

205

papă ca de singura ei salvare. Singur papa poate încerca i paralizeze cercetarea personală şr, prin cucernicul fast al ceremoniilor de la curtea lui, să impresioneze spiritul plictisit şi bolnav al oamenilor de lume.

Julien, pătrunzînd pe jumătate aceste diferite adevăruri, pe care, totuşi, toate cuvintele rostite într-un seminar tind să le tăgăduiască, cădea într-o melancolie ndîncă. Lucra mult şi izbuti repede să înveţe lucruri foarte folositoare pentru un preot, şi foarte false după părerea lui, cărora nu le dădea nici o atenţie. Altceva credea că nu mai are de făcut.

„Să mă fi uitat oare toată lumea ?" gîndea el, neştiind i i părintele Pirard primise şi zvîrlise în foc cîteva scrisori (rimise din Dijon şi din care, cu toate formele stilului ce­lui mai cuviincios cu putinţă, răzbătea patima cea mai vie. Kemuşcări amare păreau că se împotrivesc dragostei aces-li la. „Cu atît mai bine, îşi spunea părintele Pirard, cel puţin tînărul n-a iubit o femeie nelegiuită."

într-o zi, părintele Pirard deschise o scrisoare care parca pe jumătate ştearsă de lacrimi; era un adio pe ve­cie, „în sfîrşit, i se scria lui Julien, cerul s-a milostivit l<)(indu-mă să urăsc nu pe acela pentru care am păcătuit, cAci el îmi va ramine veşnic tot ce am mai scump pe lume, < i păcatul în sine. Jertfa a fost îndeplinită, dragul meu. Şi nu fflră lacrimi, după cum vezi. Gîndul mîntuirii fiinţelor pentru cure sînt datoare să trăiesc şi pe care le-ai iubit aăt de mult ii biruit. Un Dumnezeu drept, dar necruţător, nu se va mai putea răzbuna pe ei pentru păcatele săvîrşite de maica lor. [dio, Julien, fii drept faţă de oameni "

Sfîrşitul scrisorii era aproape cu neputinţă de citit. Se ■i Idea o adresă la Dijon şi totuşi se nădăjduia că Julien nu i lâspunde niciodată sau că măcar va folosi cuvinte pe • ire o femeie reîntoarsă la virtute le poate asculta fără să roşească. Melancolia lui Julien, ajutată şi de hrana pri ustă pe care o livra seminarului antreprenorul meselor

206

STENDHA1.

de optzeci şi trei de centime, începu să-i şubrezească sănătatea, cînd, într-o dimineaţă, Fouqu6 se ivi pe neaşteptate în odaia lui.

— în sfîrşit, am reuşit să intru. Nu-ţi fac nici o vinft, dar de cinci ori am venit la Besancon ca să te văd. Şi me­reu am găsit porţile încuiate. Am postat un om la poarta seminarului; de ce naiba nu ieşi niciodată ?

— E o încercare la care m-am supus singur.

— Te găsesc foarte schimbat. în sfîrşit, bine că te văd! Două piese frumuşele de cîte cinci franci mi-au dovedit cît de neghiob am fost că nu le-am dăruit de cum am venit prima dată.

Cei doi prieteni vorbiră la nesfîrşit. Julien păli cînd Fouqu6 îi spuse:

— Fiindcă veni vorba, ştii că mama elevilor tăi e apu­cată de evlavia cea mai adîncă ? Şi îi povesti cu aerul acela firesc care face o impresie atît de neobişnuită asupra ini mii pătimaşe, cînd îi răscoleşti, fără să ştii, fibrele cele mai intime. Da, dragul meu, de evlavia cea mai fierbinte. Se zice că face pelerinaje. Dar, spre veşnica ocară a părinii lui Maslon, care 1-a spionat atîta vreme pe părintele Ch6-lan, doamna de Renal nu 1-a dorit ca duhovnic. Se duce! se spovedească la Dijon sau la Besancon.

— Vine la Besancon ? întrebă Julien cu frunte năpădită de roşeaţă.

— Vine destul de des, îi răspunse Fouqu6, privindu-1 întrebător.

— Ai la tine cîteva numere din Le Constitutionnel ?

— Ce spui ?! se miră Fouque.

— Te întreb dacă ai cîteva numere din Le Constau-tionnel, urmă Julien cu cea mai mare linişte în glas. Gazeta se vinde aici cu treizeci de gologani numărul.

— Cum! Există liberali pînă şi în seminar!? se mirj Fouque. Sărmană Franţă ! adăugă el, luînd glasul făţarnic şi tonul mieros al părintelui Maslon.

