Regii taumaturgi studiu despre caracterul supranatural atribuit puterii regale

118

REGII TAUMATURGI

ORIGINILE MAGICE ALE RITULUI INELELOR

119

timp, un tratat medical cuprindea următorul sfat: „Pentru crampă: mergeţi în Vinerea Mare în 5 biserici parohiale şi luaţi din fiecare primul penny depus ca ofrandă cu ocazia adorării crucii; adunaţi-i pe toţi şi duceţi-vă în faţa crucii şi spuneţi 5 Pater în cinstea celor 5 răni şi purtaţi aceşti bani 5 zile, rostind în fiecare zi aceeaşi rugăciune, în acelaşi fel; şi puneţi apoi să se facă din aceste monede un inel, fără vreun aliaj din alt metal; scrieţi în interior Jasper, Bastasar, Attrapa şi pe din afară Ihc. Nazarenus; mergeţi şi-l luaţi de la aurar într-o vineri şi spuneţi iar 5 Pater ca mai înainte; iar după aceea, purtaţi-l mereu"¹. Ar fi necesar mult timp ca să analizăm în amănunt această prescripţie, adevărat ghiveci de noţiuni magice de provenienţă diversă: numele Regilor Magi imploraţi în mod obişnuit împotriva epilepsiei -figurează aci alături de numele divin; sau, mai curînd, numele a doi dintre ei, fiindcă al treilea, Melchior, a fost înlocuit cu un cuvînt misterios -Attrapa - care aminteşte de Abraxas, cuvînt drag adepţilor ştiinţelor ermetice. Dar tot imaginea Patimilor se află pe primul plan. Cifra 5, atît de des folosită, şi pe care am întîlnit-o deja într-o culegere germană, evocă cele cinci răni ale Mîntuitorului²; dorinţa de a se pune sub protecţia crucii, mai ales, e cea care răspunde de datele fixate pentru actul esenţial şi pentru un act accesoriu: Vinerea Mare, o altă vineri. La fel şi în Franţa. Un preot din Beauce, Jean-Baptiste Thiers, care scria în 1679, ne-a păstrat amintirea unei practici folosite în vremea sa pentru a-i vindeca pe epileptici; o vom descrie îndată mai în amănunt; pentru moment să reţinem doar ziua şi clipa alese pentru îndeplinirea acestor „ceremonii", cum zice Thiers: Vinerea Mare, momentul însuşi al adorării Crucii³. Şi oare nu tocmai în virtutea unor idei de aceeaşi natură purta regele Carol al V-lea în fiecare vineri - şi numai vineri — un inel special, gravat cu două cruciuliţe negre şi prevăzut cu o camee, pe care se vedea reprezentată scena Calvarului?⁴ Nu ne-am putea îndoi: printr-o apropiere puţintel profanatoare între suferinţele provocate de „crampă" şi spaimele celui Crucificat, medicina magică socotea aniver­sările religioase şi rugăciunile ce aminteau chinul lui Hristos ca fiind deosebit de potrivite să transmită inelelor puterea de a vindeca durerile musculare'.

1. Brit. Mus., Arundel, ms. 276, fol. 23v°; citat pentru prima oară, dar cu o referinţă inexactă, repetată mereu mai apoi, de Stevenson, On cramp-rings, p. 49 (The Gentleman's Magazine Library, p. 41): „For the Crampe... Tak and ger gedir an Gude Friday, at fyfe parisch kirkes, fife of the first penyes that is offerd at the crose, of ilk a kirk the first penye; than tak tham al and ga befor the crosse and say v. pater noster in the worschip of fife wondes, and bare thaim on the v. dais, and say ilk a day als meki on the same wyse; and than gar mak a ryng ther of withowten alay of other metel, and writ within Jasper, Bastasar, Attrapa, and writ withouten Jhc Nazarenus; and sithen tak it fra the goldsmyth apon a Fridai, and say v. pater noster als thou did be fore ad vse it alway aftirward". Datorez amabilităţii D-lui J. Herbert de la Muzeul Britanic, care a binevoit să colaţioneze pentru mine manuscrisul, faptul că pot da aici un text mai exact decît cel care fusese publicat anterior.

2. Cf. pentru regii magi Jones, Finger-ring lore, p. 137 şi mai ales pp. 147 şi urm.; pentru cele cinci răni, ibid, p. 137 (inscripţia de pe un inel găsit la Coventry Park).

3. Mai jos, p. 119.

4. J. Labarte, lnventaire du mobilier de Charles V roi de France, (Doc. ined.), in-4°, 1879, no. 524.

5. Tot astfel, formulele Patimilor treceau drept eficace împotriva durerii provocate de tortură : Edmond Le Blant, De l'ancienne croyance â des moyens secrets de defier la torture; Mem. Acad. Inscriptions, XXXIV, I, p. 292. în Flandra, la începutul secolului al XVII-lea, copiii veniţi pe lume într-o Vinerea Mare, aveau reputaţia de vindecâtori--înnăscuţi (Delrio, Disquisitionum magicanim, I, cap. III, qu. IV, p. 57); în Franţa, în secolul al XVII-lea, cel de-al şaptelea născut băiat, era considerat capabil să vindece

Virtutea lor binefăcătoare, cramp-rings-un\e regale şi-o datorau, în primul rînd, chiar zilei fixate pentru consacrarea metalului din care erau făcute şi influenţei miraculoase emanate din cruce, pe care regii, înainte de a merge la altar, o adoraseră tîrîndu-se.

