Raportul stiintific si tehnic (în extenso)
Yüklə 216,15 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Reglementarea directa
- Commandă şi control
- Răspunderea, Daune de compensare
- Management şi planificare
- Avand in vedere aspectele teoretice prezentate precum si validarea acestora prin analiza empirica putem concluziona ca obiectivul etapei
- Responsabilitatea Sociala Corporativa – Responsabilitatea Corporativă de Mediu
- Concluzii(se prezinta punctual)
| participării.
Principiu precauţiei presupune existenta responsabilităţii de a interveni şi de a proteja publicul faţă de expunerea la efecte negative în cazul în care o investigaţie ştiinţifică descoperă existenta unui risc plauzibil. În unele sisteme juridice, ca şi în cel al Uniunii Europene, principiul precauţiei este, un principiu general şi obligatoriu pentru legi. Politica Uniunii Europene referitoare la protectia mediului este marcată din ce în ce mai mult de o abordare preventivă integrată, considerând activităţile umane şi consecinţele acestora asupra mediului ca un întreg. Politicile pro-active de prevenire voluntară se manifestă prin Directiva privind evaluarea impactului asupra mediului şi asupra resurselor naturale a proiectelor publice şi private pentru care este obligatorie evaluarea acestuia [Directiva 85/337 a fost modificat ultima dată prin Directiva 2003/35]. Conform acestei directive, un promotor al unui proiect, în domeniul industrial, agricol sau infrastructură, este obligat să furnizeze informaţii detaliate cu privire la posibilele consecinţe negative asupra calităţii aerului, apei, solului, etc. Decizia autorităţii publice referitoare la autorizarea proiectului trebuie să fie bazată pe evaluarea avantajelor economice, sociale sau de altă natură în comparaţie cu consecinţele sale asupra mediului (analiza cost/beneficiu). În conformitate cu Convenţia ONU privind accesul la informaţie, participarea publicului la procesul de luare a deciziilor şi accesul la justiţie în probleme de mediu (Convenţia de la Aarhus), publicul (una sau mai multe persoane fizice sau juridice) poate participa la elaborarea de politici şi standarde de mediu. În spiritul principiului participării, statele membre ar trebui să se asigure că membrii publicului interesat pot avea acces la o cale de atac în faţa unei instanţe de drept sau în faţa unui alt organism independent şi imparţial stabilit de lege pentru a contesta legalitatea de fond sau de procedură a deciziilor, a actelor sau a omisiunilor sub rezerva dispoziţiilor privind participarea publicului din Directiva 2003/35. O altă directivă impune o evaluare, inclusiv pregătirea unui raport de mediu, în timpul elaborării unui plan sau program şi înainte de adoptarea sau înscrierea sa în procedura legislativă [Directiva 2001/42]. Publicul şi / sau autorităţile afectate sau susceptibile de a fi afectate sau care au un interes în procesul de luare a deciziilor au posibilitatea de a-şi exprima opinia cu privire la efectele asupra mediului privitoare la un plan de proiect sau program. Procesele economice de bază sunt producţia şi consumul; firmele transformă resursele naturale, prin procesul de producţie, în mărfuri cerute de consumatori. În termeni fizici, această conversie nu este niciodată perfect eficientă şi ca urmare în urma acestor procese de producţie apar produsele reziduale. Când acestea nu au nicio valoare economică, ele pot fi considerate ca deşeuri, şi evident surse de poluare. Eliminarea sau distrugerea acestora implică evident costuri şi de multe ori substanţiale. Astfel, firmele generatoare de deşeuri impun un cost altor agenţi din societate care au ca obiect de activitate recuperarea, depozitarea, prelucrarea sau distrugerea deşeurilor, costuri care nu sunt pe deplin compensate. Acesta este un caz tipic de « externalitate negativă ». Sunt multe situaţii în care preţurile nu ţine cont de efectele dăunătoare asupra mediului şi astfel