Iertarea de Kevin Smith cuvânt introductiv

IERTAREA

de Kevin Smith

CUVÂNT INTRODUCTIV

Această carte se referă la una dintre cele mai importante subiecte pe care oamenii zilelor noastre trebuie să le cunoască.

Iertarea nu este o teorie sau o idee teologică, este un dar minunat. Dintre toate darurile pe care Dumnezeul Cel viu le-a oferit creaţiei Sale, darul iertării este cel mai important. Fără iertare nu am ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu şi nici n-am avea un model în acest sens în cadrul relaţiei cu semenii noştri.

Dumnezeul Cel Atotputernic, care declară că este Creatorul a tot ce există, a făcut mult pentru creaţia Sa. Minunata ordine creată de El este fascinantă iar consecvenţa, chiar la nivelul celor mai mici detalii, evidenţiază caracterul frumos si geniul Lui.

Totuşi, în ciuda acestor aspecte, mulţi îl ignoră pe Dumnezeu si trăiesc ca şi cum El nu ar exista. Dumnezeu este pe drept cuvânt mânios pe creaţiunea Lui răzvrătită dar în acelaşi timp El îi iubeşte şi vrea să îi ierte.

Această iubire este demonstrată prin faptul că pe când eram noi încă răzvrătiţi, Isus a venit în lumea noastră pentru a aduce la îndeplinire misiunea de salvare a lui Dumnezeu.

Isus a fost acela care a pregătit drumul pentru ca iertarea între Dumnezeu şi omenire să fie cunoscută şi tot Isus a fost cel care ne-a explicat cum noi, care am fost iertaţi vom dori la rândul nostru să iertăm pe cei care ne-au greşit.

Mai mult decât atât, El ne-a oferit o demonstraţie reală a iertării adevărate. În timp ce îşi dădea duhul, El i-a iertat pe aceia care 1-au trimis la moarte.

Faptul că citiţi aceste rânduri, arată că aţi trăit deja experienţa iertării lui Dumnezeu. Această broşură vă ajută să înţelegeţi mai mult iertarea. Înainte de a o citi şi în timp ce o citiţi, cereţi-i lui Dumnezeu să vă ajute să înţelegeţi şi să pătrundeţi adâncimea acestui dar minunat pe care El 1-a oferit.

Fie ca ceea ce urmează să evidenţieze măcar o parte din mila nemeritată pe care El vrea să o cunoaşteţi ca pe o realitate.

Capitolul 1

TRĂIEŞTE IERTAREA

Doar câteva minute după ora unu, în noaptea zilei de 17 octombrie 1945, unul din cei mai detestaţi oameni ai lumii, era condus din celula lui din închisoarea din Nurnberg. Joachim von Ribbentrop, Ministrul de Externe al lui Adolf Hitler, era unul din liderii nazişti dispreţuiţi, care fusese judecat pentru crime de război şi condamnat la moarte. El a fost primul din cei zece, care a fost spânzurat în acea noapte. Pe Ribbentrop îl însoţea un om de vârstă mijlocie, îmbrăcat în uniformă de capelan al armatei americane. Cu unsprezece luni în urmă, maiorul Henry Gereke, un preot luteran de origine germană, fusese numit ca "îndrumător spiritual" al celor cincisprezece condamnaţi necatolici.

Când a intrat pentru prima dată în celula lui Ribbentrop, a fost întâmpinat cu indiferenţă rece. Neamţul snob, de un antisemitism feroce i-a spus: "Problema religiei nu este aşa de serioasă cum consideraţi dumneavoastră".

Schimbarea petrecută în acest om în mai puţin de un an, 1-a uimit pe Gereke. Săptămână de săptămână, von Ribbentrop venea cu ceilalţi condamnaţi la serviciile divine din capelă.

Încetul cu încetul, mesajul harului lui Dumnezeu manifestat prin Cristos a pătruns prin barierele caracterului său.

El a început să citească Biblia şi catechismul Luteran şi în cele din urmă a cerut să se împărtăşească. Momentul schimbării pentru el, a fost acela în care a îngenunchiat împreună cu capelanul, lângă patul lui modest din celulă, şi a primit vinul şi pâinea.

Acum, în ultima noapte a vieţii lui, petrecea doar câteva momente singur cu Gereke. Calm, a declarat că toată încrederea lui era în sângele Mielului care ia păcatele lumii, şi i-a cerut lui Dumnezeu să aibă milă de sufletul lui. Apoi, mâinile i-au fost puse în cătuşe la spate şi a fost luat.