Dar esenţialul ritului nu stătea în aceasta. O operaţie de natură oarecum juridică alcătuia miezul acţiunii: ofranda monedelor de aur şi argint şi răscumpărarea lor cu ajutorul unei sume echivalente. Or, nici această trăsătură nu avea nimic foarte original. O părere în general răspîndită printre persoanele superstiţioase atunci, dar care există şi în zilele noastre, considera monedele primite în dar de la biserici ca fiind deosebit de potrivite pentru fabricarea inelelor vindecătoare. Am putut observa mai sus o mani­festare a acestei idei într-un tratat compus în Anglia, în secolul al XIV-lea. Se zice că astăzi în Anglia, în sate, ţăranii caută nişte pence sau shillings adunaţi în momentul colectei, după împărtăşanie¹, ca sâ facă din aceşti bani inele antiepileptice sau antireumatismale. în astfel de cazuri, e adevărat că răscumpărarea nu mai apare. în alte locuri însă, ea figurează alături de ofrandă, întocmai ca în ceremonia regală din Vinerea Mare.

Tată, mai întîi, un obicei magic francez, atestat în secolul al XVII-lea. îl las să vorbească pe Jean-Baptiste Thiers, cel care ni l-a transmis: „Cei care zic să sînt din viţa Sfîntului Martin pretind să vindece de boala căderii" - e vorba de epilepsie - „respectînd ceremoniile următoare. în Vinerea Mare, unul din aceşti medici ia un bolnav, îl duce la adorarea Crucii, o sărută înainte de preoţi şi de ceilalţi membri ai clerului şi aruncă un ban în talger; bolnavul sărută Crucea după el, ia banul pe care acela l-a pus pe talger şi pune în locul lui doi bani, apoi se întoarce acasă, găureşte acel ban şi-l poartă atîrnat la gît"². Sâ trecem acum în ţările de limbă germană. Un manuscris din secolul al XV-lea, păstrat cîndva în biblioteca monarhilor de la Saint-Gall, conţine, tot împotriva epilepsiei, prescripţia ce urmează : „Actul trebuie îndeplinit în noaptea de Crăciun. Se ştie că în această noapte sînt celebrate trei mese succesive. La începutul celei dintîi, bolnavul depune ca ofrandă trei piese de argint - cifra trei fiind aleasă ca să cinstească Sfînta Treime -; preotul le ia şi le pune lîngă antimisă ori chiar sub ea, aşa încît semnele crucii hotărîte de canon să se facă deasupra lor. Cînd se termină prima mesă, omul îşi răscumpără cele trei piese cu preţul a şase dinari. începe a doua slujbă; cele trei monede sînt oferite din nou. Cînd se termină, sînt răscum­părate iarăşi, de astă dată cu doisprezece dinari. Aceeaşi ceremonie la cea cje a treia slujbă, preţul final al răscumpărării fiind, de astă dată, de douăzeci şi patru de dinari. Nu mai rămîne decît să se fabrice cu metalul astfel consacrat printr-o triplă dăruire, un inel care, cu condiţia să nu părăsească niciodată degetul ex-epilepticului, îl va apăra de orice revenire a bolii"³.

scrofulele şi îşi exercita de preferinţă puterea într-o vineri (mai jos, p. 213 şi n. 1); la fel şi în Irlanda, încă şi în zilele noastre (Dublin University Magazine, 1879. p. 218).

1. Inelele acestea sînt cunoscute sub numele de sacrament-rings. Asupra lor, a se vedea Black, Folk-medicine, p. 174 (obicei din Cornwall, potrivit căruia, piesa de argint provenind din ofrande trebuie sâ fie cumpărată mai întîi cu 30pence obţinuţi cerşind la uşa bisericii - cerşit pe tăcute, fiindcă e interzis să fie ceruţi în chip expres - apoi, o dată căpătată, moneda de argint mai este şi obiectul unui rit sanctificator suplimentar, bolnavul trebuind ca, purtînd-o, să facă de trei ori înconjurul mesei de împărtăşanie, şi p. 175. Notes and Queries, seria 2-a, I, p. 331; C.J. Thompson, Royal cramp and other medycinable rings, p. 10.

2. Trăite des Superstitions, p. 439; cf. ed. a 4-a, sub titlul Trăite des superstitions qui regardent Ies Sacremens, MII, I, p. 448.

3. Analiza ms. din Bibi. Oraşului St. Gali 932, p. 553, în Ad. Franz, Die Kirchlichen Benediktionen, II, p. 502.

120

REGII TAUMATURGI

CUCERIREA UNEI REŢETE MAGICE

121

Reţetă franceză, reţetă de la Saint-Gall, rit regal englez; dacă facem o comparaţie între cele trei metode, nu găsim numai asemănări. în Franţa, moneda, care în alte locuri e transformată în inel, este purtată ca atare. La Saint-Gall, ziua aleasă pentru operaţie este Crăciunul şi nu Vinerea Mare. Tot la Saint-Gall, răscumpărarea apare, dacă putem zice aşa, la puterea a treia; în Franţa, ea n-are loc decît o dată, dar cu plata unui preţ ce reprezintă valoarea dublă a primei ofrande; la curtea engleză, tot o singură dată, dar la valoare egală... Aceste deosebiri merită să fie subliniate, fiindcă ele dovedesc pînă la evidenţă că cele trei practici n-au fost copiate una după alta; dar, la urma urmelor, ele nu sînt decît secundare. Avem de-a face, în mod incontestabil, cu trei aplicaţii ale unei singure idei fundamentale, diferite după loc şi timp. Cît despre ideea-mamă, ea nu e greu de descoperit. Scopul ce trebuie atins este, bineînţeles, acela de a sfinţi metalele din care va fi făcut talismanul vindecător. Pentru aceasta, oamenii s-ar fi putut mulţumi să le pună pe altar, dar acest procedeu banal nu li s-a părut de ajuns: au vrut să facă ceva mai bun. Au imaginat atunci să le dăruiască altarului. Un timp, oricît de scurt, ele vor fi proprietatea Bisericii - şi, mergînd şi mai departe, cînd ceremonia se desfăşoară în ziua de Vinerea Mare, vor fi proprietatea acelei Cruci adorate ce se înalţă deasupra talgerului pentru ofrande. Dar cedarea nu poate fi decît fictivă, pentru că va trebui recuperat materialul devenit apt pentru folosinţa binefăcătoare căreia i-a fost menit. Numai că pentru ca ofranda să aibă o anumită seriozitate şi, în consecinţă, oarecare eficacitate, darul nu va fi luat înapoi decît plătind, ca atunci cînd cumpărăm ceva de la proprietarul legitim al obiectului. După ce au fost astfel, pentru cîteva momente, chiar şi din punct de vedere juridic, bunuri ale bisericii sau ale Crucii, aurul sau argintul vor participa pe deplin la puterea miraculoasă a sacrului.