KOŞU ŞI NEGRU

207

Vizita aceasta ar fi făcut o adîncă impresie asupra * ioului nostru dacă, chiar a doua zi, o vorbă rostită de se­in inaristul cel mic din Verrieres, care i se părea atît de I > »pil, nu i-ar fi prilejuit o însemnată descoperire. De cînd nc afla în seminar, purtarea lui nu fusese decît un şir

I Direg de greşeli. Şi Julien rîse cu amărăciune de sine însuşi.

fntr-adevăr, -faptele mai importante ale vieţii şi le "inducea cu aleasă pricepere; dar nu se îngrijea de ii m anunţe, iar iscusiţii seminarului nu se uită decît la amănunte. De aceea şi începuse să fie privit de către cole­gi) lui ca un spirit independent. îl trădaseră o sumedenie de i.ipic mărunte. .

în ochii lor, el era pe de-a-ntregul stăpînit de-un păcat fflr.1 margini: gtndeşte, judecă prin el însuşi, în loc să urmeze orbeşte autoritatea şi pilda. Părintele Pirard nu-i fusese de nici un ajutor; nu-i adresase niciodată nici un cuvînt, în Ml ara timpului petrecut la spovedanie, şi atunci mai mult

II asculta decît îi vorbea. Dacă l-ar fi ales pe părintele ( astanede, ar fi fost cu totul altceva.

Din clipa cînd Julien îşi dădu seama de nebunia lui, nu nc mai plictisi deloc. Voia să cunoască toată adîncimea lAului şi, în acest scop, ieşi puţin din tăcerea trufaşă şi încăpăţînată cu care îşi respinsese colegii. Atunci însă ei »r răzbunară. încercările lui de apropiere fură întîmpinate cu un dispreţ care ajungea pînă la batjocură. Recunoscu i i de cînd intrase în seminar, nu se scursese măcar o oră, mai ales în timpul recreaţiilor, care să nu aibă urmări pentru sau împotriva lui, să nu-i fi sporit numărul duşma­nilor sau să-i fi adus bunăvoinţa seminariştilor sincer vir-luoşi sau mai puţin grosolani decît ceilalţi. Răul de îndreptat era imens şi treaba foarte anevoioasă. De acum înainte Julien avea să fie mereu cu ochii în patru; era vorba II di >vedească o cu totul altă fire.

208

STENDIIAI

Mişcările ochilor, de pildă, îi dădură multă bătau di cap. Nu fără pricină, în asemenea locuri ochii se ţin pli câţi. „Ce îngîmfat eram la Verrieres! îşi spunea Julien îmi închipuiam că trăiesc şi abia mă pregăteam penim viaţă. Iată-mă, în sfîrşit, în lume, aşa cum o voi găsi pîna ce-mi voi sfîrşi de jucat rolul, înconjurat de adevăraţi duşmani. Cît e de grea făţărnicia asta de fiecare clipă! adăugă el. Pe lîngă ea, muncile lui Hercule par o nimi< > toată. Hercule al vremurilor moderne este papa Sixtus al V-lca, înşelînd cincisprezece ani la rînd, prin modestie, patruzeci de cardinali care toată tinereţea lui îl văzuseră plin de viaţă şi înfumurat.

Aşadar, ştiinţa nu face doi bani aici! îşi zicea el cu ciudă; învăţătura dogmelor, a istoriei sfinte etc. nu are însemnătate decît în aparenţă. Tot ce se spune în legătură cu ele n-are alt rost decît să împingă în capcană nebunii de teapa mea. Vai! singurul meu merit era faptul câ învăţam repede, că pricepeam cu uşurinţă balivernele as­tea, în fond, le preţuiesc ei oare la adevărata valoare ? Le judecă ei ca mine ? Şi făceam tîmpenia să mă mîndresc cu ele! Notele mari pe care le-am dobîndit întruna nu mi-au folosit decît să-mi aducă duşmani înverşunaţi. Cha/d deşi ştie mai multă carte decît mine, îşi vîră totdeauna în compoziţii vreo nerozie care îl aruncă înapoi, pe locul M cincizecilea; e primul doar cînd nu-i destul de atent. Ah ! o vorbă, o singură vorbă de-a părintelui Pirard cît mi-ar li fost de folositoare!"

