Psihologie pastorală

Reflecţia sentimentului. Tipurile de reformulare expuse până acum privesc conţinutule obiective ale comunicării credinciosului şi urmăresc să stimuleze o conştientizare de sine tot mai clară. Mai înainte de a clarifica rolul pe care reflecţia sentimentului îl are în colocviul pastoral, este necesar să punctăm accepţiunea care dorim să o atribuim termenului „sentiment” cum este ea exprimată de Kinget. Noţiunea de „sentiment” nu doar presupune experienţe de natură emotivă sau afectivă, angoasă, ruşine, invidie, iubire, dorinţă, plăcere, ură şi altele. Se extinde la tot ceea ce relevă unghiul de percepţie personal, subiectiv, în mod particular al experienţei care se referă la propriul „eu”. Intenţiile, impresiile, credinţele, atitudinile intră toate în noţiunea de „sentiment”. Viceversa, noţiunea de „fapte” se referă la elementele mai mult sau mai puţin secundare, materiale sau sociale, care folosesc drept „vehicul” sau „conţinut” sentimentul.

Este vorba, deci, de a face să transpară dinamismele de fond ale comportamentului individului. Întorcându-ne la terminologia noastră, se poate zice că scopul pe care preotul şi-l propune folosindu-se de reflecţia sentimentului constă în iluminarea fundalului comunicării, astfel ca să permită subiectului să conştientizeze dacă există elemente susceptibile de a fi integrate în „figură”, să le modifice şi să le pună în evidenţă. Reflexul tinde să favorizeze evoluţia figurii în sensul că tinde să o amplifice, să o diferenţieze, să o corecteze.

Putem ilustra aceste principii expunând un dialog dintre un copil şi tatăl său.

Copilul:

• 
  Toţi colegii mei de şcoală au bicicletă.
  

Tatăl:

• 
  Atunci eşti tu singur cel care nu are o bicicletă?
  
• 
  Da, doar eu.
  
• 
  Spune-mi un pic, nu-ţi place deloc faptul acesta, aşa-i?
  
• 
  Nu, nu-mi place.
  
• 
  Eu înţeleg asta, înţelegi Ionuţ?
  
• 
  Şi ei merg şi fac întreceri după lecţii şi se distrează atât de bine, şi apoi povestesc tot ceea ce au făcut şi cum au făcut şi cât de bine s-au distrat.
  

Tatăl:

• 
  Şi asta nu-i deloc distractiv pentru tine.
  

Copilul:

• 
  Nu, şi-mi spun: „De ce tatăl tău nu-ţi cumpără şi ţie o bicicletă?”
  
• 
  A, zic şi asta?
  
• 
  Da.
  
• 
  Aaa...
  
• 
  Nu aş putea să am o bicicletă?
  
• 
  O… ştiu, Ionuţ, copilaşule, că tu ai vrea să ai o bicicletă. Şi eu aş vrea să ai. Dar în acest moment nu reuşesc să ţi-o cumpăr. Avem prea multe lucruri de rezolvat acum, lucruri de cumpărat, lucruri de care avem nevoie şi noi şi tu. Înţelegi?
  

Când interlocutorul conştientizează că este vorba despre un sentiment foarte puternic este necesar să-l acceptăm îndată şi să-l formulăm. Dacă se face abstracţie de acesta, alte sentimente se vor naşte şi în mod dificil se va mai controla din punct de vedere afectiv situaţia.

Există o mare diferenţă între formularea verbală a unei reacţii emotive şi atitudinea afectivă profundă care generează reacţia.

În timp ce subiectul expune situaţia se poate avea impresia că fapte şi persoane care sunt evocate prezintă puţine puncte comune între ei. Examinate mai în profunzime, se poate observa un nucleu de natură emoţională în jurul căruia se roteşte totul. Subiectul, în general, percepe, chiar dacă confuz, această referinţă la un punct unic care se găseşte în interiorul lui.

La acest nucleu profund trebuie să ajungă subiectul cu ajutorul preotului. Acesta este unul din responsabilităţile cele mai dificile ale preotului. Trebuie depăşit conţinutul verbal exprimat de credincios pentru ca să se ajungă la stările emotive şi la motivaţiile fundamentale. Când preotul este destul de sigur c-a ajuns la o stare de suflet interioară a credinciosului, se poate verifica pe sine cu fraze de sondaj de genul: „Poate că aveţi impresia că…” sau să-şi focalizeze atenţia în mod explicit pe respectiva stare emotivă: „Îmi pari neliniştit…, nedecis…, ostil…, poate pentru că…”.

A ajunge să recunoşti o stare emotivă prezentă în comportamentul nostru sau să înţelegi raportul cauzal între emoţie şi acţiune constituie o relevantă cucerire în cunoaşterea şi stăpânirea de sine. În acest mod, de fapt, se observă dinamismul vieţii afective, care are o incidenţă determinantă asupra percepţiei subiective a evenimentelor cotidiene şi deci, elementul care dă valoare şi o anumită semnificaţie faptelor trăite. Componenta afectivă este cea care călăuzeşte persoana umană în modul ei de a percepe, de a înţelege, de a reacţiona şi a valoriza. Ea este cea care sensibilizează subiectul în anumite situaţii şi care creează în el tendinţa de a reacţiona altcândva în acelaşi mod.