preţul nu reflectă pe deplin costurile de producţie a societăţii. Pentru a corecta această situaţie este în mod evident necesar să se internalizeze externalităţile negative. Pentru a se asigura acest lucru politica de mediu comunitară a introdus principiul "poluatorul plăteşte", care este menţionat în Article174, alineatul 2, din Tratatul UE, şi care presupune ca toate costurile pentru combaterea poluării şi a factorilor nocivi, în primul rând, să cadă în sarcina poluatorului, respectiv, industriei poluante. Eforturile pentru combaterea poluării se concretizează în două direcţii şi anume: investiţiile de mediu (utilaje, tehnologii) şi costurile operaţionale de protecţie a mediului (taxe, cheltuieli de intreţinere a investiţiilor de mediu). Începând cu anii 1980, ideea de “sustenabilitate” a fost din ce în ce mai asociată cu integrarea sferei economice, sociale şi de mediu. Astfel “dezvoltarea durabilă” , a devenit o componentă importantă a strategiei de la Lisabona lansată în 2000. Aceasta împreună cu principiul “sustenabilităţii” au devenit astfel elemente cheie în elaborarea politicilor de mediu. Astfel Comisia ar trebui să ia în considerare, în propunerile sale de măsuri referitoare la alte politici comunitare, efectele micro-economice ale diverselor măsurile avute în vedere în domeniul mediului, prin evaluarea costurilor acestora şi dacă este cazul, efectul lor asupra preţurilor produselor în cauză, avându-se în vedere obiectivele stabilite, pe de o parte, şi competitivitatea internaţională, dezvoltarea şi ocuparea forţei de muncă, pe de altă parte. Însă, nu întotdeauna este posibil să se compare costul măsurilor propuse, cu avantajele aşteptate referitore la reducerea costurilor sociale ale poluării şi la îmbunătăţirea calităţii mediului. Aceste avantaje trebuie să fie interpretate şi luate în consideraţie, dar evaluarea lor în termeni monetari ar pune probleme, a căror rezolvare este deosebit de dificilă.
Fig. 1 Integrarea politicilor economice, sociale si de mediu (www.wikimedia.com)
Punerea în aplicare a politicilor de mediu necesită o acţiune strictă şi concertată ghidată după principiul "încredere şi control" pentru a asigura eficacitatea şi eficienţa protecţiei mediului. În acest scop, sistemele de asigurare a conformităţii, ce includ elemente de prevenire şi de remediere, sunt create pentru a influenţa în mod pozitiv comportamentul comunităţii reglementate şi pentru a determina membrii săi să se conformeze cerinţelelor de mediu. Noua abordare a sistemului de asigurare a conformităţii pune în prim plan stimularea unei conformări voluntare din partea celor vizati şi în plan secundar identificarea şi sancţionarea abaterilor. Astfel multe dintre instrumentele de implementare ale politicilor, în general precum şi a politicii de mediu în particular, se îndepărtează semnificativ de la tradiţionala "Metodă comunitară" de reglementare în conformitate cu recenta tendinţă către noi moduri de guvernare la nivel European şi naţional. Această schimbare a fost prezentată în 2001 în Cartea Albă privind Guvernarea Europeană (COM (2001) 428), care stabileşte intenţiile Comisiei de a utiliza mai puţin abordarea de tip top-down şi de a promova o mai mare utilizare a diferitelor instrumente politice, cunoscute sub denumirea "noi instrumentele ale politicii de mediu” (New Environmental Policy Instruments). Astăzi există o diversitate de soluţii ce pot fi aplicate pentru a asigura implementarea politicilor de mediu. Astfel enumeram : 1. Reglementarea directa, prin stabilirea unor cerinţe legale sau prin emiterea de licenţe, urmată de inspecţie şi măsuri coercitive; 2. Reglementarea indirectă, prin promovarea conformităţii prin intermediul altor mijloace decat inspecţiiile şi măsurile coercitive, (de exemplu, prin difuzarea de informaţii tehnice, prin publicarea sancţiunilor de neconformitate, oferirea de stimulente economice şi de programe de educaţie, etc). 