Din clipa cînd Julien începu să vadă limpede, lungile exerciţii de pietate ascetică, ca de pildă baterea mătănii Io i de cinci ori pe săptămînă, cîntările la Sacre-Coeur etc, etc, care i se păruseră înfiorător de plicticoase, îi devenirâ momentele de acţiune cele mai interesante. Cugetînd cu severitate la sine însuşi şi mai ales căutînd să nu-şi exa gereze mijloacele folosite, Julien nu tindea, dintr-o Iov tură, ca seminariştii care slujeau celorlalţi drept pildă,

ttOŞU ŞI NEGRU

209

Iacă la tot pasul vreo faptă semnificativă, adică să-şi dove-il> ;iscă desăvârşirea creştinească. La seminar există un fel de a mînca oul fiert care vădeşte progresul întru cucer­nicie.

Cititorul, care poate zîmbeşte, să binevoiească a-şi «minţi toate greşelile săvîrşite de abatele*Delille¹ în timp 11 inînca un ou, poftit fiind la masă de una dintre marile di >;unne de la curtea lui Ludovic al XVI-lea.

Julien căută să ajungă mai întîi la non culpa adică la ilurea tînărului seminarist al cărui mers, al cărui fel de |-!ji mişca mîinile, ochii etc. nu vădeşte la urma urmei ni­mic lumesc, dar nici nu vădeşte încă fiinţa stăpînită de Wcca vieţii de apoi, şi deşertăciunea deplină a vieţii pflmînteşti.

Julien găsea mereu, scrise cu tăciune pe zidurile cori-di tarelor, fraze ca acestea: „Ce însemnează şaizeci de ani ■ !■ încercări, dacă îi pui în cumpănă cu o veşnicie de plflccri sau cu o veşnicie de ulei clocotind în iad !" Şi nu le mu dispreţui; înţelese că trebuia să le ai mereu în faţa ochilor. „Ce-am să fac toată viaţa ? se întreba el; am să le vind credincioşilor un loc în cer. Şi cum să-i fac să vadă lo-Cul acesta? Prin deosebirea dintre înfăţişarea mea şi înfăţişarea unui mirean."

După mai multe luni de trudă neîntreruptă, Julien tot mu părea că gindeşte. Felul lui de a-şi roti ochii şi de a-şi mişca buzele nu arăta credinţa oarbă, gata să creadă şi să Îndure totul, chiar mucenicia. Şi vedea, cuprins de furie, 'mu i-o luau înainte, în privinţa aceasta, ţăranii cei mai ii-1 iopliţi. Dar existau pricini serioase ca ei să nu pară că Utiulcsc.

('Hă silinţă nu şi-a dat Julien ca să dobîndească şi el înfăţişarea aceea a credinţei înflăcărate şi oarbe, gata să

i lacques Delille (1738-1813), poet francez. | Nevinovăţie (lat.).

210

STENOIIA1

nu se îndoiască de nimic şi să îndure totul, aşa cum o găseşti atît de des în mănăstirile din Italia, şi din car< nouă, mirenilor, Guercino ne-a lăsat modele atît de p

în zilele de mare sărbătoare li se dădeau seminarişti­lor cîrnaţi cu var*ză călită. Vecinii de masă ai lui Julien ob­servară că el rămînea nepăsător faţă de fericirea asta; iat una din marile lui crime. Colegii văzură în ea semnul dez­gustător al celei mai stupide făţărnicii; nimic nu-i făcu mai mulţi duşmani. „Ia uitaţi-vă la tîrgoveţul ăsta, la îngîmfatul ăsta, spuneau ei; se preface că-i e silă de cel mai ales tain, cîrnaţi cu varză călită! Scîrba dracului! îngîmfatul! afurisitul!"

„Vai! desăvîrşita neştiinţă le e de-un nemărginit folos ţăranilor acestora tineri, colegi cu mine, se văita Julien în clipele de deznădejde. Cînd intră în seminar, profesorul n-are nevoie să le scoată din cap ideile lumeşti îngrozinu de multe pe care eu le-am adus cu mine, iar ei mi le citesc pe faţă, orice aş face."

Julien îi studia cu o atenţie aproape invidioasă pe cei mai neciopliţi dintre ţărănuşii sosiţi la seminar. Din clipa cînd îşi lepădau straiele de aba, ca să fie înveşmîntaţi în sutane, educaţia li se mărginea la un respect imens şi fără margini faţă de banii lichizi şi peşin, cum se spune prin partea locului.

Acesta e felul solemn şi eroic de-a exprima ideea su­blimă de bani gheaţă.

Fericirea, pentru seminariştii ăştia, ca şi pentru eroii romanelor lui Voltaire, constă mai ales în a mînca bi; Julien descoperi aproape la toţi un respect înnăscut pen tru omul care poartă un costum de postav

1 G F. Bărbieri, zis Guercino (1591-1666), pictor italian.

2 Vezi la muzeul Luvru, Francisc, duce de Aquitania, lepădînd plato şi îmbrăcînd veşmîntul monahal, nr. 1130 (nota autorului).

