Psihologie pastorală

Reflecţii teologico-pastorale asupra dialogului

De remarcat este rapiditatea cu care este înfruntată tema centrală: problematica religioasă. Din patru schimburi de cuvinte se ajunge în inima problemei şi dialogul devine imediat pastoral. Se merge deci direct, ferm şi calm la ceea ce merită atenţie, respectiv la preocupările religios-teologice care intră în competenţa preotului. Acesta este rezultatul concret al tehnicii "reflexiei duhovniceşti" şi a atitudinii de acceptare pe care le-am presupus ca fiind esenţiale începutului oricărui dialog pastoral.

Dacă recitim cu atenţie răspunsurile preotului ("În mod cert, aţi trecut printr-o situaţie extrem de dificilă"; "Dumneavoastră sunteţi acum într-o stare de îndoială şi de incertitudine..."; "Şi astfel aţi simţit nevoia să vorbiţi despre toate aceste lucruri cu cineva!") observăm că doar în câteva minute, aceste trei răspunsuri au creat o atmosferă de încredere, pentru că erau integral orientate spre interlocutor, spre nevoile, aspiraţiile şi situaţia lui concretă.⁴⁰

Conversaţia pastorală cu Ioana a progresat rapid spre obiectivul ei religios pentru că atitudinea interioară a păstorului a fost corectă. Pentru a aprecia cu mai multă obiectivitate importanţa acestei atitudini, este suficient să fie pusă în confruntare cu alte răspunsuri posibile. Vom examina doar patru, alese dintre cele mai curente, încercând să le analizăm din punctul de vedere al implicaţiilor psihologice existente:

1. 
   Sper că nu veţi rămânea prea mult timp în dubiile pe care le aveţi acum...
   

Această formulă ar fi constituit o adevărată catastrofă psihologică. Ioana ar fi pierdut dreptul de a avea şi de a-şi manifesta propriile probleme. Preotul se pune în primul plan („sper”) moralizând şi generalizând în acelaşi timp. Nu ar fi găsit o expresie mai bună decât aceasta dacă şi-ar fi propus să încheie discuţia cu Ioana în trei minute şi s-o trimită acasă.

2. 
   Fiico, credinţa este un dar al lui Dumnezeu pe care noi n-avem dreptul să-l punem la îndoială.
   

Această formulă pare începutul unui semitratat de teologie sau o predică. Dar incidenţa acestor formule asupra viitorului religios al Ioanei pare cu adevărat neglijabil. Acest răspuns, din punct de vedere obiectiv adevărat, nu comportă nici cel mai mic indiciu de înţelegere a situaţiei dramatice a Ioanei. Deci în deşert a folosit preotul termenul „fiico”, care are o clară trimitere la discutabila pretenţie de paternitate pe care unii păstori şi-o arogă.

3. 
   Vreţi să spuneţi că, chiar de pe timpul în care tatăl dumneavoastră era în viaţă, credinţa dumneavoastră nu era puternică? sau: Ce înţelegeţi prin expresia: „Credinţa mea nu era puternică?”
   

Aceste două expresii demonstrează o pseudo-acceptare de către preot a interlocutorului. Asupra Ioanei cade responsabilitatea unei situaţii pe care preotul – fără îndoială, bun teolog – a perceput-o într-o lumină radical intelectualistă. Cine de fapt va putea spune dacă credinţa Ioanei, din timpul vieţii tatălui ei, era o credinţă reală? Şi de ce să se pună acum această problemă psiho-teologică, mai înainte de a se fi creat cadrele necesare?

4. Aţi putea să-mi explicaţi în ce mod v-au venit aceste dubii?

Aparent, acesta ar fi un răspuns pozitiv, cel puţin sub aspectul modului direct de a pune întrebarea. Ea exprimă înţelegere, interes faţă de problema Ioanei, deşi perspectiva este psihologizantă şi intelectuală, fiind mai compatibilă cu un examen psiho-terapeutic decât cu un colocviu pastoral. De altfel, este întotdeauna mai bine ca credinciosul să se explice de la sine, graţie instaurării între preot şi credincios a unei relaţii de comuniune interioară, decât să fie solicitat direct.

5. Şi astfel, aţi simţit nevoia să vorbiţi despre toate acestea cu cineva!

Părintele Ghelasie s-a demonstrat un bun păstor numai în măsura în care a reuşit s-o pregătească pe Ioana să se îndrepte spre Acela care poate să fie Păstorul interior ultim şi suprem.

Concluzii

Am întâlnit aici principalele obstacole în calea acceptării pozitive: 1. atitudinea critică; 2. „moralizarea” sau îndemnurile morale abstracte; 3. generalizarea care tinde să diminueze specificitatea şi unicitatea cazului; 4. interogatoriul intelectual (sau psihologic).

Experienţa demonstrează că acest tip de analiză ajută în mod eficace pe preoţii care doresc realmente să-şi îmbunătăţească propria acţiune pastorală, cu condiţia însă să nu se abandoneze unei vânători de prescripţii, proceduri sau tehnici psihologice pre-confecţionate. Chiar şi o metodă psihologică atât de eficientă ca „răspunsul duhovnicesc reflexiv” rămâne privată de eficacitate când nu există din partea preotului capacitatea de a-l percepe pe celălalt aşa cum acesta se percepe el pe el însuşi (empatie) şi de a avea o atitudine de receptivitate necondiţionată în raport cu ceilalţi. Această tehnică, ca toate tehnicile folosite în relaţiile inter-umane, este insuficientă şi chiar dăunătoare dacă nu este fundamentată pe o atitudine de „ospitalitate” duhovnicească.

Atitudinea deschisă este pastorală prin excelenţă. Ea invită pe fiecare să iasă din solitudine, să se explice, să se vadă şi să se accepte în faţa altei fiinţe umane. Această atitudine devine tot mai preţioasă în educaţia de masă. Dacă puţin câte puţin, această acceptare pozitivă a celuilalt ar dispărea din epoca noastră tehnologizată şi computerizată, fiinţa umană ar suferi o traumă catastrofală şi s-ar rătăci definitiv.