3. Auto-reglementarea, de corectare a comportamentului de către comunitatea reglementată în sine, pentru că aceasta şi-a impus ca strategie acest lucru. Tradiţional, UE a abordat reglementarea directă ca o soluţie la problemele de mediu. O astfel de reglementare poate să ia diferite forme şi abordări, dar în general, impune obligaţii, de multe ori sub formă de norme (de fond sau de procedură), actorilor ţintă. Comisia şi Consiliul European au recunoscut limitele acestei abordări din punct de vedere al eficienţei şi eficacităţii în realizarea politicilor de mediu la nivel european. Prin urmare, Comisia a identificat reforma Guvernării Europene ca fiind unul dintre obiectivele sale strategice de la începutul anului 2000. Astfel s-a sugerat ca “legislaţia să constitue o parte a unei abordari mai largi care să combine reguli formale cu alte instrumente fără caracter obligatoriu ". Odata cu schimbările în abordarea legislativă, s-a dezvoltat o diversitate de instrumente pentru implementarea politicilor de mediu. În general există foarte puţine situaţii în care un singur instrument de politică este susceptibil de a fi cel mai eficient şi eficace mijloc de a aborda o anumită problemă de mediu. Tocmai de aceea cel mai bun mijloc de a obţine respectarea reglementărilor este, utilizarea unui mix de instrumente. Instrumentele politicii de mediu se pot clasifica astfel:
De asemenea este util ca pluralismul instrumentelor politicii de mediu să fie insoţit de o lărgire a participanţilor în sistemul de reglementare. În cele mai multe ţări, procesul de reglementare a fost artificial restricţionat la guvern şi sectorul industrial, în timp ce o mare varietate de actori, cum ar fi băncile, societăţile de asigurări, consumatorii, furnizorii, consultantii de mediu, organizaţiile non-profit (de exemplu, asociaţii profesionale sau ONG-uri), pot juca un rol important în sistemele de asigurare a conformităţii ca parteneri ai guvernului.
În cartea sa “The Economics of Welfare” A. Pigou a dezvoltat conceptul de externalitate, definit prin costurile impuse sau avantajele conferite altor agenţi care nu au fost luaţi în considerare de către persoana care efectează acţiunea. El a susţinut că existenţa externalităţilor este suficientă pentru a justifica intervenţia guvernului. Aceasta este argumentată prin faptul că dacă cineva crează prin activitatea sa o externalitate negativă, de exemplu poluarea, va fi incitat sa-si dezvolte şi mai mult activitatea care a generat externalitatea, deoarece o parte din costuri sunt distribuite societăţii. Pigou a susţinut introducerea unei taxe care să descurajeze astfel de activităţi. Pe de altă parte, pentru o activitate care creează externalităţi pozitive, Pigou propune introducerea unui sistem de subvenţii. Acestea sunt numite astăzi taxe şi subvenţii Pigouviene. Abordarea Pigouviană plasează responsabilitatea pentru externalităţi exclusiv pe generator (poluatorul) şi îi impune acestuia o taxă în conformitate cu prevederile legale. Determinarea nivelului optim al acesteia se bazează pe un set de presupuneri de natură neoclasică. Cel mai important, lucru de reţinut în abordarea Pigouviană este că aceasta nu consideră externalităţile de natură reciprocă şi nici nu analizează comportamentul de reducere a poluării induse de fiscalitatea Pigouviană. Mai mult decât atât, tradiţia Pigouviană se bazează pe presupunerea, oarecum problematică, că regulatorul este capabil să discearnă forma şi nivelul de taxare corect care are ca rol doar compensarea externalităţilor negative. Dacă autoritatea de reglementare se înşeală cu privire la structura sau la nivelul costurilor sociale, atunci ajustarea pieţei prin taxele Pigouviene este compromisă inducând ineficienţa acestora. În ultimii ani, datorită problemelor din ce în ce mai grave generate de poluare şi încălzirea globală, s-a constatat o revigorare a interesului pentru taxele Pigouviene Abordarea Pigouviană a fost unanim acceptată până în 1960, când Ronald Coase a demonstrat că taxele şi subvenţiile nu sunt necesare în cazul în care persoanele afectate de externalităţi şi persoanele care le generează pot cu uşurinţă comunica şi negocia. Cu toate acestea, cei mai mulţi economişti încă pledează pentru taxele Pigouviene ca fiind mult mai eficiente pentru reducerea poluării decât standardele impuse de guvern. În contrast față de abordarea Pigouviană, cea Coasiană presupune că :
