Regii taumaturgi studiu despre caracterul supranatural atribuit puterii regale

1. Ritul inelelor în secolul al XIV-lea

în Evul Mediu, în fiecare an, în ziua de Vinerea Mare, regii Angliei, ca toţi bunii creştini, adorau crucea. în capela castelului în care îşi aveau reşedinţa în acel moment, se ridica o cruce - de obicei, cel puţin în secolul al XIV-lea, „crucea din Gneith"; se numea astfel o relicvă miraculoasă cucerită, se pare, de Eduard I, de la locuitorii din Ţara Galilor şi în care se credea că se află inserată o bucăţică chiar din lemnul crucii pe care fusese răstignit Hristos¹. Regele se aşeza la oarecare distanţă de ea, se prosterna şi, fără să se ridice, se apropia încet de însemnul divin. Era atitudinea prescrisă pentru acest act de toţi liturgiştii: „Trebuie", spune Jean d'Avranches, „ca în acest gest de adorare, pîntecul să atingă pămîntul; fiindcă, după Sfîntul Augustin, în comentariul său la Psalmul 43, îndoirea genunchiului nu înseamnă o umilinţă perfectă; însă în cel ce se umileşte lipindu-se în întregime de pămînt, nu mai rămîne nimic care să îngăduie un spor de umilinţă"². O curioasă miniatură dintr-un manuscris de la Biblioteca Naţională, conţinînd viaţa Sfîntului Ludovic, de Guillaume de Saint-Pathus³ ni-l arată pe evlaviosul rege pe cînd îndeplineşte cu cea mai mare conştiin­ciozitate aceste rit, pe care textele în limba engleză îl denumesc de timpuriu prin cuvîntul foarte caracteristic creeping to the cross: „tîrîre spre cruce"⁴. Pînă aici, aşadar, nimic care să deosebească obiceiul practicat la curtea Angliei de datinile aflate pretutindeni în vigoare în lumea catolică.

Dar, sub Plantageneţi, începînd cel mai tîrziu cu Eduard al II-lea, ceremonialul „Bunei Vineri" - aşa i se spune şi astăzi acolo Vinerei Mari -s-a complicat, în ce-i priveşte pe regi, cu o practică aparte care nu ţinea de ritualul curent. Iată ce se petrecea în acea zi, în capela regală, în timpul lui Eduard al II-lea şi al urmaşilor sai, pînă la Henric al V-lea inclusiv.

După ce-şi termina prosternările, apropiindu-se de altar, regele depunea acolo ca ofrandă o anumită cantitate de aur şi de argint, sub formă de monede frumoase, florini, „nobili" de aur sau lire sterline; după aceea, lua

1. Cf. Liber Quotidianus conlrarotulatoris garderobae (Soc. of Antiquaries of London, in-4°. Londra 1787, Glossary, p. 365; Hubert Hali, The antiquities and curiosities of tbe Exchequer, ed. a 2-a, in-12, Londra 1898, p. 43.

2. Migne, P.L., t. 147, col. 51: „Adoratio omnium ita fiat, ut uniuscuiusque venter in terra haereat; dum enim juxta Augustinum in psalmo XIIII genu flectirun, adhuc restat quod humilietur; qui autem sic humiliatur ut totus in terra haereat, nihil in eo amplius humilitatis restat". Cf. cu privire la acest rit, J.D. Chambers, Divine worship in England in the tbirteenth and fourteenth centuries, in-4°, Londra 1877, Apendice, p. XXXI şi E.K. Chambers, The Medioeual Stage, II, p. 17, n. 3 (bibliografie).