Ne dăm seama acum că, în consacrarea inelelor medicinale, regii nu jucau decît un rol cu totul secundar - cel puţin atîta vreme cît ceremonia s-a menţinut aşa cum am descris-o mai înainte. Gesturile pe care le făceau, ofranda şi răscumpărarea atrăgeau după ele consacrarea; dar metalele preţioase nu se încărcau cu influenţe supranaturale prin contactul cu mîna regală, ci ca urmare a unei scurte treceri printre bunurile altarului, în cursul unei solemnităţi considerate ca deosebit de potrivită alinării durerilor. în definitiv, ceremonia al cărei teatru au fost atît de des, în ziua aniversării Patimilor, castelele Plantageneţilor, nu era în fond decît o reţetă magică lipsită de originalitate, analogă altor reţete practicate în mod obişnuit pe continente de nişte personaje care nu aveau nimic princiar. Totuşi, această acţiune vulgară în alte locuri, a căpătat în Anglia un caracter cu adevărat regal. în ce fel? Aceasta e toată problema istoriei acelor cramp-rings. Trebuie s-o abordăm acum frontal. Vom vedea, pe drum, că ritualul secolului al XIV-lea, analizat la începutul acestui capitol, nu reprezintă decît una din etapele unei evoluţii destul de lungi.

4. Cucerirea unei reţete magice de către regalitatea miraculoasă

Ce rege a depus cel dintîi pe altar aurul şi argintul din care trebuiau să fie făurite inelele medicinale? Fără îndoială, n-o s-o ştim niciodată. Trebuie să presupunem însă că principele acela, oricare ar fi fost el, n-a făcut atunci decît să imite, fără vreun gînd de monopol, un obicei râspîndit în general în jurul său. Cei mai umili credincioşi, în special în Anglia, s-au crezut dintotdeauna în stare să pună să li se fabrice, din monedele oferite

bisericilor, talismane cu o putere verificată. Cum să nu le fi venit ideea şi lor, ca şi vrăjitorilor francezi ori căutătorilor de leacuri din ţinutul Saint-Gall, să dea ei înşişi monedele, ca după aceea să le ia înapoi? Este drept că nici un text nu ne arată ca pe pămînt englez, falsa ofrandă să fi avut loc vreodată în afara capelei regale; dar pentru epocile vechi sîntem aşa de prost informaţi asupra obiceiurilor populare încît această tăcere n-are nimic prea surprinzător.

Pe de altă parte, regii nu erau oameni ca toţi ceilalţi; ei erau socotiţi nişte fiinţe sacre - ba mai mult, cel puţin în Anglia, ca şi în Franţa, treceau drept taumaturgi. Cum s-ar fi putut resemna lumea, vreme îndelungată, să nu atribuie intervenţiei lor într-un rit medicinal, o virtute activă? Fiindcă din vechime erau deja văzuţi ca nişte vindecători de scrofule, oamenii au început să-şi închipuie că forţa miraculoasă care emana din regi avea de asemenea o parte de influenţă în transmiterea puterii supranaturale inelelor. Desigur, pentru asta nu s-a uitat, timp de mulţi ani încă, adevărata sursă a puterii date metalului de anumite gesturi ce aveau ca scop să-l facă să treacă în categoria sacrului; se considera însă că gesturile acestea erau eficace îndeosebi atunci cînd erau executate chiar de acea mînă puternică al cărei contact reda sănătatea scrofuloşilor. Treptat, opinia publică a rezervat privilegiul de a le îndeplini suveranilor, duşmani înnăscuţi ai bolii.

După toate probabilităţile, la început, regii n-au procedat la consacrarea inelelor cu multă regularitate. Totuşi, au ajuns s-o considere, pentru acelaşi motiv ca şi atingerea scrofulelor, ca una dintre funcţiile normale ale demnităţii lor şi s-au străduit s-o practice, aproape fără greş, în fiecare Vinere Mare. Este starea de lucruri pe care ne-o dezvăluie pentru prima oară o ordonanţă ce punea ordine în administraţia Palatului şi pe care Eduard al II-lea a promulgat-o la York, în cursul lunii iunie 1323¹. Textul acesta este docu­mentul nostru cel mai vechi despre cramp-rings. Mulţumită lui, ritul regal -despre care nu se putea vorbi pînă acum decît prin conjecturi - apare brusc în plină lumină. Din acest moment şi pînă la moartea Măriei Tudor, se pare că nu există suveran care, în zilele prescrise, să nu fi dus la baza Crucii florini, „nobili" sau sterlingi. Numai despre două domnii ne lipseşte orice fel de mărturie: cea a lui Eduard al V-lea şi cea a lui Richard al III-lea. Cea dintîi însă nu face excepţie decît în aparenţă, fiind atît de scurtă încît n-a cuprins nici măcar o săptămînă de Paşti; cît priveşte pe cea de a doua, (care, pe deasupra, a durat tocmai atît cît să vadă revenind de două ori solemnitatea propice), ignoranţa noastră se explică prpbabil printr-o simplă întîmplare; de obicei, conturile Palatului, stabilite la sfîrşitul exerciţiului, sînt cele ce ne fac să cunoaştem ofrandele din „Buna Vineri"; or, conturile lui Richard al III-lea par să fi dispărut². De la Eduard al II-lea pînă la Măria Tudor - cum voi încerca să arăt imediat -, ceremonia a variat în modalităţile ei, dar n-a suferit nici o întrerupere demnă de notat.