Prin încorporarea acestor aspecte în analiză, abordarea Coasiană poate ajunge la politica optimală. In ţările dezvoltate, ne aşteptăm ca presiunea politică şi socială cu privire la reducerea poluării sa fie comunicată prin intermediul instituţiilor formale ale statului şi a agenţiilor de reglementare. Însă, în ţările în curs de dezvoltare reglementarea directă este destul de slabă, iar în aceste condiţii eforturile de reducere a poluării în acestea ar putea avea elemente Coasiane semnificative (reglementarea informală). Lucrările lui Coase (1937,1960), au fost punctul de plecare în elaborarea teoriei neo-instituţională, bazată pe analiza a costurilor de tranzacţie, drepturile de proprietate, contracte, şi organizaţii. În abordarea neo-instituţională în domeniul protecţiei mediului se porneşte de la premisa că guvernele acţionează ca agenţi publici, în reglementarea poluării, utilizand diferitele instrumente de care dispun. Cu toate acestea, atunci când mecanismele de reglementare formale sunt absente sau ineficiente, comunităţile vor căuta alte mijloacele de a-şi impune propriile exigenţe. Lucrări ştiinţifice recente au indicat existenţa pe scară largă a unor astfel de "reglementari informale", comunităţile fiind adesea în măsură să negocieze sau să impună presiune asupra poluatorilor în scopul de a-şi imbunătăţii performanţele de mediu. Mecanismele formale de reglementare includ cele două categorii de instrumente şi anume : instrumentele de control şi comandă şi instrumentele de piaţă. Reglementarea informală poate de asemenea, să ia mai multe forme, respectiv cererile de despăgubire emise de către grupuri membre ale comunităţii; manifestări de stradă; boicotarea firmei şi a produselor etc.
Scopul acestei eveluari empirice este de a testa ipoteza ca pentru ţările în curs de dezvoltare reglementarea directă este destul de slabă si in consecinta taxele pigouviene nu sunt relevante, iar în aceste condiţii eforturile de reducere a poluării în aceste state ar putea avea elemente Coasiane semnificative (reglementarea informală). Astfel am considerat volumul investitiilor efectuate de firme in protectia mediului ca fii o proxi pentru aprecierea modului in care acestea percep politicile si instrumentele de mediu. Rezultatele noastre au evidenţiat câteva diferenţe importante vis-à-vis de pattern-ul ţărilor dezvoltate, cum ar fi un rol nesemnificativ al taxelor de mediu (element pigouvian), dar si pentru acţiunile colective (unul din elementele coesiene luate in considerare). Rezultatul obtinut pentru actiunile colective este explicabil deoarece este evident ca intr-o tara saraca prioritatea oamenilor este aceea de a-şi asigura traiul zilnic, problemele de mediu fiind pe plan secundar. S-au folosit date oferite de Institutul Naţional de Statistică. Model econometric consideră patru determinanţi ai variabilei dependente si anume investitiile in protectia mediului: si anume caracteristicile firmelor, presiunile din piata, caracteristicile comunităţilor, precum şi Intensitatea regimului regulator. PACE = f (PLANT, MARKET, COMMUNITY, REGULATORY) Rezultatele obtinute utilizand modelul multilevel sunt prezentate in tabelul urmator 