Simţămîntul acesta preţuieşte justiţia care împarte drepta­tea, aşa cum ne-o dau tribunalele noastre, la valoarea sau Bhiar sub valoarea ei. „Ce poţi cîştiga, repetau ei adesea, (e poţi cîştiga dînd în judecată unul cu osînză ?"

în munţii Jura, acestea sînt cuvintele care vor să arate un om cu avere. Şi vă puteţi închipui cît respect au oame­nii lată de fiinţa cea mai bogată: ocîrmuirea !

Să nu zîmbeşti plin de respect numai cînd auzi pome-iiiiulu-se numele domnului prefect, trece, în ochii ţărani-|oi din Franche-Comte, drept o lipsă de prevedere, şi, la i ei săraci, lipsa de prevedere e pedepsită imediat prin lipsa

I Ui' pîine.

După ce, în primele luni, Julien simţise cum îl sufocă I dispreţul, acum îl cuprinse în cele din urmă mila: părinţilor I celor mai mulţi dintre colegii lui li se întîmplase adesea să I ic întoarcă seara, la vreme de iarnă, în cocioabele lor şi să găsească nici pîine, nici castane, nici cartofi. „Şi-atunci, ne ce să te miri, îşi spunea Julien, dacă pentru ei omul fericit e mai întîi de toate cel ce-a mîncat bine şi apoi cel • ■ ii c o haină bună ! Colegii mei au o vocaţie de neclintit, idli ă văd în preoţie o lungă continuare a fericirii acesteia: kft mănînci bine şi să ai, iarna, o haină călduroasă^n

npinare."

Odată, i se întîmplă lui Julien să-1 audă pe-un tînăr se­minarist, înzestrat cu imaginaţie, spunîndu-i unui coleg al

— De ce n-aş ajunge şi eu papă, ca Sixtus al V-lea,

j in ic a păscut porcii ?

- Păi papi se fac numai dintre italieni, îi răspunse i tclAlalt; dar nici vorbă că o se se tragă la sorţi printre noi pentru posturi de mari vicari, de canonici şi poate chiar Uc episcopi. Sfinţia-sa P.... episcop de Châlons, e fiul unui igar, iar tata e tot dogar.

Intr-o bună zi, la mijlocul unei lecţii de dogmă, părin-U'W l'irard trimise după Julien. Bietul tînăr se simţi fericit i kA se smulgă din atmosfera fizică şi morală în care era cu­fundai.

212

STENDIIAI.

Fu întîmpinat de părintele-director la fel de încrezător ca şi în ziua cînd intrase în seminar.

— Lămureşte-mi ce scrie pe cartea asta de joc, ti spuse el, privindu-1 de parcă ar fi vrut să-1 vîre în pămînl.

Julien citi:

„Amanda Binet, cafeneaua «La Girafa», înainte de om opt Spune că eşti din Genlis, văr cu mama."

Julien îşi dădu seama ce primejdie grozavă îl paşte : ii coadele părintelui Castanede îi furaseră adresa.

— în ziua cînd am intrat aici, spuse el privind fruntea părintelui Pirard, căci nu-i putea înfrunta privirea cum plită, tremuram de teamă : părintele Chelan îmi spusestj că voi găsi un lăcaş plin de pîri şi de tot soiul de răutăţi, că spionarea şi denunţul între colegi sînt încurajate aia Aşa vrea cerul, ca să le arate viaţa, în adevărata ei faţă, ti­nerilor preoţi, şi să-i dezguste de lume şi de deşertăciuniU ei.

— Şi tocmai mie te-ai găsit să-mi înşiri baliverne ! m înfurie părintele Pirard. Secătură ce eşti!

— La Verrieres, urmă Julien nepăsător, fraţii mei ml .băteau cînd aveau vreo pricină să mă pizmuiască peni iu

ceva.

— La fapte! La fapte! strigă părintele Pirard aproape scos din fire.

Fără să-şi piardă cîtuşi de puţin cumpătul, Julien isi reluă povestirea:

— în ziua sosirii mele la Besancon, pe la amia/.i flămînzisem şi am intrat într-o cafenea. Inima îmi era plină de scîrbă pentru un loc atît de nelegiuit, dar mfl gîndeam că masa o să mă coste mai ieftin decît la han Unei doamne, care părea să fie stăpîna prăvăliei, i > făcut milă de înfăţişarea mea nevinovată. „Oraşul e plin de ticăloşi, mi-a zis ea, şi mă tem de soarta dumitale, dom nule. Dacă păţeşti ceva rău, cere-mi ajutor, trimite ■ mine înainte de ora opt. Dacă portarii seminarului nu \oi să vină, spune-le că eşti vărul meu şi că te-ai născui l.i Genlis..."