în felul acesta, o practică ce nu fusese la început decît ocazională, s-a văzut încorporată, pe cît se poate presupune, începînd din 1323 cel mai tîrziu, în ceremonialul imuabil al casei regale. Prin aceasta se făcea un mare pas spre anexarea definitivă a vechii reţete magice de către regalitatea miraculoasă. Trebuie să credem că Eduard al II-lea a avut un oarecare amestec în această transformare? Aş înclina s-o cred. Bineînţeles, nu pentru că am putea întemeia vreo concluzie sigură pe tăcerea izvoarelor înainte de
1. Mai sus, p. 113, n. 1.

2. Cel puţin Record Office nu posedă Exchequer Accounts în seria Household and Wardrobe.

122

REGII TAUMATURGI

CUCERIREA UNEI REŢETE MAGICE

125

ordonanţa din York. Ea este, totuşi, izbitoare. Pentru domnia lui Eduard I, am cercetat un număr destul de mare de conturi ale Palatului; pentru cea a lui Eduard al II-lea însuşi, am putut vedea trei, toate anterioare lui 1323: nici unul din ele nu menţionează consacrarea inelelor pe care aveau s-o relateze atît de fidel, ulterior, la capitolul milostenii, documentele de acelaşi gen, de la Eduard al III-lea pînă la Măria Tudor¹. Dar cum să fim siguri, a priori, că în aceste texte cu încăpăţînare mute, un simplu procedeu de scriitură nu ne ascunde ochilor articolul pe care zadarnic îl căutăm, de exemplu, înecîndu-l într-un întreg grup de ofrande, indicat doar printr-o cifră globală? Cazul atingerii scrofulelor ce încetează să-şi mai afle loc în conturi, într-o epocă în care nu ne-am putea îndoi că n-a încetat deloc să fie practicată, ar fi de ajuns, pe lîngă alte raţiuni, ca să ne amintească faptul că probele negative au puţină greutate în ele însele. Ele capătă, în schimb, o valoare neaşteptată cînd verosimilităţile istorice vin să le confirme. Ceea ce ştim despre suveranul care a dat ordonanţa din 1323, asupra neutralităţii, a necazurilor, a eforturilor sale de a-şi întări autoritatea care se clătina, face destul de plauzibilă ideea de a-i atribui un rol în adoptarea unui nou rit vindecător de către monarhia engleză.

Eduard al II-lea a fost cu siguranţă impopular încă de la începutul domniei lui. El nu putea să nu-şi dea seama de primejdiile care-l înconjurau — sau anturajul său îşi dădea seama în locul lui. Cum să nu-i fi venit atunci ideea - direct ori prin sugestie, n-are importanţă - să lupte împotriva acestei dizgraţii oarecum individuale, întărind în persoana sa caracterul sacru, născut din funcţia lui regală, care reprezenta dreptul său cel mai bun la respectul mulţimilor? Ideea i-a venit într-adevăr. Vom studia mai departe ciclul legendar al dinastiilor occidentale: vom vedea atunci că Eduard al II-lea a încercat, în 1318, să dea o nouă strălucire prestigiului spiţei sale şi, mai ales, prestigiului propriu, punînd să fie uns, după modelul Capeţienilor, cu un ulei sfînt socotit a fi fost adus din Cer: încercarea a eşuat; dar ce lumină aruncă ea asupra politicii acestui principe în căutarea unei străluciri de împrumut !² Cum ar fi putut neglija vindecările miraculoase ? Fără îndoială, el atingea deja scrofulele, dar se ştie că tocmai din cauza nepopularităţii sale, o făcea cu un succes mediocru şi care, mai ales, descreştea neîncetat. Nu e firesc să presupunem că şi-a căutat revanşa adâugînd o nouă piesă de preţ la coroana sa de taumaturg? Desigur, el n-ar fi inventat ritul inelelor; nici nu avea nevoie. O tradiţie poate că deja îndelungată i-l oferea ca pe un fel de dar spontan al folclorului naţional. Sîntem dispuşi chiar să credem -e ipoteza pe care am prezentat-o mai sus - că încă înainte de venirea sa la tron, unii dintre predecesorii săi practicaseră mai mult sau mai puţin regulat, după Adorarea Crucii, dublul gest consacrator.

Dar, după toate aparenţele, lui i-a revenit onoarea să facă din această ceremonie, pînă atunci prost fixată, una dintre instituţiile monarhiei. Mira­colul scrofulelor n-ar fi atins probabil niciodată măreaţa amploare pe care i-o cunoaştem, în lipsa neliniştilor inspirate unui Robert cel Pios sau unui Henri Beauclerc de fragila lor legitimitate. Mai tîrziu, acelaşi miracol a datorat mult intenţiilor perfect conştiente ale lui Henric al IV-lea în Franţa sau ale unui Carol al II-lea în Anglia. Ne este îngăduit să credem că nenorocirile şi grijile lui Eduard al II-lea n-au fost cu totul străine de soarta acelor cramp-rings. Dar, bineînţeles, acţiunea pe care totul ne îndeamnă s-o

atribuim acestui suveran sau sfetnicilor săi n-ar fi fost realizabilă, sau chiar nici n-ar putut fi concepută decît pentru că această credinţă în caracterul supranatural al regilor, întreţinută în Anglia de spectacolul aproape zilnic al atingerii (născut din ea şi devenit susţinătorul ei cel mai bun), pătrunsese pînă în străfundurile conştiinţei colective.