Se poate observa ca semnele variabilelor statistic semnificative sunt, în general, cele aşteptate. Cu cat firmele sunt mai mari deci au o activitate de succes cu atat au o probabilitate mai mare de a adopta un comportament pro-activ fata de mediu. Presiune de piata din partea consumatorilor, investitorilor si a firmelor concurente, estimată de adoptarea ISO 14001 şi de listare la Bursa de Valori Bucureşti, are impact pozitiv si semnificativ. Influenta de grupurilor comunitare, exprimata ca proxi prin rata de şomaj şi numărul de organizaţiile non-guvernamentale de mediu, nu are un impact semnificativ statistic asupra comportamentului de mediu al firmelor. În general, în economiile de tranzitie de îngrijorare pentru mediul înconjurător nu este o prioritate de top pentru comunitate, care se confrunta cu probleme economice si financiare. Autorităţile publice care sunt preocupate de reglementare, mai precis de aplicarea legilor constitue un factor critic care influenţează deciziile firmelor de a lua o atitudine pro-activa fata de mediu. In schimb sistemul de taxe si subventii de mediu este departe de a fi unul optim, acesta nefiind un factor semnificativ in adoptarea unui comportament responsabil de mediu. Detalii privind evaluarea empirica prezentata in aceasta sectiune se pot obtine prin consultarea anexei in care este prezentat articolul publicat de IZA sub numarul IZA DP No. 3787. Mentionez ca publicatia este indexata in baze de date internationale (IDEAS REPEC) avand o cotatie foarte buna. Avand in vedere aspectele teoretice prezentate precum si validarea acestora prin analiza empirica putem concluziona ca obiectivul etapei de a analiza cadrului contextual si metodologic utilizat in evaluarea comportamentului de mediu a firmelor in conditiile specifice ale integrarii in UE a fost realizat.
In mod tradiţional, protecţia mediului a fost considerată a fi "de interes public" externă vieţii private. Guvernele şi-au asumat responsabilitatea principală de a gestiona problemele de mediu, şi s-au concentrat pe crearea şi păstrarea unui mediu curat și sigur. Acestea au impus sectorului privat adoptarea unui comportament ecologic prin intermediul reglementărilor, sancţiunilor şi, ocazional, a stimulentelor. La apariţa problemelor de mediu, sectorul public, în general, avea responsabilitatea pentru reducerea daunelor aduse mediului. Cu toate acestea, rolurile jucate de cele două sectoare au fost schimbate, sectorul privat devenind un partener activ în domeniul protecţiei mediului. Multe guverne şi întreprinderi au realizat că protecţia mediului şi creşterea economică nu sunt întotdeauna în conflict. Această schimbare de atitudine a fost posibilă datorită evoluţiei contextului politic la nivel european . La începutul anilor 1970, se lansează termenul “Corporate Social Responsibility" (RSC). De-a lungul timpului s-a dezvoltat o paletă de percepţii diferite ale acestui concept. Cele mai multe definiţii ale responsabilităţii sociale corporative o descriu ca pe un concept prin care companiile integrează în mod voluntar preocupări sociale şi de mediu în activitatea lor operaţională şi în relaţiile lor cu părţile interesate. În esenţă putem defini “Responsabilitatea socială corporativă” ca fiind un concept prin care companiile decid voluntar să contribuie la crearea unei societăţi mai bune şi a unui mediu inconjurător mai curat. Odată cu adoptarea Cartei Drepturilor Fundamentale, un număr tot mai mare de companii din Europa recunosc din ce în ce mai clar responsabilitatea lor socială. Această responsabilitate este exprimată faţă de angajaţi şi, în general, faţă de toate părţile interesate “stakeholders” afectate de ectivitatea economică şi care la rândul lor, pot influenţa succesul afacerilor acestora. Aceste evoluţii reflectă aşteptările tot mai mari pe care cetăţenii europeni şi părţile interesate le au din evaluarea rolului companiilor în noua societate de astăzi. Acest lucru este în conformitate cu mesajul de bază a Strategiei de dezvoltare durabilă pentru Europa agreat la Consiliul European de la Göteborg în Iunie 2001, în care, pe termen lung, creşterea economică, coeziunea socială şi de protecţie a mediului merg mână în mână. Comunicarea