Psihologie pastorală

R 2. Fetiţa mea, toţi trebuie câteodată să suportăm situaţii similare!

În primul rând, preotul foloseşte aici un ton de excesivă afectivitate paternă demonstrat de discutabilul termen "fetiţo". Acest răspuns este nociv afectat de tendinţa generalizatoare. Căutând să calmeze, să încurajeze, preotul generalizează, banalizând: atâtea alte persoane au suferit aceleaşi probleme.

Este adevărat că uneori, o expresie generalizatoare poate avea un efect tranchilizant. Trebuie însă bine contextualizată o astfel de expresie întrucât nu este oportună întotdeauna. În cazul nostru, Ioana nu a avut încă timpul să se exprime şi răspunsul preotului îi reprimă acesteia avântul în exteriorizarea propriilor stări interioare. În plus, orice intervenţie care tinde să generalizeze poartă cu sine un teribil coeficient de banalizare: "Mulţi alţii înaintea voastră, au avut aceeaşi dificultate; nu este cazul să vă alarmaţi"; cu alte cuvinte, „Sunteţi un caz comun!”. Iar credinciosul are sentimentul de a fi, neacceptat, neînţeles şi tratat superficial. Chiar de la început răspunsul preotului nu face altceva decât să ignore şi să nege ceea ce este unic în situaţia dată. Datoria preotului ar fi aceea de a accepta şi de a invita (sau măcar a crea contextul pentru ca) persoana să vorbească mai mult despre drama ei interioară. Desigur această eroare pastorală nu este fatală, relaţia pastorală nu este compromisă definitiv, dar pretinde să fie corectată, pentru ca relaţia duhovnicească dintre cei doi să se maturizeze progresiv.
R 3. Tatăl dumneavoastră şi-a trăit propria viaţă, iar dumneavoastră trebuie să v-o trăiţi la rândul dumneavoastră, pe a dumneavoastră!

Iată din nou tendinţa spre sfaturi, spre îndemnuri, cu alte cuvinte, o predică. Vorbăria multă a păstorului vrea să mascheze lipsa lui de vibraţie interioară la problemele expuse. Există infinite răspunsuri din categoria acestuia, unele de o rară profunzime teologică: "Prin încercarea pe care aţi suferit-o prin moartea tatălui, puteţi descoperi sensul vieţii"; sau: "Trebuie să vă abandonaţi în braţele şi voia lui Dumnezeu"; sau: "Hristos cel înviat ne învaţă să acceptăm atât moartea altora, cât şi pe a noastră". Toate aceste răspunsuri sunt adevărate, au o deosebită valoare în teorie, sunt exacte din punct de vedere teologic, sunt sublime, sunt poate chiar pretinse de moartea tatălui Ioanei. Unica problemă ar fi că în acest context aceste îndemnuri şi aceste încurajări de rară densitate teologică nu îşi au locul lor, deoarece nu îndeplinesc funcţia de acceptare pe care o impune dialogul pastoral, sau mai bine spus, vin mai înainte ca această funcţie să fie realizată.

Subliniem deci că preotul, mai înainte de a rosti aceste cuvinte şi a spera în eficienţa lor, trebuie să fi dobândit o anumită autoritate duhovnicească în raport cu interlocutorul: trebuie cu alte cuvinte să fi reuşit să stabilească un raport destul de solid pe planul comunicării umane şi al înţelegerii celuilalt. Nu de cuvinte deosebite are Ioana acum nevoie: le va accepta ulterior, dacă va avea posibilitatea să se exprime.

R 4. Şi atunci ce aţi făcut?

Iată răspunsul - în aparenţă neutru - de o revoltătoare ariditate, în care nu regăsim căldura interesului pentru soarta celuilalt. Din nefericire, 99% de astfel de intervenţii au loc în conversaţiile interumane. Nu trebuie uitat faptul că preotul care face să supravieţuiască o conversaţie doar graţie strategiei întrebărilor (unii au o tendinţă înnăscută în această direcţie), nu va putea determina progresul conversaţiei, şi se va demonstra a fi incapabil de a încropi o relaţie pastorală profundă.

Această intervenţie invită credincioasa să se concentreze pe o expunere a acţiunii, evitând astfel versantul sentimentelor, preotul demonstrând-şi înclinaţiile „activiste”. Există şi alte răspunsuri cu valoare şi aspect de întrebare: "Poate doriţi să-mi vorbiţi mai mult despre ceea ce aţi simţit atunci". Această invitaţie presantă orientează spre sectorul sentimental şi emotiv ("ceea ce aţi simţit"), dar va fi lipsită de incidenţă pozitivă: Ioana a venit tocmai pentru a discuta despre aceasta, iar cuvintele preotului nu îmbogăţesc deloc raportul de prim contact ce se stabileşte între ei.
R 5. În mod cert, aţi trecut printr-o situaţie extrem de dificilă...