De fapt, în vechea Europă, sincer credulă, dar în care persoane pricepute ştiau foarte bine să exploateze credulitatea comună, un procedeu magic, pârînd prin însăşi natura sa destinat să rămînă mereu accesibil tuturor, s-a văzut, neîndoielnic, acaparat pînă la urmă, nu o dată, de nişte vindecători ereditari. însăşi istoria riturilor, pe care le-am comparat deja cu consacrarea acelor cramp-rings, ne oferă un exemplu izbitor de o astfel de cucerire. Ne amintim că, la Saint-Gall, dăruirea şi răscumpărarea succesivă a monedelor, la altar, putea fi îndeplinită indiferent de cine; în Franţa însă, pe vremea lui Jean-Baptiste Thiers, lucrurile nu se mai petreceau la fel: răscumpărarea era într-adevăr executată de bolnavul însuşi, însă darul trebuia să se producă printr-un bărbat care aparţinea „viţei Sfintului Martin". Se dădea acest nume unui larg trib de vrăjitori care pretindeau că deţin puterea lor datorită unei presupuse înrudiri cu marele taumaturg de la Tours. Existau în epoca aceea în lume numeroase familii de şarlatani care se lăudau cu o astfel de origine sfîntă. în Italia, rudele Sfîntului Pavel şi-au amintit că — potrivit celor povestite în Faptele Apostolilor - apostolul celor Aleşi a fost muşcat de o viperă în Malta şi n-a simţit nici o durere; deci se erijau în medici specialişti în muşcături veninoase. în Spania, aşa-numiţii Saludadors, posedînd secrete minunate împotriva bolilor, afirmau cu plăcere că se înrudeau cu Sfînta Ecaterina din Alexandria. Mai pretutindeni, mai ales în Franţa, rudele Sfîntului Roch treceau drept imune la atingerea ciumei şi capabile s-o vindece uneori. Mai vestite decît toate, rudele Sfîntului Hubert îi fereau pe pacienţii lor de turbare¹ doar printr-o simplă atingere. Cum au izbutit rudele Sfîntului Martin să convingă poporul că ofranda monedei de argint, în Vinerea Mare, nu era eficace decît dacă se făcea cu mîna lor? N-o vom şti niciodată. Sigur e că, în Franţa ca şi în Anglia, aceeaşi reţetă banală a devenit proprietatea unei dinastii: la noi de vraci, dincolo de regi. N-ar trebui să credem însă că, în Anglia, evoluţia a ajuns la capătul ei încă din 1323. Chiar în capela Palatului, în ziua de Vinerea Mare, regii nu aveau încă pe deplin monopolul ritului consacrator: se pare că reginele împărţeau cu ei acest privilegiu. Ştim din sursă sigură că la 30 martie 1369, la Windsor, doamna Philippa, soţia lui Eduard al III-lea, a repetat după soţul ei gesturile tradiţionale, depunînd şi ea pe altar a anumită cantitate de argint - nu de aur, fiindcă cel mai preţios dintre metale era, fără îndoială, rezervat regelui -, răscumpărînd-o apoi pentru a pune să se fabrice din ea inele medicinale². în realitate, este singurul caz de acest fel ajuns la cunoştinţa noastră. Dar, în general, sîntem mult mai puţin informaţi despre cheltuielile private ale reginelor decît

1. Conturile lui Eduard I pe care le-am putut cerceta se vor găsi enumerate mai jos, p. 303, n. 4 şi 304, nr. 2; cele ale lui Eduard al II-lea, p. 305, n. 3.

2. Asupra acestei chestiuni, mai jos, pp. 166 şi urm.

1. Despre toate aceste rude de sfinţi, a se vedea mai ales J.B. Thiers, Trăite des superstitions, ed. 4-a, I, pp. 438-448; despre rudele Sfîntului Hubert, în special, H. Gaidoz, La rage et St. Hubert, pp. 112 şi urm., şi, mai jos, p. 266. Despre rudele Sf. Pavel, cf. textul lui Felino Sandei, mai sus, p. 102, n. 4 şi Pomponazzi, De naturalium effectuum causis, Basel [1567], p. 48; despre cele ale Sfintei Ecaterina, mai jos, p. 209. Textul relativ la muşcătura de viperă a Sf. Pavel, Faptele Apostolilor, XXVIII, 3-6.

2. Contra-registru al Palatului, 13 februarie-27 iunie, anul 43 al r. [1369], Record Office, Exchequer Accounts 369, 11, fol. 1221°: „In consimilibus oblacionibus domine regine factis adorando crucem in precio quinque solidorum argenti in capella sua ibidem eodem die V s. In denariis solutis pro eisdem oblacionibus reassumptis pro anulis medicinalibus faciendis V s."

124

REGII TAUMATURGI

CUCERIREA UNEI REŢETE MAGICE

125

despre cele ale soţilor lor. După toate aparenţele, dacă socotelile s-ar fi păstrat mai bine, am fi remarcat în ele, cel puţin pentru secolul al XIV-lea, mai multe menţiuni asemănătoare cu cea care ne-a fost înfîmplător transmisă, pentru anul 1369, printr-un cont al Palatului. Fără îndoială, Philippa nu era de condiţie umilă: ea purta coroana. Să reţinem însă că, deşi regină, ea nu domnea printr-o vocaţie ereditară — precum, mai tîrziu, Măria Tudor, Elisabeta sau Victoria; fiică a unui simplu conte de Hainaut, ea nu-şi datora demnitatea decît unirii cu un rege. Niciodată o regină de acest fel n-a atins scrofulele; ca să vindece scrofuloşi, era nevoie de o mînă cu adevărat regală, în sensul deplin al cuvîntului. Mai mult: cum vom vedea îndată, cînd ceremonia legată de cramp-rings a căpătat un nou caracter, către mijlocul secolului al XV-lea, iar contribuţia regelui a obţinut o importanţă mult mai mare decît în trecut, s-a uitat cu totul că şi reginele o îndepliniseră cîndva în mod eficace. Sub Eduard al III-lea, nu se ajunsese încă pînă acolo; sanctificarea prin altar şi cruce continua să fie socotită acţiunea esenţială; pentru ce n-ar fi fost capabilă de ea o femeie de origine superioară şi de un rang înalt?