3. Lat. 5716, fol. 63; reprodusă în Joinville, ed. N. de Wailly, in-4°, 1874, p. 2.

4. J.A.H. Murray, A new English Dictionary, la cuvîntul Creep (textul cel mai vechi e din jurul anului 1200).

RITUL INELELOR ÎN SECOLUL AL XIV-LEA

113

înapoi aceste piese sau, cum se spunea, „le răscumpăra", punînd în locul lor o sumă echivalentă în monede oarecare - iar din metalele preţioase astfel oferite pentru un moment şi aproape imediat recuperate, punea să se fabrice ulterior nişte inele. Se înţelege limpede că inelele acelea, punct terminus al unor operaţiuni atît de complicate, nu erau nişte inele obişnuite. Ele erau socotite ca fiind în stare să-i vindece de anumite boli pe cei care le purtau. De care boli, de fapt? Documentele cele mai vechi nu precizează acest lucru : „anulx a doner pour medicine as divers gentz", zice o ordonanţă a lui Eduard al II-lea, anuli medicinales, se mărginesc să indice conturile Palatului. în secolul al XV-lea, apar însă cîteva texte mai explicite; rezultă din ele că aceste talismane treceau drept alinătoare de dureri sau spasme musculare şi, în mod mai special, de epilepsie; de aci şi numele de cramp-rings - inele contra crampei - nume aplicat încă din această epocă şi de care istoricii englezi se servesc în mod obişnuit şi în zilele noastre pentru a le denumi. Aşa cum ne vom da seama îndată, studiul medicinei populare comparate tinde să dovedească faptul că, încă de la origine, ele au fost considerate ca specializate în acest gen de tămăduiri miraculoase¹.

Astfel apare acest rit straniu, într-o oarecare măsură complementar celui al atingerii, dar, spre deosebire de el, propriu regalităţii engleze; Franţa nu oferă nimic analog. Cum trebuie să ne reprezentăm geneza lui?

2. Explicaţiile legendare

Cînd credinţa în virtutea miraculoasă a acelor cramp-rings a atins apogeul, li s-au căutat, cum se şi cuvenea, nişte patroni legendari. Chipul strălucit al lui Iosif din Arimateea domină istoria poetică a creştinismului englez; discipol al lui Hristos, cel căruia i-a revenit, după Evanghelie, cinstea de a înmormînta cadavrul celui Crucificat, el vestise cel dintîi Ştirea cea Bună popoarelor din insula Britaniei; credinţă măgulitoare pentru o biserică aflată în căutare de origini cvasi-apostolice; încă din Evul Mediu, romanele Mesei rotunde făcuseră familiară unui vast public această figură. Cineva a imaginat că el fusese personajul ce adusese în Anglia, împreună cu mai multe secrete frumoase luate din cărţile lui Solomon, şi arta de a-i vindeca pe epileptici cu ajutorul inelelor. Cel puţin aceasta e tradiţia -engleză, pe cît se pare, la origini — al cărei ecou s-a făcut istoricul spaniol Jacob Valdes, care scria în 1602². Fără îndoială, nu se va socoti necesar s-o judecăm aici.

Cu mult mai devreme, cel puţin încă de la începutul secolului al XVI-lea, ieşise la lumină o altă încercare de interpretare: ţinta ei era să situeze ceremonia din Vinerea Mare sub hramul lui Eduard Confesorul. Ceea ce e curios e că această teorie mai găseşte şi astăzi adepţi - într-un anumit sens -printre istoricii englezi: nu că ar admite cineva azi că Eduard ar fi posedat într-adevăr un inel vindecător, dar oamenilor le place să creadă că încă de

1. Household Ordinance d'York, iunie 1323; ediţia cea mai bună în T.F. Tout, The place of the reign ofEdward II in English history, Manchester 1914, p. 317: „Item le roi doit offrer de certein le jour de graunde venderdy a crouce Vs., queux ii est acustumez recivre divers lui a le mene le chapeleyn, a faire ent anulx a doner pur medicine as divers gentz, et a rementre autre V s.". Pentru conturi, care ne dau cea mai bună descriere a ritului, mai jos, p. 308. Cf. Murray, loc. cit. la cuvîntul cramp-ring.

2. Jacobus Valdesius, De dignitate regum regnorumque Hispaniae in-4° Granada 1602, p. 140.

114

REGII TAUMATURGI

la originea ritului - indiferent în ce epocă o plasăm - regii Angliei s-au gîndit, în timp ce-l îndeplineau, sâ-1 imite într-un fel oarecare pe evlaviosul lor înaintaş.

