Psihologia exercită o anumită fascinaţie şi generează o puternică motivaţie a cunoaşterii dimensiunilor

Condiţionarea clasică
se referă la răspunsurile involuntare 
date de indivizi, care pot fi atribuite unei învăţări anterioare. De 
exemplu, în experimentele lui Pavlov, câinii au învăţat să saliveze 
când auzeau o sonerie, deoarece acest sunet se producea în acelaşi 
timp cu aducerea mâncării. Ulterior, ei salivau doar la stimulul sonor, 
în absenţa mâncării. Astfel, s-a realizat asocierea între stimuli şi a fost 
programat un răspuns involuntar. Teoreticienii clasici sugerează că 
răspunsurile inadecvate ale unei persoane la un stimul sunt 
determinate de o situaţie anterioară de învăţare, când răspunsul a fost 
considerat corect; interior, însă, unul dintre stimulii asociaţi iniţial 
lipseşte. Acesta este genul de explicaţie pe care teoreticienii orientării 

---

Psihopatologie: un continuum normalitatelanormalitate 141 
behavioriste clasice îl dau pentru formarea fricilor iraţionale ale 
fobicilor. 
Condiţionarea operantă se referă la răspunsurile voluntare, 
repetate în urma recompensării sau întăririi. Experienţele originale ale 
lui Skinner au investigat situaţiile în care pentru a obţine hrana, un 
şobolan trebuia să apese o pârghie sau un porumbel trebuia să 
ciugulească la vederea unor lumini colorate. Nici unul dintre aceste 
comportamente de obţinere a hranei nu este „natural" pentru animale, 
dar, în ambele cazuri amintite, ele au învăţat rapid cum trebuie să 
acţioneze pentru a obţine efectul dorit (hrana). In situaţiile sociale 
reale, acţiunile sunt modelate în funcţie de tipul recompensării sau 
întăririi dorite. De exemplu, un copil care caută la părintele său 
dragoste, aşteaptă să obţină dragoste şi nu hrană sau pedeapsă. Dacă 
răspunsul parental nu este cel aşteptat, copilul va învăţa un patern 
greşit de răspuns; acest patern poate fi manifestat de copil mai târziu, 
când va fi considerat un comportament anormal, fiind inadecvat. 
4. Modelul cognitiv. Teoreticienii de orientare cognitivă privesc 
dincolo de schema stimul-răspuns a modelului anterior, fiind de 
părere că învăţarea nu se produce pe un teren gol. Informaţiile vor fi 
primite, asimilate, judecate şi raţionalizate de către individ, în 
contextul cunoştinţelor şi ideilor sale anterioare. Greşelile de 
raţionalizare şi conceptualizare sau credinţele iraţionale deja formate 
pot determina apariţia unor comportamente anormale. Pentru a 
modifica aceste comportamente este necesară restructurarea cognitivă 
sau (reorganizarea paternurilor de gândire). 
5. Modelul umanist (v.§.2.4) Caracteristic acestui model este 
studiul indivizilor în contextul experienţei de viaţă a fiecăruia 
(capitolul 2 ia în discuţie ideile teoreticienilor reprezentativi ai acestei 
orientări). Individul este văzut ca urmărind propria realizare şi 
căutând să-şi manifeste întregul potenţial, din momentul în care 
nevoile primare îi sunt satisfăcute. Rogers consideră că oricine are 
nevoie de autoapreciere pozitivă, legată direct de aprecierea pozitivă 
necondiţionată a celorlalţi. Problemele de personalitate intervin atunci 

---

142 Diferenţe interindividuale 
când individul este exagerat de preocupat de părerea celorlalţi despre 
sine. Ideea centrală a modelului umanist este posibila discordanţă între 
şinele perceput şi cel ideal. 
Toate aceste paradigme privesc anormalitatea de pe poziţiile lor 
teoretice particulare. Pentru o evaluare corectă şi completă a 
problemelor unui individ, este necesară mai mult decât o singură 
perspectivă. Nici unul dintre aceste modele teoretice nu poate 
răspunde, singur, tuturor aspectelor anormalităţii.