Psihologie pastorală

Forme de ignorare a dramei bătrânei

Cum reacţionează vizitatoarea în această situaţie? Înţelege mesajul bătrânei? Nu cumva ea găseşte motive pentru a se detaşa afectiv de drama ei? Identificăm trei moduri diferite de reacţie a acesteia.

1. Confruntarea cu date obiective

Tânăra-asistent pastoral este evident preocupată de a da o viziune corectă a lucrurilor (deoarece atunci când bătrâna se plânge că nimeni n-o vizitează, o corectează). În lumea interioară a psihicului, contează însă nu faptele, ci interpretările subiective care se dau faptelor. Epicur a declarat: „Nu lucrurile în sine ne preocupă, ci opinia pe care o avem despre ele. Cu alte cuvinte, adeseori nu contează realitatea, ci interpretarea ei. Epicur exprima deci o intuiţie care este confirmată de psihologia contemporană a percepţiei: realitatea pe care o trăim este construită subiectiv, în sensul că faptele şi evenimentele sunt interpretate subiectiv de fiecare om. Trăirea noastră interioară este alcătuită dintr-o pluralitate de structuri care filtrează, ordonează, dar şi distorsionează faptele obiective. Dacă bătrânica trăieşte cu impresia că nimeni nu o ajută – în ciuda numeroaselor vizite pe care le primeşte regulat – atunci trebuie să-i respectăm această interpretare a realităţii. Asistentul pastoral trebuie să meargă dincolo de simplele cuvinte şi să-şi dea seama de realitatea pe care bătrânica o plânge, adică faptul că contractele pe care le are (inclusiv cel cu asistentul pastoral) nu sunt capabile să elimine senzaţia de singurătate şi de abandon pe care o are.

Dacă această senzaţie subiectivă este negată constant prin apelul la fapte obiective, se întâmplă ceea ce am observat în dialogul nostru: colocviul pastoral al celor două interlocutoare derapează într-un duel dialogic, în jocul de cuvinte: „Da, da, sigur, însă…”, care poate continua la infinit. Prin acest joc, unul propune sfaturi, iar celălalt le respinge sistematic. Sfârşitul acestui joc va fi, inevitabil, întreruperea definitivă a raportului dintre cei doi. De fapt, în acest caz fiecare îşi are propriul monolog în două sectoare diferite ale realităţii: bătrânica la nivelul senzaţiilor ei subiective, asistentul pastoral la nivelul faptelor obiective, fără ca să se întrezărească vreo punte între ele.

Desigur, preotul trebuie să fie din principiu, „avocatul adevărului”, dar aceasta nu înseamnă că trebuie impusă interlocutorului o viziune „obiectivă” asupra tuturor faptelor. Conceptul de „realitate” pretinde, de fapt, a lua cunoştinţă de traumele ascunse ale trecutului propriu, şi a opera o reconciliere a noastră cu propriul destin care ne-a dezamăgit „pretenţiile gigantice” pe care le-am avut în copilărie. Din acest punct de vedere, ar fi fost mult mai important ca asistentul pastoral să respecte lumea interioară a bătrânei, experienţa subiectivă a acesteia de singurătate. Forma pozitivă de confruntare, în cursul terapiei pastorale, consistă tocmai în confruntarea cu realitatea dureroasă, şi ca atare ascunsă, a trecutului, care este limitată la lumea interioară.