Fapt este că un inel joacă într-adevăr rolul principal într-un episod al legendei Confesorului - mai celebru decît toate; iată, rezumată pe scurt, această povestire pe care o prezintă prima dată Viaţa compusă în 1163 de abatele Ailred de Rievaulx^J. Acostat într-o zi de un cerşetor, Eduard a vait să-i dea de pomană; găsindu-şi punga goală, şi-a dăruit inelul. Or, sub zdrenţele acelui nenorocit, se ascundea Sfintul Ioan Evanghelistul. După un timp - şapte ani, spun unele texte - doi pelerini englezi care călătoreau prin Palestina s-au întîlnit cu un bătrîn frumos: era tot sfintul Ioan. El le-a dat înapoi inelul, rugîndu-i sâ-1 predea stăpînului lor şi să-l anunţe totodată pe acesta că era aşteptat, în puţine zile, la locul de şedere a celor aleşi. Povestioara aceasta, poetică în ea însăşi, şi căreia anumiţi hagiografi foarte la curent cu secretele de pe lumea cealaltă i-au adăugat noi şi seducătoare broderii², a fost extrem de populară: sculptori, miniaturişti, pictori, lucrători de vitralii, specialişti în stucaturi de tot felul au reprodus-o pe întrecute, în Anglia şi chiar pe continent³. Henric al III-lea, care consacrase un devo­tament aparte ultimului dintre regii anglo-saxoni (se ştie că i-a dat fiului său mai mare numele de Eduard, pînă atunci străin onomasticii dinastiilor normande şi angevine), pusese să se picteze întîlnirea dintre cei doi sfinţi pe zidurile capelei Sfîntului Ioan din Turnul Londrei. La rîndul său, în ziua încoronării sale, Eduard al II-lea a oferit abaţiei de la Westminster două statuete de aur: una îl reprezenta pe principe întinzînd inelul, cealaltă pe falsul cerşetor pregătindu-se să-l primească⁷'. într-adevăr, Westminster era locul potrivit pentru un asemenea dar; nu numai că aci era venerat mor-mîntul sfintului Eduard, dar călugării arătau credincioşilor un inel care

1. Twysden, Historiae angHcanae Scriptores X, col. 409; Migne, P.L., t. 195, col. 769.

2. Analecta Bollandiana, 1923, pp. 58 şi urm.

3. Un anumit număr de opere de artă a fost indicat de John Dart Westmonasterium, I, Londra, fol., 1742, p. 51 şi de Waterton, On a reniarkable incident, pp. 105 şi urm. (miniatura din secolul al XIII-lea reprodusă de Waterton în faţa p. 105, a fost reprodusă de asemenea, mai recent, de Hubert Hali, Court Life under the Plantagenets, Londra 1902, pi. VID. Fără să pretindem a fi compleţi, se mai pot adăuga la enumerarea lor: 1° un vitraliu al bisericii din Ludlow Cmenţionat de W. Jones, Finger-Lore, p. 118, n. 1); 2° o placă de faianţă în Chapter House de la Westminster Abbey, reprodusă de Kunz, Rings for the finger, p. 342; 3" două tapiţerii de Ia începutul secolului al XIII-lea Ci), astăzi pierdute, executate pentru Westminster (Notes and documents relating te Westminster Abbey, nr. 2 : The history of Westminster Abbey byjohn Flete, ed. J.A. Robinson, Cambridge 1909, pp. 28-29); 4° în Franţa, un vitraliu de la catedrala din Amiens, din secolul al XIII-lea (G. Durând, Monographie de la cathedrale d'Amiens, I, p. 550). La Biblioteca Univer­sităţii din Cambridge, se păstrează sub cota Ee III 59, un manuscris din secolul al XIII-lea ce conţine un poem în versuri franceze, Estoire de Seint Aedward le Rei, dedicat de autorul său reginei Eleonora, soţia lui Henric al III-lea. Trei miniaturi, deja semnalate de Waterton şi descrise sumar de Luard, Lives of Edward the Confessor, p. 16, sînt consacrate legendei inelului. O alta, din acelaşi manuscris, reprodusă de Crawfurd, Cramp-Rings, pi. XXXIX, înfăţişează nişte bolnavi apropiindu-se de racla sfintului; pe aceasta se văd două statuete, cea a regelui întinzînd inelul şi cea a sfintului Ioan ca pelerin. Nu ştiu dacă acest mic tablou poate fi considerat ca dînd o imagine exactă a raclei oferite de Henric al III-lea Westminster-ului şi turnată sub Henric al VIH-lea. Pentru alte opere de artă, azi pierdute, consacrate aceleiaşi legende, a se vedea şi nota ce urmează.