De altminteri, în acea vreme, tratamentele obţinute cu ajutorul inelelor nu erau trecute în contul puterii taumaturgice a regilor. Arhiepiscopul Bradwardine, care chiar sub Eduard al III-lea, dădea ca unul dintre cele mai însemnate exemple de miracole pe care le putuse afla, miracolul vindecărilor regale, insistînd asupra subiectului, nu înţelegea prin aceasta decît atingerea scrofulelor¹; nu întîlnim la el nici cea mai mică aluzie la cramp-rings. Acestea n-au început să fie considerate printre manifestările virtuţii supra­naturale a regilor decît cam cu un secol mai tîrziu. In acel moment însă, ritul îşi schimbase înfăţişarea.

Primul scriitor care, după cunoştinţele mele, a dat consacrării inelelor drept de cetăţenie printre graţiile divine acordate monarhiei engleze nu e altul decît acel Sir John Fortescue, ale cărui nume şi operă le-am întîlnit deja în legătură cu scrofulele. Printre tratatele pe care le-a scris între aprilie 1461 şi iulie 1463, în timpul exilului său scoţian, împotriva principilor de York, figurează şi o Apărare a drepturilor casei de Lancaster. El se străduieşte să demonstreze aci că descendenţa în linie feminină nu transmite deloc privilegiile sîngelui regal. O femeie, chiar şi regină, spune el în esenţă, nu primeşte oncţiunea pe mîini; - într-adevăr, aşa era regula în Anglia pentru soţiile de regi; e bine să notăm însă că ulterior ea n-a mai fost respectată pentru principesele care ajungeau la tron prin drept ereditar, Măria Tudor, Elisabeta, Măria, fiica lui Iacob al II-lea, Ana şi Victoria² - şi de aceea, continuă polemistul nostru, mîinile unei regine nu au deloc puterea mira­culoasă pe care o posedă cele ale regilor; nici o regină nu poate vindeca scrofuloşii prin simplă atingere. Şi Fortescue adaugă: „La fel, aurul şi argintul atinse cu devoţiune - potrivit obiceiului anual - de mîinile sacre, de mîinile unse ale Regilor Angliei, în ziua de Vinerea Mare, şi oferite de ei, vindecă spasmele şi epilepsia; puterea inelelor fabricate cu aurul şi argintul acesta,

1. Mai sus, p. 71, n. 4.

2. Pentru Măria Tudor, aceasta rezultă clar chiar din textul cărţii sale' de rugăciuni, relativ la consacrarea acelor cramp-rings - mai jos, p. 127; pentru Măria, fiica lui Jacob al II-lea şi pentru Victoria, documente privind încoronările lor: Leopold G. Wickham Legg, Englisb Coronation Records, pp. 328 şi 370; pentru Elisabeta şi Ana, nu cunosc vreo dovadă, dar nu văd pentru ce nu s-ar fi urmat, în cazul celei dintîi, precedentul Măriei Tudor, iar în al celei de a doua, precedentul celeilalte Marii. Ceea ce apare net în diferitele ritualuri ale încoronării engleze este că ungerea pe mîini era interzisă simplelor soţii de regi: Legg, loc. cit., pp. 101, 177, 235, 266-67, 310.

puse în degetele bolnavilor, a fost experimentată printr-o folosinţă frecventă în numeroase regiuni ale lumii. Graţia aceasta nu este acordată reginelor, căci ele nu sînt unse pe mîini"¹. Cum se vede, vremurile Philippei de Hainaut erau acum foarte departe. Fapt e câ în gîndirea lui Fortescue, consacrarea pe altar, dăruirea şi răscumpărarea fictive nu mai deţin decît un loc cu totul secundar în rit. Metalul devenit remediu îşi trage puterea din mîinile „sacre" care l-au manipulat; ori, mai bine zis, în ultimă analiză, din acel untdelemn sfînt care, vărsat pe aceste mîini auguste, era socotit încă de multă vreme că le conferă darul de a vindeca scrofulele. Miracolul regal a absorbit totul.

De altfel, încă din această epocă, evoluţia ideilor se tradusese într-un mod concret, printr-o schimbare considerabilă în înseşi formele ceremo­nialului. La început, cum se ştie, inelele nu erau fabricate decît cu aurul şi argintul monedelor ce fuseseră mai înainte depuse pe altar, în cursul ceremoniei din Vinerea Mare, şi apoi topite. S-a găsit pînă la urmă că e mai comod să fie făcute înainte şi să fie aduse de-a gata în ziua fixată. Ulterior, aceste inele şi nu frumoasele exemplare de monede de altădată erau cele aşezate pentru un moment la baza Crucii şi apoi răscumpărate cu o sumă fixată definitiv la 25 şillingi. O examinare atentă a conturilor regale permite să se recunoască faptul că această modificare s-a realizat între 1413 şi 1442, probabil în primii ani ai domniei lui Henric al VI-lea². Transformat astfel, obiceiul a continuat să fie în vigoare sub Tudori. Sub Henric al VUI-lea, după cum aflăm dintr-un ceremonial de la curte, privilegiul de a-i înfăţişa regelui, înainte de ofrandă, talgerul pe care se aflau inelele, aparţinea celui mai mare senior aflat de faţă³. Puţin mai tîrziu, o curioasă miniatură din

1. Textul, deja publicat dej. Freind, The bistoty ofPhysick, ed. a 5-a, II, 1758, p. [32], a fost dat de Dr. Crawfurd, King's Evil, p. 45, după ms. de la Brit. Mus. Cotton [Claud. A. VIII?J. însă numai din greşeală crede Dr. Crawfurd că Defensio juris domus Lancastriae este inedită. Ea a fost tipărită, dacă nu şi făcută publică, de Lord Clermont, în ediţia sa a operelor lui Fortescue (cf. mai sus, p. 80, n. 2), pp. 505 şi urm. Pasajul care ne interesează este la p. 508; el prezintă, în această ediţie, unele variante faţă de textul Dr. Crawfurd, care mi se pare mai bun, şi pe care-l reproduc aici: „Item aurum et argentum sacris unctis manibus Regum Angliae in die Parascevae, divinorum tempore (quaemadmodum Reges Angliae annuatim facere solent), tactum devote et oblatum, spasmoticos et caducos curant: quemadmodum per annulos ex dicto auro seu argento factos et digitis huiusmodi morbidorum impositos, multis in mundi partibus crebro usu expertum est. Quae gratia Reginis non confertur, cum ipsae in manibus non ungantur". Acelaşi argument este reprodus, sub o formă aproape asemănătoare, într-un mic tratat englez: Of the title of tbe House of York, scris de Fortescue cam în aceeaşi epocă: Crawfurd, p. 46; Lord Clermont, p. 498. Se poate observa câ, tot astfel, în Franţa, sub Carol al V-lea, Jean Golein considera faptul că o femeie n-ar putea vindeca scrofulele ca un argument în favoarea succesiunii în linie masculină: mai jos, p. 260.