Cuvinte simple, primitoare şi plină de căldură, dotate de o afecţiune surprinzătoare. Recitind cuvintele Ioanei, ne vom da seama de faptul că ea a fost nu doar ascultată, ci şi acceptată şi înţeleasă în profunzimea dramei ei interioare, dincolo de cuvintele pe care le-a rostit. Preotul a înţeles ceea ce ea încerca să comunice într-un mod imprecis (cu o sinistră aluzie la o posibilă sinucidere), a identificat sensul exact al cuvintelor ei, a reflectat cu exactitate asupra lor, cu calm şi fără exagerare. Aceasta este tehnica esenţială a oricărei comunicări reale între oameni: reflecţia duhovnicească.

Pentru a reuşi să reflectezi duhovniceşte cu adevărat, este necesară o permanentă atenţie, o deschidere afectivă deosebită şi o disponibilitate mentală perpetuă spre ceilalţi, disponibilitate pe care puţini oameni reuşesc să o dobândească şi să o menţină. Este vorba de a asculta ceea ce a fost spus şi de a penetra cu intuiţia, în fiecare moment al dialogului, tonalitatea afectivă a ceea ce se spune.

Este evident că răspunsul preotului nu are nimic absolut în el însuşi, existând alte nenumărate expresii diferite, reflectând aceeaşi acceptare afectuoasă: "Nu v-aţi revenit încă din această experienţă şocantă" sau "Aţi trecut printr-o perioadă cu adevărat groaznică"; "În cazul dumneavoastră, pierderea tatălui a fost o încercare cu adevărat teribilă".
Evoluţia dialogului:

Încurajată de răspunsul preotului (R. 5), Ioana va continua cu mai mult elan dialogul, fiind puternic marcată faptul că a fost acceptată.

2) „Acum lucrurile puţin s-au mai aşezat. Dar nu mai ştiu în ce să cred şi nici la ce să mă gândesc. Totul era clar până nu a murit tatăl meu. Eu sunt credincioasă, părinte, dumneavoastră ştiţi asta; dar am impresia că credinţa mea nu a avut niciodată fundamente puternice".

Observăm aici că, în loc să aştepte de la preot o încurajare, ea însăşi îl asigură că acum "lucrurile s-au mai aşezat". Pe lângă aceasta, din proprie iniţiativă aduce în discuţie imediat aspectul religios al dramei sale. Fiind acceptată în suferinţa ei psihologică, nu se opreşte aici, ci înfruntă direct problema credinţei ei în Dumnezeu. O face însă temându-se de un reproş din partea preotului: "Eu sunt credincioasă, părinte, dumneavoastră ştiţi asta...". Din nou este deci necesară o intervenţie realmente pastorală, care să evidenţieze o acceptare integrală a ei de către preot. Iată deci intervenţia pastorală:

R 1. "Sunteţi acum într-o stare de îndoială şi de incertitudine..."

Răspunsul preotului este perfect din punctul de vedere al acceptării pozitive care ne interesează aici. Preotul acceptă integral ceea ce ea s-a limitat a zice doar cu reticenţă. Pe neprevăzute deci, simţindu-se înţeleasă, Ioana continuă conversaţia şi descrie mai în detaliu situaţia ei psihologică şi spirituală.

3) Da, e adevărat, sunt în îndoială. Mă îndoiesc de tot, de viaţă, de mine însămi. Nu cred că aş putea să trăiesc sau să acţionez ca mai înainte. Nu mai am încredere în nimic pentru a putea face faţă vieţii. Nu cred că aş mai putea crede cum am făcut-o în trecut. (perioadă de linişte...) Este groaznic când îţi dai seama că credinţa pe care o aveai la început nu mai serveşte la nimic, nu îţi mai sporeşte curajul (perioadă de linişte...). Acasă nu pot zice nimic din toate acestea; nu este uşor să vorbeşti despre lucrurile acestea cu membrii familiei (o linişte prelungită...).

Părintele Ghelasie:

• 
  Şi astfel aţi simţit nevoia să vorbiţi despre toate aceste lucruri cu cineva!
  

Ioana:

• 
  Întocmai! Ideea de a vă vorbi mi-a venit alaltăieri, când în predică aţi făcut referinţă la "credinţa împotriva oricărei împotriviri": credinţa acelor persoane care cred şi atunci când au pierdut orice siguranţă interioară, orice raţiune, orice bucurie de a crede. Eu ştiam că acest lucru este valabil pentru preoţi. Credeţi că au am ajuns la acest punct?
  

Suspendăm aici dialogul. Fiecare dintre noi avem la dispoziţie pentru a comunica o întreagă „claviatură” de posibilităţi, dar adeseori ne limităm să folosim doar câteva taste: îndemnuri, cuvinte de încurajare, ordine, formule teologice sau morale, poate şi de afecţiune, de simpatie umană etc. Întreg progresul în dialogul pastoral constă în a înmulţi progresiv tastele ce le avem la dispoziţie şi a folosi tasta aceasta sau cealaltă în funcţie de interlocutor, iar nu în funcţie de propriile noastre dispoziţii subiective.