4. Dispoziţie administrativă a lui Henric al III-lea: John Stow, A survey of the Cities of London and Westminster, I, Londra 1720, p. 69. Pentru Eduard al II-lea, Dart, loc. cit.

EXPLICAŢIILE LEGENDARE , 115

fusese scos din degetul trupului sfînt, cu ocazia transferării sale într-o altă raclă, în 1163¹, fiind socotit în general, chiar acela pe care Evanghelistul îl primise odinioară şi apoi îl dăduse înapoi. „Dacă cineva vrea o dovadă că lucrurile s-au petrecut într-adevăr aşa", le spunea către 1400 un autor de predici, John Mirk, după ce le istorisise faimoasa poveste, „n-are decît să se ducă la Westminster; va vedea acolo inelul care a stat timp de şapte ani în paradis"². însă tocmai printre destul de numeroasele texte care menţionează această relicvă preţioasă, nici unul nu arată, pînâ la o dată relativ recentă, că i s-ar fi atribuit o putere de vindecare specială. Pe de altă parte, absolut nimic din ceremonialul regal din Vinerea Mare nu i-a amintit vreodată pe Sfîntul Eduard sau pe Sfintul Ioan. Ca să vedem evocată, în legătură cu cramp-rings, amintirea Confesorului, trebuie să ajungem pînâ la umanistul italian Polydore Virgile care, fiind în slujba regilor Henric al Vll-lea şi al VUI-lea, a scris, la cererea lor, o Istorie a Angliei, publicată mai întîi în 1534. Scopul acestui istoriograf oficial era în mod vizibil acela de a găsi un prototip autorizat la inelele miraculoase împărţite de stăpînii săi; este motivul pentru care îi place să considere inelul păstrat în „templul" de la Westminster ca fiind de asemenea dotat cu o virtute suverană împotriva epilepsiei. Lucrarea sa, care a avut un mare succes, a contribuit la răspîndirea largă a părerii, devenită clasică, conform căreia vindecarea epilepticilor prin inele ca şi, mai înainte (se credea), atingerea scrofulelor, l-ar fi avut ca iniţiator³ pe sfintul Eduard. Fără îndoială, însă, italianul nu inventase această

1. Cel puţin aceasta e ceea ce afirmă John Flete în a sa Histoire de Westminster, ed. J.A. Robinson (Notes and documents relatingt to Westminster Abbey, 2), p. 71; este drept că Flete e un autor tardiv; a fost călugăr la Westminster între 1420 şi 1425; dar tradiţia al cărei ecou se face pare foarte verosimilă; ea concordă cu mărturia lui Osbert de Clare care, scriind în 1139, semnala că Eduard fusese înmormîntat cu inelul său: Analecta Bollandiana, 1923, p. 122, rîndul 1.

2. Mirk's Festial, ed. Th. Erbe, Early English Text Society, Extra Series, XCVI, p. 149: „Then whoso lust to have this preuet sothe, go he to Westminstyr; and ther he may se the same ryng that was seuen yere yn paradys". Despre autor, în ultimul rînd, Gordon Hali Gerould, Saints'Legends, in-12, Boston şi New-York 1916, pp. 184 şi urm.