2. Mai jos, Apendice I, p. 310

3. După cunoştinţa mea, există despre acest ceremonial cel puţin trei manuscrise: 1° Bibi. Nat. englez 29, care pare să dateze din al 13-lea an al domniei lui Henric al VlII-lea (fol. 1 v°) text despre cramp-rings în fol. 14 v°; pasajul despre cramp-rings a fost publicat după acest ms. în The Gentleman's Magazine, 1834, I, p. 48 (ne Gentleman's Magazine Library, III, p. 39); şi fără îndoială după Gentleman's Magazine, de Crawfurd, Cramp-rings, p. 167; 2° un manuscris din jurul anului 1500, provenind din colecţia lui Anstis, roi d'Armes de la Jarretiere şi păstrat în colecţia ducilor de Northumberland; pasajul despre cramp-rings a fost publicat după acest ms. de Th. Percy, The regulations and Establishment of the housebold of Henry Algemon Percy, the fifth Earl of Northumberland, Londra 1827 (retipărire), p. 436, şi, după Percy, de Maskell, Monumenta ritualia, ed. 2-a, III, p. 390, n. 1 -ca şi The Gentleman's Magazine, 1774, p. 247 (Tbe Gentleman's Magazine Library,

126

REGII TAUMATURGI

CUCERIREA UNEI REŢETE MAGICE

127

cartea de rugăciuni a Măriei Tudor, aflată imediat înaintea textului slujbei liturgice pentru binecuvîntarea inelelor, ne-o arată pe regină îngenuncheată în faţa altarului; la dreapta şi la stînga sa, pe marginile unui fel de incintă dreptunghiulară în care se afla, se văd două cupe plate de aur: artistul a reprezentat pe ele schematic, dar uşor de recunoscut, mici cercuri de metal¹.

Primul maestru de ceremonii care a adus această modificare cutumelor tradiţionale, după toate aparenţele pe la începutul domniei lui Henric al III-lea, nu urmărea, cu siguranţă, decît nişte scopuri practice: voia să elimine o complicaţie pe care o socotea inutilă. Dar, simplificînd vechiul rit, el l-a alterat în chip profund. Ficţiunea juridică ce-i alcătuia esenţa n-avea sens, într-adevăr, decît dacă materialul care servise la fabricarea inelelor fusese obiectul unei veritabile ofrande, nedistingîndu-se prin nici o particu­laritate de ofrandele normale şi neavînd - dacă se poate spune aşa - deloc aerul că a fost făcută anume, aşa încît lumea să aibă dreptul să considere că aurul şi argintul acesta au aparţinut pentru un timp, în proprietate deplină, altarului şi crucii. Or, ce se oferă în timpul unei solemnităţi religioase? Nişte monede: de unde şi folosirea de florini, „nobili" şi sterline pentru acele cramp-rings regale - de dinari (monede mai modeste) ori astăzi de şillingi provenind din colecte, sincere sau fictive, pentru atîtea alte inele vinde­cătoare. Depunerea dintr-o dată a inelelor pe altar însemna recunoaşterea faptului că donaţia nu era decît simulată; însemna să se răpească chiar printr-asta sensul simulacrului. E probabil că încă de la începutul secolului al XV-lea, vechea practică a falsei ofrande şi a falsei răscumpărări nu mai era deloc înţeleasă. Fortescue şi ceremonialul lui Henric al VlII-lea spun pur şi simplu că regele „oferă" inelele (neîndoielnic, e de înţeles că le pune o clipă pe altar); odată acest lucru făcut, ceremonia li se pare terminată. Ce interes mai prezenta faptul că se depuneau apoi cîţiva bani aproape în acelaşi loc unde fuseseră depuse mai înainte cercurile de metal? Nimeni nu-şi mai amintea că acest act de generozitate banală, în aparenţă lipsit de orice legătură cu ritul de consacrare ce se produsese, fusese odinioară partea lui cea mai importantă?²

în fapt, însăşi prezentarea inelelor la altar a încetat într-o zi să fie centrul ritului. într-adevăr, se pare, după cum rezultă din textul lui Fortescue, că, încă de pe vremea sa, regele atingea inelele ca să le impregneze cu virtutea

II, p. 38); 3° un ms. păstrat sub nr. 7, la Londra, la College o/Arms; datează din prima jumătate a secolului al XVI-lea: cf. Farquhar, Royal Charities, I, p. 67, n. 6 şi p. 81, n. 1 (şi comunicare personală făcută de miss Farquhar). Am colaţionat textul dat de Dr. Crawfurd cu cel al ms. de la Bibi. Nat. şi l-am găsit corect (de notat totuşi că, în rîndul 5, cuvintele dintre paranteze au fost adăugate de Dr. Crawfurd).