KOŞU ŞI NEGRU

213
— Toată pălăvrăgeala asta va fi cercetată, strigă părintele Pirard, care, nemaiputînd sta locului, se plimba tic colo-colo prin încăpere.

Să se ducă înapoi în chilia lui!

Părintele îl urmă pe Julien şi-1 încuie cu cheia. Julien începu imediat să-şi cotrobăie prin cufăraşul în fundul tflruia fusese ascunsă cu grijă nefericita carte de joc. Nu lipsea nimic, dar mai multe lucruri fuseseră mişcate de la locurile lor; şi totuşi, purtase totdeauna cheiţa la el. „Ce noroc, îşi spuse Julien, că în timpul orbirii'de care am dat di nadă nu m-am folosit niciodată de învoirea de-a ieşi din şcoală, atît de des oferită de părintele Castan6de, cu o bunăvoinţă lesne de priceput acum. Poate că aş fi avut ilflbiciunea să-mi schimb veşmintele şi să mă duc s-o văd pe frumoasa Amanda; atunci aş fi fost pierdut. Cînd li s-a npulberat orice nădejde că vor putea folosi ceea ce afla-kci.1 în chipul acesta, ca să tragă totuşi un folos, au făcut nu denunţ."

Peste două ceasuri directorul trimise după Julien.

— N-ai minţit, îi spuse el privindu-1 mai puţin aspru; dur să păstrezi o asemenea adresă e o nechibzuinţă de a rflrci gravitate nici nu-ţi poţi da măcar seama. Copil nefe­ricit ! îţi poate pricinui necazuri încă zece ani de-acum im mme.

CAPITOLUL XXVII Prima experienţă a vieţii

Vremurile de astăzi, Dumne­zeule ! sînt arca Domnului Nenoro­cire cui se atinge de ea.

DIDEROT

Cititorul va binevoi să ne îngăduie să dăm puţine lupii' clare şi precise din perioada aceasta a vieţii lui JiiIicn. Şi nu pentru că ele ne-ar lipsi; dimpotrivă; dar iu ic că ceea ce a văzut Julien la seminar e prea negru

214

STENDIIAI

pentru coloritul moderat pe care m-am străduit sâ I păstrez în aceste file. Contemporanii, care au suferit anu­mite lucruri, nu-şi pot aminti de ele decît cu o groază în stare să nimicească orice altă plăcere, chiar şi pe aceea

Julien nu prea făcea progrese în încercările lui de făţărnicie a gesturilor; uneori îl apuca sila şi chiar deznădejdea cea mai deplină. N-avea succes, şi asta într-o meserie deloc aleasă. Cel mai mic ajutor din afară ar fi fost de ajuns să-i redea curajul, căci n-avea cine ştie ce greutăţi de învins; dar era singur, ca o luntre părăsită în mijlocul oceanului. „Şi chiar dacă aş reuşi, îşi spunea el, să-mi petrec o viaţă întreagă printre oameni de soiul ăstora I Nişte mîncăi, care nu se gîndesc decît la ouăle jumări înghiţite la prînz, sau nişte castanezi pentru care nici ticăloşie nu e prea neagră ! Ei vor ajunge la putere; dar cu ce preţ, Dumnezeule-Doamne!

Voinţa omului e puternică, asta o citesc pretutindeni; dar e ea în stare să învingă atîta silă ? Menirea oamenilor mari a fost uşoară; oricît de cumplită era primejdia, lor li se părea frumoasă; dar cine ar putea să înţeleagă, în j afară de mine, cîtă urîţenie există în tot ce mă înconjoară aici ?!"

A fost momentul celei mai grele încercări din viaţa lui. Cît de uşor s-ar fi putut înrola într-unui dintre frumoasele regimente aflate în garnizoană la Besanşon ! Sau ar fi pu­tut să se facă profesor de latină ;jîi_trebuia atît de puţin i să aibă cu ce trăi! Dar atunci, adio carieră, adio viitor. Şi, pentru imaginaţia lui, asta ar fi însemnat moarte. lata mai amănunţit, una din acele triste zile.

„în îngîmfarea mea, m-am bucurat de atîtea ori înch puindu-mi că sînt altfel decît ceilalţi tineri ţărani! bine, am trăit îndeajuns ca să văd că deosebirea dă naşte la ură", îşi spuse el într-o dimineaţă. Adevărul aceşti adînc i-1 dovedise una din cele mai supărătoare înfrînger