3. Polydorus Virgilius, Historia Anglica, lib. VIII, ed. din Leyda, in-12, 1651, p. 187; , aceeaşi teorie se regăseşte în secolul al XVII-lea la Richard Smith, Florum historiae ecclesiasticae gentis Anglorum libri septem, 1654, in-4°, p. 230; şi la Nicolas Harpsfield, Historia Anglorum ecclesiastica, fol., Douai 1622, p. 219, citat de Crawfurd, Cramp-Rings, p. 179. Istoricii moderni au crezut că-i găsesc un fel de confirmare într-unui dintre numele populare ale epilepsiei, cunoscută în Evul Mediu, pentru motive care ne scapă, sub vocabula de boala sfintului Ioan (L:mrence Joubert, La premiere et secondepârtie des erreurspopulaires touchant la medecine, 1587, partea 2-a, p. 162: Guillaume Du Val, Historia monogramma, in-4°, 1643, p. 24; H. Gunter, Legenden-Studien, Koln 1906, p. 124, n. 1; M. Hofler, Deutsches Krankheitsnamen-Buch, in-4°, Miinchen 1899, la cuvintele Krankbeit, Sucht, Tanz). Dar din ce cauză a fost numită epilepsia astfel, mai întîi? Şi care e sfintul Ioan al cărui nume l-a căpătat? Nu ştim aproape nimic. Vedem că împotriva bolii erau invocaţi cînd Sfîntul Ioan Botezătorul, cînd Sfintul Ioan Evanghelistul. Capul Sfîntului Ioan Botezătorul, păstrat din 1206 în catedrala de la Amiens, era obiectul unui pelerinaj foarte frecventat de epileptici; cf. O. Thorel, Le Mal Monseigneur Saint-fean Baptiste au XVI^e siecle ă Amiens; Pouttet. trimestricl Soc. antiquaires Picardie, 1922, p. 474. Potrivit lui Antoine Mizauld (Memorabilium... Centuriae IX, in 12, Koln 1572, cent. V, 11), Sfintul Ioan din vară - sărbătoare închinată, cum se ştie, Sfintului Ion Botezătorul — era cu deosebire favorabil vindecării epilepticilor. Poate că, aşa cum a presupus îndeosebi Gunter, loc. cit., expresia „boala Sfintului Ioan" şi-a tras originea dintr-o comparaţie stabilită de imaginaţia obişnuită între gesturile dezordonate ale epilepticilor şi dansurile rituale de Sînziene. Mai tîrziu, cuvîntul însuşi a sugerat ideea de a atribui sfintului a cărui etichetă o purta maladia, o

116

REGII TAUMATURGI

idee; după toate aparenţele, el o culesese gata formată în anturajul protec­torilor săi; ce putea fi mai natural decît să i se atribuie marelui sfînt al dinastiei paternitatea ambelor miracole dinastice? Ilustrul inel care fusese „în paradis" oferea un mijloc lesnicios de a stabili legătura căutată între povestirile hagiografice şi rit; printr-un fel de reacţie inversă, i s-a conferit tardiv puterea medicală pe care trebuia s-o aibă ca să poată pretinde titlul de străbun al acelor cramp-rings. Este probabil că ar fi devenit obiectul unui pelerinaj frecventat de bolnavi, dacă Reforma, survenită la puţin timp după apariţia unei credinţe atît de prielnice intereselor Westminster-ului, n-ar fi pus capăt brusc, în Anglia, cultului relicvelor. Dar adevăratele origini ale ritului Vinerei Mari n-au nimic de-a face nici cu Eduard Confesorul, nici cu legenda monarhică în general. Secretul ei trebuie căutat în istoria comparată a practicilor superstiţioase.