Comisiei privind dezvoltarea durabilă, susţinută la Consiliul European de la Göteborg, a subliniat importanţa Responsabilităţii Sociale Corporative: "politica publică are, de asemenea, un rol-cheie în încurajarea promovarii Responsabilităţii Sociale Corporative şi în stabilirea unui cadru care să asigure condiţiile ca întreprinderile să integreze aspectele de mediu şi sociale în activităţile lor ... Afacerile ar trebui să fie încurajate să adopte o abordare proactivă faţă de dezvoltarea durabilă atât în operaţiunile desfăşurate în interiorul UE cât şi în afara acesteia. " A fi responsabil social înseamnă nu numai a îndeplini obligaţiile legale, dar şi depăşirea prevederilor acestora, investind astfel "mai mult" în capitalul uman, mediul înconjurător şi în relaţiile cu părţile interesate. Experienţa a demonstrat că investiţiile în tehnologii de mediu şi practici de afaceri, care au condus la obţinerea de performanţe sociale şi de mediu superioare normelor legale pot contribui la creşterea competitivităţii companiei. Totuşi, Responsabilitatea socială corporativă, nu ar trebui să fie privită ca un substitut al reglementărilor sau a legislaţiei privind drepturile sociale sau standardele de mediu. În ţările în care nu există astfel de reglementări, eforturile ar trebui să se concentreze asupra implementării unui cadru legislativ şi de reglementare, cu scopul de a se defini un nivel echitabil, pe baza căruia sa fie dezvoltate practici de responsabillitate socială. De la publicarea Raportului Brundtland în 1987, ca urmare a intrunirii Comisiei mondiale a Mediului şi Dezvoltării, managerii şi cercetatorii ştiinţifici s-au confruntat cu întrebarea “cum şi de ce companiile ar trebui să includă preocupările legate de mediu în propriile strategii”. Azi multe companii au acceptat responsabilitatea lor de a proteja mediul înconjurător. (Hart 2000). De asemenea azi nu se mai pune accentul pe reglementări guvernamentale stricte ci pe auto-reglementare şi iniţiative voluntare. Banca Mondiala indică, de asemenea, că sectorul privat este pe cale de a deveni un factor decisiv care influenţează performanţele de mediu şi dezvoltarea durabilă pe termen lung.(WB 2002). Cetăţenii, organizaţiile de mediu şi managerii companiilor privesc Responsabilitatea Corporativă de Mediu ca o datorie a firmelor de a minimiza degradarea mediului datorată activităţii societăţilor, produselor şi tehnologiilor utilizate; de a elimina deşeurile şi emisiile; de a maximiza eficienţa şi productivitatea resurselor sale, precum şi de a reduce practicile care afectează în mod negativ posibilitatea generaţiile viitoare de a beneficia de resursele ţării. În cadrul noii economii globale, unde internetul, şi mass media au devenit tot mai interesate de domeniul afacerilor, companiile sunt din ce în ce mai frecvent analizate şi judecate pe baza performanţelor de mediu. Partenerii de afaceri şi consumatorii doresc să ştie care este atitudinea unei companii vis-à-vis de protecţia mediului. Aceștia vor sa facă afaceri cu companii în care pot avea încredere. Această transparenţă a practicilor comerciale înseamnă că pentru multe companii, responsabilitatea socială corporativă (CSR), nu mai este un lux, ci o cerinţă. Astfel a apărut necesitatea elaborării unui cadru comun pentru CSR care sa permită o evaluare detaliată a practicilor comerciale. Practic, determinanţii adoptării CSR sunt un mix de stimulente şi riscuri recepţionate de către companii. Aceşti determinaţi sunt grupaţi în trei mari categorii ; economici, sociali şi politici.
- Imaginea firmei / reputaţia ; - Îmbunătăţirea gestionării riscului ; - Avantajul competitiv ; - Presiunea partenerilor de afaceri ; - Presiunea clienţilor ; - Presiunea investitori lor ; - Competitivitatea. Determinanti Sociali - Presiunea ONG-urilor; - Licenţa de operare ; - Presiunea comunităţilor locale ; - Cercetarea.
- Legislatia şi reglementările; - Presiunea politică.