Intrând în sala de execuţie a închisorii, ochii lui von Ribbentrop au căzut pe trei spânzurători sinistre care stăteau pe o platformă. Nu departe se aflau aliniate coşciuge acoperite cu material negru. A urcat cele treisprezece trepte şi s-a oprit sub funie. După ce a adresat câteva cuvinte celor de faţă, a rostit: "Doamne, ai milă de sufletul meu" şi întorcându-se spre Gereke a spus simplu: "Te voi revedea".

Câteva minute mai târziu era deja mort.

Datorită cărui fapt acest fost diplomat arogant avea siguranţa că îl aşteptă viaţa, dincolo de ştreangul călăului? Răspunsul este simplu dar minunat: el a experimentat iertarea lui Dumnezeu care i-a schimbat viaţa.

Deşi detestaţi de lume, von Ribbentrop împreună cu alţi nouă nazişti - ca Wilhelm Keitle, Şeful Comandamentului Suprem German, Fritz Sanckel, şef al recrutării prizonierilor şi Albert Speer, Ministrul Reich-ului pentru producţie de armament de război - au descoperit că iertarea lui Dumnezeu a ajuns până în adâncul ticăloşiei celui de-al treilea Reich. Ei au aflat că iertarea are cu adevărat puterea de a transforma vieţile.

Trebuie să trăieşti iertarea ca să o cunoşti într-adevăr. Numai cel care a experimentat iertarea, poate să o înţeleagă cu adevărat.

Se poate explica iertarea într-un mod academie dar cunoaşterea reală a iertării se întâmplă doar atunci când eşti iertat şi ierţi şi tu pe alţii la rândul tău. În relaţia dintre oameni, sau între Dumnezeu şi fiinţele umane, cunoaşterea anumitor lucruri despre cealaltă persoană este cu totul diferită de cunoaşterea persoanei respective.

Noi putem cunoaşte iertarea ca idee, dar persoana care a fost iertată, cunoaşte iertarea într-un mod cu totul diferit şi mult mai profund!

Corrie ten Boom, o femeie creştină de origine olandeză, a trăit experienţa celui de-al doilea război mondial într-un fel diferit de alţii. A fost dusă la închisoare împreună cu sora ei, Betsie, pentru faptul că ascunsese evrei în casa lor în timpul ocupaţiei naziste din Olanda. După război ca relatează ce s-a întâmplat cu ocazia unei adunări la o biserică din München. La acea biserică, după ce terminase de vorbit, a întâlnit un om pe care 1-a recunoscut ca fiind un gardian din tabăra de concentrare din Ravensbruck, unde fuseseră trimise ca împreună cu sora ei, şi unde sora ei murise.

Acest om a venit la ea cu mâna întinsă şi a spus: "A fost un mesaj frumos, domnişoară. Ce bine e să ştim că toate păcatele noastre sunt deja în adâncul mării".

Corrie a îngheţat. Era pentru prima dată de la eliberare când întâlnea unul din nazişti.

"În discursul dumitale, ai amintit de Ravensbruck. Am fost gardian acolo. De atunci", a continuat el, "am devenit creştin. Ştiu că Dumnezeu ne-a iertat pentru cruzimile pe care le-am săvârşit acolo, dar aş vrea să aud asta şi de pe buzele dumitale, domnişoară". Apoi din nou el a întins o mână spre ea: "Mă ierţi?" Corrie îşi aminteşte: "Stăteam acolo şi nu eram în stare. Putea el să-mi şteargă memoria teribilei morţi a lui Betsie printr-o simplă cerere? Trecuseră doar câteva secunde de când stătea acolo cu mâna întinsă, dar mie mi s-au părul ore, deoarece mă luptam cu cel mai dificil lucru pe care a trebuit vreodată să îl fac. Stăteam acolo cu inima îngheţată.

"Dar iertarea este un act de voinţă, şi voinţa poate funcţiona indiferent de temperatura inimii. Pe de altă parte, dacă cel vinovat primeşte mesajul de iertare spunând: "Ai dreptate, eu am greşit", înseamnă că vina a fost recunoscută. Şi o dată cu ea a fost primită şi dragostea şi dorinţa de iertare a celui jignit. Ca urmare, va avea loc o schimbare reală a gândirii şi a modului de a acţiona.