3. Originile magice ale ritului inelelor

Inelele s-au numărat, din cele mai vechi timpuri, printre instrumentele îndrăgite ale magiei şi îndeosebi ale magiei medicale¹. în Evul Mediu, la fel ca în secolele precedente. O bănuială de vrăjitorie era legată chiar şi de cele mai inofensive dintre ele; inelele pe care le purta Ioana d'Arc i-au preocupat îndelung pe judecătorii ei şi biata fată a trebuit să dea asigurări, probabil fără să convingă tribunalul, că niciodată nu se slujise de ele ca să vindece pe cineva². Talismanele acestea, aproape universale, erau folosite pentru alinarea a tot felul de afecţiuni - de preferinţă însă, se pare, împotriva durerilor musculare şi a epilepsiei. Această din urmă boală, ale cărei manifestări violente sînt în mod natural apte să răspîndească o spaimă superstiţioasă, trecea de obicei ca fiind de origine diavolească³; ea depindea deci, mai mult decît oricare alta, de mijloace supranaturale. Bineînţeles, pentru asemenea scopuri, oamenii nu se serveau de un metal oarecare; se

ORIGINILE MAGICE ALE RITULUI INELELOR

117

putere specială asupra ei. Apoi, printr-o eroare foarte naturală, virtuţile atribuite Botezătorului au trecut asupra apostolului, care era omonimul său. E un exemplu de confuzie destul de frecventă între sfinţi cu acelaşi nume; astfel, Sf. Hubert din Bretigny, prin analogie cu Sf. Hubert din Liege, a ajuns să vindece şi ei de turbare (H. Gaidoz, La rage et St. Hubert, Bibliotheca tnythica, 1887, p. 173^. Evident, toate nu sînt decît prezumţii şi această mică problemă hagioiogică rămîne destul de puţin clară. Dar, la urma urmelor, rezolvarea ei ne interesează aci destul de puţin. Apropierea dintre numele vulgar al epilepsiei şi episodul legendei Confesorului, care îl pune în scenă pe Sf. Ioan, nu pare să fi fost făcută înainte de secolul al XIX-lea (cf. Waterton, On a remarkable incident, p. 107, unde ea apare foarte timid, şi, în mod mai clar, Crawfurd, Cramp rings, p. 166); în această apropiere nu trebuie să vedem decît o teorie ingenioasă - operă a unor erudiţi prea bine informaţi - şi nu o idee populară.

1. Cu privire la puterea magică şi medicală a inelelor, cf., pe lîngă lucrările lui G.F. Kunz şi W. Jones, citate la Bibliografie, V; Archaeologia, XXI (1827). pp. 119 şi urm.; Archaeological Journal, III (1846), p. 357; IV (1847), p. 78; Notes and Queries, seria 4-a, VI (1870), p. 394; seria a 8-a, IX (1896), p. 357 şi X (1896), p. 10; Pettigrew, On superstitions connected witb the bistory and practice of medicine, p. 61; O. Geissler, Religion und Aberglaube in den mittelenglischen Vesromanzen, pp. 67 şi urm.

2. Proces de condamnation, ed. P. Champion, I, 1920, p. 25 (interogatoriul din 1 martie): „Item dicit quod nunquam sanavit quamcumque personam de aliquo anulorum suorum".

3. Gotschalc Hollen, Preceptorium diuine legis, Nurnberg 1497, p. 25 v° (în legătura cu vindecarea epilepsiei): „Hoc genus demoniorum non ejicitur nisi in jejunio et oratione"; Ad. Franz, Die kirchlichen Benediktionen, II, p. 507.