Una dintre principalele condiţii de aderare a noilor state membre a fost adoptarea acquis-ul comunitar, adica integrarea tuturor prevederilor legale promulgate de UE, inclusiv toate tratatele, reglamentarile şi directivele adoptate de către aceasta şi de Curtea Europeană de Justiţie, în legislaţiile naţionale ale statelor membre. Deoarece UE a impus adoptarea de catre statele Europei Centrale şi de Est, a acquis-ul comunitar pe mediu, următoarea întrebare logica care se pune este daca acest lucru a avut un impact asupra procesul de elaborare a politicilor în aceste ţări. În acest sens putem identifica doi factori majori care pot avea efecte negative asupra eficacitatii politicilor de mediu şi eficienţei economice în noile state membre: • prevederile acquis-ului comunitar poate fi nepotrivit cu realitatea economica din economiile în curs de dezvoltare din noile state membre din Europa Centrală şi de Est • Forma şi metodele alese de către noile state membre de a transpune acquis-ul comunitar în legislaţia lor naţională şi de a le pune în aplicare, pot fi nepotrivite pentru a obţine conformitatea practica. Pentru analiza celor doua probleme identificate, s-au identificat doua abordari teoretice si anume abordarea Pigouviana si abordarea Coasiana Abordarea Pigouviana plaseaza responsabilitatea pentru externalitati exclusiv pe generator (poluatorul) si ii impune acestuia o taxa in conformitate cu prevederile legale. Determinarea nivelului optim al acesteia se bazeaza pe un set de presupuneri de natura neoclasica. Cel mai important, lucru de retinut in abordarea Pigouviana este ca aceasta nu considera externalitatile de natura reciproca si nici nu analizeaza comportamentul de reducere a poluarii induse de fiscalitatea Pigouviana În contrast, abordare Coasiana presupune că externalitatea este reciproca adica, atât poluatorul şi poluatul cauzează externalitatea, că normele juridice şi instituţiile ar trebui să se schimba pentru a eficientiza internalizarea externalitatilor și că factorii de decizie politică ar trebui să se concentreze asupra dinamicii problemei de eliminare a externalitatilor. Prin încorporarea acestor aspecte in analiză, abordarea Coasiana poate ajunge la politica optimal. In tarile dezvoltate, ne asteptam ca presiunea politica si sociala cu privire la reducerea poluării sa fie comunicată prin intermediul institutiilor formale ale statului si a agentiilor de reglementare. Insa, in tarile in dezvoltare reglementarea directa este destul de slaba, iar in aceste conditii eforturile de reducere a poluarii in aceste tari ar putea avea elemente Coasiane semnificative (reglementarea informala). Ipoteza enunțată anterior a fost verificată empiric, estimând influenta celor doua categorii de factori asupra eforturilor companiilor de conformare cu reglementarile de mediu. Pentru a capta atat influenta factorilor caracteristici organizatiilor cat si influenta taxelor pigouviene si elementelor coasiene ce se manifesta la nivel de comunitate si la nivel national, s-a adoptat ca metodologie de lucru modelarea stochastica multidimensionala. Rezultatele estimarii sunt in concordanță cu ipoteza de lucru formulată, mai precis taxele pigouviene s-au dovedit a avea un rol nesemnificativ asupra comportamentului pro-activ de mediu al firmelor, in timp ce cea mai mare parte a factorilor Coesieni au avut o influență semnificativă. Lucrări lui Coase (1937,1960), au fost punctul de plecare in elaborarea teoriei neo-instituţionala, bazata pe analiza a costurilor de tranzacţie, a drepturilor de proprietate, contracte, si organizatii. Utilizand teoaria neo-institutionala s-au identificat determinantii adoptarii CSR în general, respectiv RCM în particular, aceștia fiind grupati in trei mari categorii economici, sociali si politici. Avand in vedere cele prezentate in prezentul raport de cercetare putem concluziona ca obiectivul etapei a fost realizat.
Yüklə 216,15 Kb. Dostları ilə paylaş:
|