Avem nevoie de iertare în lumea în care trăim

Iertarea este un bun de care avem mare nevoie în lumea noastră şi în mileniul trei. Motivul constă în faptul că nu recunoaştem cu uşurinţă puterea distructivă care duce la ruinarea relaţiilor, lipsa iertării, resentimente şi multe boli. Această putere este ceea ce Biblia numeşte "păcat". Păcatul face imposibilă relaţia de comuniune cu Dumnezeu, pe care El a intenţionat să ne-o facă cunoscută. Noi ne-am mulţumit cu mai puţin. Sentimentul de singurătate rezultat din această înstrăinare poate fi redresat doar prin iertarea care este urmarea unei relaţii restabilite cu Dumnezeu. Acest lucru este fundamental pentru pacea şi sănătatea sufletească a omenirii.

Lumea însă, nu are nevoie numai de reconcilierea cu Dumnezeu. Există, de asemenea, o mare nevoie de iertare şi reconciliere între fiinţele umane.

Trăim într-o lume în care oamenii sunt încurajaţi să nu ierte şi să nu caute iertare. "Păstrează-ţi ura!" strigă partea rănită. "Nu vreau să fiu iertat" declară agresorul.

Rezultatul este că milioane de oameni încearcă să uite o povară crescândă de amintiri dureroase, a unor vorbe aspre şi neadevărate, a unor priviri care rănesc, gânduri pline de cruzime şi fapte distrugătoare.

"Maladia" neiertării şi vinovăţiei

În mintea noastră sunt înmagazinate multe experienţe de viaţă pline de răni. Aceasta iese în evidenţă atunci când, câţiva ani de la momentul în care era nevoie de iertare, aceasta nu a fost oferită sau primită, iar persoana în cauză simte efectele "maladiei", fără vreun motiv anume.

Îmi amintesc de o situaţie în care erau implicate două surori. După atâţia ani de prietenie, ele au stricat relaţiile atunci când a apărut o neînţelegere între copiii lor. Una din mame o învinuia pe cealaltă şi a decis să îşi menţină mânia. S-a aşternut între ele o răceală tacită. Cu toate că surorile se întâlneau des, relaţia lor era rece şi distantă. În cele din urmă, una din femei a încercat să se împace şi a iertat-o pe cealaltă. Dar sora ei evita discuţiile cu privire la acest subiect.

Odată cu trecerea timpului aproape că uitaseră incidentul care le provocase durere amândurora. Apoi, cincisprezece ani mai târziu, sora care nu o iertase pe cealaltă, a contractat o serie de boli neobişnuite şi incapacităţi fizice, care i-a surprins pe medicii ei.

Numai după ce ea a acceptat iertarea oferită de sora ei, a început decizia ei de a nu-şi ierta sora, era o ofensă adusă şi lui Dumnezeu.

În fiecare din noi există un sertar plin de dosare unde sunt stocate experienţele şi gândurile. Acesta este plin de amintiri frumoase dar şi de amintiri neplăcute, lucruri cu care ne mândrim şi lucruri pe care vrem să le uităm, într-un cuvânt, toate amintirile unei vieţi de om. În aceste dosare există şi sentimentul de vină.

Sentimentul de vinovăţie, pe lângă faptul că nu am iertat şi nu am fost iertaţi, naşte în noi nevoia de a uita şi nu de a reţine lucruri. Încărcătura de vină, împreună cu lipsa primirii sau acordării de iertare, ne face să avem nevoie nu de o memorie, ei de o "ştergere a memoriei".

Este însă necesar ca vinovăţia să fie luată în seamă şi să te ocupi de ca. Este nevoie de iertare. Din nefericire, adesea, noi încercăm să o acoperim, să o ignorăm sau să scăpăm de ca prin recreere şi distracţii, experienţe artificiale cu droguri şi alcool şi alte modalităţi de autoamăgire - pe care cineva odată le-a numit "substitutele sociale ale lui Dumnezeu". Dar, în tratarea vinei nu există substitute.

Iertarea umană şi divină

Mulţi oameni se întreabă dacă iertarea poate fi vreodată reală. Această opinie este consolidată de experienţa pe care o avem în ceea ce priveşte iertarea între oameni. Există situaţii în care o persoană este iertată pentru ca apoi să i se aducă din nou aminte de greşeala săvârşită. Aceasta conduce la imposibilitatea acceptării de către această persoană a ideii de iertare adevărată.

Un frate creştin mai învârstă spunea: "Este o diferenţă reală între iertarea umană şi cea divină: iertarea umană nu poate garanta că o jignire nu va reapărea cândva în viitor şi va deveni baza unei noi rupturi în relaţia dintre cel care jigneşte şi cel jignit.

Oricât de sinceră şi totală este iertarea oferită de o persoană celeilalte, problema pe care o întâmpinăm noi oamenii este aceea că, deşi poate am decis clar să iertăm, nu putem să uităm printr-un simplu act de voinţă.

Dar Dumnezeu poate!"