Psihologie pastorală

2. Sfaturi şi soluţii „duioase”

O atitudine deseori întâlnită în colocviile pastorale este constituită de tentativa, plină de bune intenţii, de a oferi soluţii celui care caută rezolvarea propriilor probleme. Şi în cazul nostru doamna-asistent pastoral apelează la sfaturi. Se pare chiar că la lamentările bătrânei doamna opune propuneri de soluţionare a situaţiei. A considera dialogul pastoral o înşiruire de cereri căreia îi vor fi corelate o suită de propuneri este greşit. Acest tip de dialog nu este capabil să satisfacă exigenţele psihologice interioare ale celui care cere sfat. Trebuie ca preotul, în general să fie echilibrat cu „oferta” lui de sfaturi, deoarece:

• 
  propunerile de soluţionare a situaţiilor adeseori nu iau în considerare căutările, adeseori anevoioase, realizate deja de interlocutor, pentru a ieşi din criză. Desigur că el a cheltuit deja o mare cantitate de energie psihică în căutarea unei soluţii. Dacă preotul oferă o soluţie într-un timp record, înseamnă că declară indirect că interlocutorul său este prost, sau incapabil de a trăi; soluţiile rapide dispreţuiesc eforturile precedente ale credinciosului şi-l pot răni;
  
• 
  cu fiecare propunere de soluţie, preotul îşi asumă o responsabilitate, de care apoi va da socoteală. El se transformă într-un „expert în biografia altuia”, şi împiedică sau descurajează auto-reflecţia personală a celuilalt;
  
• 
  propunerile de soluţie favorizează în interlocutor sentimente şi atitudini de confuzie, neputinţă şi dependenţă. Interlocutorul ajunge să trăiască raportul cu preotul precum medicul cu pacientul, unde se întâlneşte un specialist cu un laic ignorat. Activitatea şi eforturile terapeutice sunt astfel delegate totalmente expertului în medicină, psihologie sau teologie. Interlocutorul se retrage în sine preferând rolul pasiv de observator exterior care aşteaptă soluţii, precum şoferul care, într-un service auto, priveşte repararea propriului automobil.
  
• 
  Propunerile de soluţie exercită o anumită presiune asupra interlocutorului. El se găseşte în condiţia de a se teme că nerespectarea sfatului aduce cu sine respingerea sa de către preot. Când credinciosul observă că soluţia propusă poate fi chiar imposibil de aplicat, el poate chiar ajunge să facă totul pentru a-l „convinge” pe preot de progresele inexistente pe care le-a făcut. Această lipsă de onestitate va crea – inevitabil – sentimente de culpă.
  
• 
  Sfaturile pot lua în ochii credinciosului forma prescripţiilor, ordinelor sau interdicţiilor, care se adaugă la cele ce – de-a lungul evoluţiei sale psihice – l-au îmbolnăvit: restricţii şi sancţiuni, datorii, directive şi orientări.
  

Preotul trebuie să fie conştient că sfaturile au o putere terapeutic-pastorală extrem de limitată. Oamenii lumii noastre au nevoie nu atât de sfaturi, cât de putere. Marea eroare pedagogică din lumea noastră este opinia – foarte răspândită – că ceea ce contează, inclusiv în plan spiritual, „este ceea ce se ştie”. Această opinie este înşelătoare şi se aseamănă anumitor teorii ale personalităţii potrivit cărora acţiunile noastre ar fi dirijate numai şi numai de ceea ce cunoaştem (teoretic). Dar o privire simplă împrejur ne demonstrează că nu este aşa: de exemplu, fumatul este un viciu foarte răspândit, şi toţi cunosc faptul că el este foarte dăunător atât fumătorului propriu-zis, cât şi celor din jur. Cu toate acestea, puţin sunt cei care-l abandonează. Există deci mulţi alţi factori capabili să influenţeze acţiunile noastre, care nu-şi au originea în sfera cognitivă; există mulţi alţi factori inconştienţi, dar care sunt determinaţi în acţiunile noastre.

Un alt motiv pentru care strategia sfaturilor este nesatisfăcătoare se situează în personalitatea preotului. A fi interpelat în calitate de „expert” poate suscita dorinţa neduhovnicească, inconştientă şi narcisistă de a fi stimat. Preotul trebuie să refuze rolul, propus subtil de credincios, de a acţiona în raport cu el ca un expert. Dialogul pastoral are succes numai şi numai dacă preotul practică o foarte vigilentă abstinenţă în raport cu dorinţele lui inconştiente, de a fi apreciat, de a fi vorbit ulterior de bine, de a fi plin de „putere” în raport cu credinciosul.