foloseau inele speciale, cărora anumite practici de consacrare, religioase sau magice, le conferiseră o putere excepţională: anuli vertuosi, aşa le numeau savanţii. împotriva gutei, procedaţi după cum urmează, zice în esenţă o culegere germană din secolul al XV-lea: cerşiţi, invocînd martiriul Domnului Nostru şi Sfintul Său Sînge, pînă ce veţi fi căpătat 32 dinari; după aceea, din 16 dinari puneţi să vi se fabrice un inel; cu ceilalţi 16 îl veţi plăti pe fierar; va trebui să purtaţi inelul neîncetat şi să spuneţi cîte 5 Pater şi 5 Ave pe zi, în amintirea martiriului şi a Sfîntului Sînge al Domnului Nostru¹. în alte locuri, prescripţiile capătă o înfăţişare macabră: ele te sfătuiesc să foloseşti bucăţi de metal desprinse de pe sicrie vechi, ori un cui de care s-a spînzurat cineva². în comitatul Berks, în jurul anului 1800, persoane cu experienţă propuneau o reţetă mai nevinovată, dar şi mai complicată: pentru a face un inel cu însuşiri vindecătoare împotriva crampei, se cuvine să adunaţi 5 piese a cîte 6 penny, fiecare căpătată din mîna unui celibatar; cei care le dau nu trebuie să ştie scopul darurilor; banii astfel adunaţi vor fi duşi tot de un celibatar unui fierar care va fi şi el celibatar...³. Exemplele de acest fel s-ar putea înmulţi cu uşurinţă. Inelele consacrate de regi nu erau decît un caz particular al unui fel de remediu foarte general. Să studiem acum mai de aproape ritul regal. Mai întîi, data sa. Ea era fixată printr-unul dintre cele mai riguroase obiceiuri. Regele nu depunea monedele de aur şi argint pe altar decît o singură dată pe an, în Vinerea Mare, după ce adora crucea - aşadar, într-o zi şi după o solemnitate închinate comemorării supremului sacrificiu pe care l-a consimţit Mîntuitorul. Ceea ce a hotărît această alegere a fost o pură întîmplare? Nicidecum. Amintirea Patimilior revine ca un fel de leitmotiv în numeroase reţete privind vindecarea durerilor sau a epilepsiei şi în special în fabricarea inelelor medicinale. Către începutul secolului al XV-lea, Sf. Bernardin din Siena, predicînd în Italia împotriva superstiţiilor populare, condamna persoanele „care împotriva suferinţei de crampă poartă inele făurite în timp ce se citeşte din Patimile lui Hristos"⁴. Chiar şi în Anglia, cam în acelaşi

1. Germania, 1879, p. 74; cf. Ad. Franz, Die kirchlichen Benediktionen, II, p. 507.

2. Cuie sau ornamente metalice ale sicriului: W.G. Black, Folk-Medicine(Publications oftheFolk-LoreSociety, XII), Londra 1883, p. 175; J.C. Atkinson, ClevelandGlossary, 1878 (citat de Murray, A newEnglish Diclionaty, la cuvîntul cramp-ring); A. Wuttke, Der deutsche Volksaberglauhe, ed. a 2-a, 1869, p. 334. Cuie de care s-a spînzurat un om: Grimm, Deutsche Mythologie, ed. a 4-a, II, p. 978.

3. J. Brand, Popular antiquities, ed. din 1870, III, pp. 254 şi urm. (prima ediţie a apărut în 1777; ediţiile ulterioare au fost completate datorită manuscriselor autorului, care a murit în 1806). Altă practică, de acelaşi tip, Black, loc. cit., pp. 174-175 (comitatul Northampton). Iată încă o reţetă pe care binevoieşte să mi-o comunice Dl. J. Herbert de la Muzeul Britanic; se va remarca în ea colecta făcută la uşa bisericii, trăsătură ce trebuie comparată cu obiceiurile privitoare la sacrament-rings, semnalate mai jos, p. 118. Dau cuvîntul amabilului meu corespondent: „From 1881 until his death in 1885 my father was Rector of Northlew in Devonshire, a village about 9 miles west of Okehampton. During that time (I think in 1884), my mother wrote me a description of what had happened on the previous Sunday: At the end of the morning service a girl stood at the church door, and colected 29 pennies, one from each 29 young man. She gave these to a 30"' young man in exchange for a half-crown, and took the half-crown to the local „White Witch'' (a farmer's wife who kept a small shop in the village), who was to return it to her eventually in the form of a silver ring, as a sovereign remedy for fits".

4. S. Bernardi Senensis .. Opera, fol., Veneţia 1745, I, p. 42 a, Quadragesim le [?] de religione christiana: „Contra malum gramphii portant annulos fusos dum legitur Passio Christi, dies et horas contra Apostoîum observantes".