Critici aduse teoriilor analitice factoriale ale inteligenţei
l.În primul rând, se impun atenţiei câteva remarci asupra
analizei factoriale:
a) Aşa cum am arătat deja, interpretarea şi denumirea factorilor
evidenţiaţi statistic se face de către cercetător. Acest proces de
identificare poate fi acuzat de subiectivism.
b) Gould (1981) atrăgea atenţia asupra greşelii de a cosnidera
conceptele abstracte, precum şi aptitudinea verbală, ca fiind entităţi
concrete (tendinţa de reificare). Un factor este doar o entitate
statistică, iar etichetarea lui ca „aptitudine spaţială", de exemplu, nu-i
probează existenţa obiectivă.
c) În analiza factorială sunt folosite mai multe tehnici. Numărul
factorilor relevaţi poate depinde de tehnica utilizată, ca şi de numărul
şi varietatea testelor aplicate sau de lotul de subiecte. Spearman şi
Thurstone au utilizat diferite forme ale analizei factoriale; Spearman a
avut ca subiecţi în special copii de vârstă şcolară, în timp ce Thrustone
a investigat adulţi şi tineri. Aceste aspecte pot argumenta unele
diferenţe dintre teoriile şi modelele lor.
2. Pentru analiza factorială, este fundamentală ideea că
inteligenţa este măsurabilă şi că aptitudinile intelectuale ale unei
persoane pot fi descrise. Acestea sunt, încă, subiecte foarte controversate,
pe care le vom discuta mai pe larg în partea a II-a a acestui capitol,
sub titlul „Critica testării inteligenţei".
Abordarea sistemică
În timp ce teoriile factoriale au încercat să identifice structura
aptitudinală a inteligenţei, o serie de teorii mai recente tind să
evidenţieze modul de funcţionare a acestor aptitudini. Teoriile lui
Gardner (1983) şi Sternberg (1985, 1988) înţeleg inteligenţa în
18 Diferenţe interindividuale
termenii unei interacţiuni complexe între sistemul cognitiv şi alte
sisteme. Vom prezenta, pe scurt, fiecare dintre aceste teorii.
Teoria inteligenţelor multiple a lui Gardner
Teoria lui Gardner (1983) are la bază atât rezultatele obţinute
prin testări, cât şi cercetări de neuropsihologie. Această teorie are trei
principii fundamentale:
1. Există şapte tipuri distincte de inteligenţă şi anume:
-lingvistică (aptitudini legate de limbaj, cititul, scrisul,
vorbirea);
- logico-matematică (aptitudini numerice);
-spaţială (capacitatea de a înţelege relaţiile în spaţiu, ca în
conducerea maşinii sau în şah);
-muzicală (capacitatea de a cânta, cu vocea sau la un
instrument);
- kinestezică (folosirea corpului, ca în dans sau atletism);
- interpersonală (capacitatea de a-i înţelege pe ceilalţi şi de
relaţionare);
- intrapersonală (capacitatea de autocunoaştere).
2. Tipurile de inteligenţă sunt independente unul faţă de altul.
Ele funcţionează ca sisteme modulare, fără a fi controlate de un „coor-
donator central". Cu alte cuvinte, e posibil ca, la o anumită persoană,
aptitudinile evaluate în cadrul unui anumit tip de inteligenţă să nu se
coreleze cu cele evaluate în cadrul unui alt tip de inteligenţă.
3. Deşi sunt separate şi independente, tipurile de inteligenţă
interacţionează şi conlucrează acolo unde este necesar. De exemplu,
pentru rezolvarea unei probleme de matematică exprimată în cuvinte,
este necesar ca inteligenţa lingvistică să conlucreze cu cea logi
co-matematică.
Gardner consideră că fiecare tip de inteligenţă are o localizare
precisă în creier şi că poate fi analizată separat de celelalte prin
studierea pacienţilor cu traumatisme cerebrale. Traumatismul dintr-o
anumită zonă a creierului poate afecta doar un anumit tip de
Inteligenţa şi măsurarea ei
inteligenţă, lăsându-le pe celelalte intacte. Argumentul pentru
existenţa unor tipuri particulare şi independente de inteligenţă îl
reprezintă fenomenul indivizilor retardaţi sever, care posedă o
aptitudine excepţională, de genul capacităţii de a cânta la un
instrument sau de a face calcule mintale rapide.
Primele trei tipuri de inteligenţă enumerate de Gardner sunt
similare cu cele evaluate de testele convenţionale (standardizate) de
inteligenţă. Dar, considerarea altor aptitudini ca părţi ale inteligenţei
constituie o abordare nouă şi interesantă, care încearcă să exploreze
rolul altor procese cognitive şi psihologice în inteligenţă.
Printre criticile aduse teoriei lui Gardner se numără şi aceea că
tipurile de inteligenţă pe care el le propune nu sunt măsurabile în
sensul dat de teoriile factoriale. Replica lui Gardner a fost că, deşi nu
toate tipurile de inteligenţă enumerate pot fi măsurate prin teste
standardizate, ele pot fi evaluate în cadrul activităţilor şcolare ale
copiilor, precum cele artistice sau sportive (Gardner şi Feldman,
1985).
Sternberg (1990) sugerează că, deşi teoria lui Gardner este prea
vagă pentru a putea fi substanţială, reprezintă o contribuţie importantă
la înţelegerea gândirii şi inteligenţei umane.
Teoria triarhică a lui Sternberg (1985,1988)
Teoria triarhică a inteligenţei (guvernată de trei sisteme)
încearcă să explice trei relaţii fundamentale:
1) relaţia dintre inteligenţă şi universul interior al individului,
formând mecanismele mintale care stau la baza comportamentului
inteligent {subteoria componenţiala);
2) relaţia dintre inteligenţă şi lumea exterioară individului, ca o
componentă ce utilizează mecanismele mintale, cu scopul adaptării
cotidiene la mediu, într-o manieră inteligentă {subteoria contextuală);
3) relaţia dintre inteligenţă şi experienţă sau rolul jucat de
experienţa de viaţă în relaţia dintre lumea interioară şi cea exterioară a
individului {subteoria experienţială).
|