Psihologie pastorală

Comportamentul de falsitate constă în a prezenta altora o realitate inexistentă, cu intenţia explicită sau implicită de a o face să fie crezută adevărată sau reală. Arareori falsitatea se explică în invenţia completă a unei realităţi sau situaţii, iar în cazul acesta trebuie considerată un comportament patologic, indiciu al unui psihic profund tulburat; în schimb, aproape întotdeauna falsitatea se manifestă prin manevrarea şi manipularea doar a unor aspecte ale realităţii obiective.

În ceea ce priveşte repercusiunile asupra comunicării şi asupra relaţiei pastorale, comportamentul acesta devine dăunător în momentul şi în măsura în care interlocutorul îşi dă seama, sau suspectează, că celălalt minte; în absenţa acestei situaţii, comunicarea poate fi considerată normală în toate privinţele, cel puţin în ceea ce priveşte binomul „falsitate-sinceritate”.

Unul din motivele psihologice care stau în spatele unei atitudini de falsitate poate fi setea de consideraţie pe care o are individul, sete ce adeseori ascunde frica de excludere şi complexe de inferioritate. În plus de aceasta, falsitatea poate fi considerată un mecanism de apărare, în sensul că individul se serveşte de ea pentru a înfrunta situaţii pe care nu reuşeşte să le controleze în alt mod. În sfârşit, uneori falsitatea poate să fie instrumentală, adică folosită doar pentru atingerea unui anumit obiectiv – considerat imposibil de atins cu mijloacele normale de care respectivul individ dispune.

Efectele pe care atitudinea de falsitate le produce în relaţia pastorală sunt catastrofale. Cel mai important constă în schimbarea de opinie pe care o operează cel care devine victima falsificării în raport cu falsificatorul. Falsul este în general perceput ca o persoană puţin credibilă. Indivizii cu care el intră în relaţie nu se hazardează să ofere altora informaţiile şi veştile obţinute, întrucât sunt conştienţi de riscul pe care acest fapt îl comportă.

Un alt efect pe care atitudinea de falsitate îl poate avea este acela de a face să se nască în interlocutor suspiciunea de a fi considerat naiv sau prost. El poate foarte bine să gândească că dacă falsul continuă la infinit să-i expună minciunile, este pentru că îl consideră atât de naiv, încât le-ar putea crede, iar aceasta dăunează extrem de mult comunicării inter-personale.