Psihologie pastorală

5. Alte modalităţi

În sectorul metodologiei intră şi situaţii în faţa cărora preotul trebuie să ia poziţie. Vor fi acum analizate acelea care se întâlnesc cel mai frecvent în colocviile pastorale şi vom da câteva indicaţii practice pentru a le rezolva în mod pozitiv.

a) Pauza. Momentele de linişte sunt în mod general expresia suferinţei interlocutorului. Preotul va putea să se găsească în dificultate dacă tolerează momente de linişte care constituie un simptom al propriei incapacităţi de a anima colocviul pastoral. În acest caz, este uşor ca el să-i comunice credinciosului propria ansie. Pauzele pot să constituie momente intense şi fructuoase de evoluţie când sunt expresia reflecţiei, a liniştii interioare, a libertăţii, în determinarea ritmului colocviului.

Preotul poate să introducă cu succes pauze când simte că nu are siguranţa de a face intervenţia adecvată sau când intuieşte că credinciosul ştie interpreta pozitiv liniştea respectivă, sau când observă că interlocutorul nu este suficient de calm şi dispus să-l asculte. Liniştea are efecte diferite asupra credinciosului, în funcţie de modul în care el o percepe. O poate interpreta şi ca refuz sau ca echivalent al unei observaţii critice cu care preotul vrea să-l facă să înţeleagă că zice lucruri irelevante. Dacă credinciosul trăieşte o stare emotivă puternică, liniştea preotului îi facilitează o interogaţie asupra propriilor sentimente.

Păstorul va căuta să umple pauzele (referindu-se la conţinutul deja exprimat sau la stările de suflet prezente) numai în cazul în care percepe că liniştea exterioară îl conduce pe credincios la o nelinişte interioară sterilă.

Este evident că şi credinciosul poate să introducă în colocviu pauze care pot avea diferite semnificaţii. Liniştea poate fi expresia nevoii de a reflecta asupra a ceea ce a fost expus până în acel moment sau asupra a ceea ce doreşte să mai zică, a dificultăţii sau opoziţia de a continua, a nevoii de a elabora noi moduri de a percepe propria situaţie etc.

b) Plânsul. El trebuie considerat un mijloc de comunicare cum sunt şi cuvântul sau liniştea. Este uşor ca preotul să se afle în dificultate în faţa unei persoane care plânge. El greşeşte dacă se preface că nu-şi dă seama sau dacă continuă să vorbească schimbând vorba, sau dacă încearcă să o consoleze demonstrându-i simpatie. Unica atitudine acceptabilă este aceea de a fi prezent printr-o stare empatică, manifestând o disponibilitate liniştită. Dacă credinciosul este cunoscut bine de preot, se poate recurge la o confruntare între plâns (reacţia emotivă) şi realitate.