1. Apendice II, nr. 19.

2. Sensul operaţiei de răscumpărare se pierduse în aşa măsură sub Măria Tudor, încît, dacă e să credem povestirea veneţianului Faitta (ce va fi citata mai jos), regina consacra în Vinerea Mare, o dată cu inelele fabricate special pentru ceremonie, pe cheltuiala vistieriei regale, şi nişte inele oarecare, oferite cu acest scop de persoane particulare, şi pe care ea le restituia, fără îndoială, după ce era îndeplinit ritul. Poate că aceasta explică (aşa cum ne atrage atenţia Dl. C.J. Thompson, Royal cramp and other medycinable rings, p. 9) faptul că, începînd de la sfîrşitul secolului al XV-lea, găsim menţionate în anumite texte cramp-rings prevăzute cu o piatră preţioasă. Dacă prin aceste cramp-rings trebuie să înţelegem inele binecuvîntate de rege, n-am putea vedea în ele, evident, decît nişte inele împrumutate în acest scop de diverşi particulari; însă cum nimic din texte nu precizează dacă e vorba de cramp-rings „regale", putem presupune de asemenea că avem de-a face cu inele magice oarecare, socotite eficace contra crampei.

miraculoasă a mîinilor sale. Acesta e, în orice caz, gestul pe care ni-l arăta în plină lumină ceremonialul urmat în timpul Măriei Tudor. Hazardul a vrut să nu fim informaţi în amănunt asupra ritualului de consacrare a acelor cramp-rings decît pentru această domnie, ultima care a mai văzut practi-cîndu-se vechiul obicei. întîmplare neplăcută, desigur, dar de care nu trebuie să ne neliniştim excesiv, căci nu ne-am putea închipui că această principesă, fidelă vechilor credinţe, a suprimat în obiceiurile de la curte vreo trăsătură propriu-zis religioasă şi nici chiar că a păstrat inovaţiile introduse poate de predecesorii săi protestanţi. Se poate admite, fără teamă de a greşi, că regulile respectate de ea fuseseră respectate deja sub ultimii regi catolici, înainte de Reformă. Iată, aşadar, după liturghia conţinută în propria ei carte de rugăciuni¹ şi după povestirea unui martor ocular, veneţianul Faitta², cum se desfăşura sub evlavioasa Măria şi, fără îndoială, cu mult înainte de ea, fastul regal din Vinerea Mare.

După ce termină adorarea crucii, regina ia loc într-o incintă pătrată formată la baza altarului de patru bănci acoperite cu stofe sau covoare; ea îngenunchează; alături de ea sînt puse talgerele pline cu inele; recunoaştem chiar tabloul pictat, cum s-a văzut, pe una din foile cărţii de rugăciuni. Ea spune mai întîi o rugăciune - destul de lungă - din care singurul pasaj remarcabil este un fel de exaltare a regalităţii sacre:

„Doamne atotputernic şi veşnic,... care ai vrut ca acei ce-au fost înălţaţi de tine în vîrful demnităţii regale să fie împodobiţi cu însemnate graţii şi i-ai făcut instrumente şi canale ale darurilor tale, încît aşa după cum domnesc şi guvernează prin tine, întocmai la fel prin voinţa ta, sînt folositori celorlalţi oameni şi transmit binefacerile tale popoarelor lor..."

Urmează, de astă dată pronunţate deasupra inelelor, o altă rugăciune şi două formule de binecuvîntare; aci apare net concepţia despre epilepsie ca boală demoniacă:

„Doamne,... îndurâ-te, binecuvîntează şi sfinţeşte aceste inele" - aşa se exprimă a doua binecuvîntare deosebit de explicită în această privinţă - „pentru ca toţi cei ce le poartă, puşi la adăpost de şiretlicurile Satanei... să fie feriţi de contracţia nervilor şi de primejdiile epilepsiei".

Urmează un psalm, cîntat fără îndoială de clericii prezenţi, şi o nouă rugăciune, în care este tradusă de astă dată grija destul de curioasă de a marca faptul că ceremonia nu conţine nici un apel la vreo magie interzisă : ,sâ fugă de-aci orice superstiţie, să se-ndepărteze orice bănuială de fraudă diabolică"!

Atunci are loc actul esenţial. Regina ia inelele şi le freacă, fără îndoială, unul cîte unul în mîini, spunînd aceste cuvinte care ne lămuresc asupra semnificaţiei gestului mai bine decît orice comentariu:

,Doamne, sfinţeşte aceste inele, udă-le, în bunătatea ta, cu rouă binecuvîntării tale Şi consacră-le prin frecarea mîinilor noastre pe care ai binevoit să le sanctifici,

1- în cartea de rugăciuni a Măriei Tudor, păstrată astăzi de Bibi. Catedralei (catolice) din Westminster, cf. mai jos Apendice II, nr. 6. Liturghia legată de cramp-rings, prezentată de această carte de rugăciuni, a fost publicată în mai multe rînduri, printre altele: Gilbert Burnett, The history ofthe reformation ed. Pocock, V, Londra 1865, p. 445; Wilkins, Concilia Magnae Britanniae et Hiberniae, IV, fol. 1737, p. 103; S. Pegge, Curialia Miscellanea, Londra 1818, p. 164; Crawfurd, Cramp-rings, p. 182. Pentru traducerea engleză a acestei liturghii, datînd neîndoielnic din timpul domniei lui Iacob al II-lea, v. mai jos, p. 270, n. 4.

2. Calendar of States Papers, Veneţia, VI, 1, nr. 473, p. 436. Faitta era secretarul Cardinalului Pola; el a vâzut-o pe Măria binecuvîntînd inelele la 4 aprilie 1556.

128

REGII TAUMATURGI
potrivit ordinii serviciului nostru, prin ungerea cu uleiul sfînt, pentru ca tot ce n-ar putea face natura metalului să se împlinească prin măreţia îndurării tale"¹.

în sfîrşit are loc o operaţie propriu-zis religioasă: inelele sînt stropite cu agheasmă - de regina însăşi sau de un preot al capelei sale, nu se ştie - în timp ce suverana şi, fără îndoială, cei de faţă mai rostesc cîteva formule de rugăciune.

Vedem acum limpede: dacă lăsăm la o parte agheasmă (şi folosirea ei în ceremonie n-are altă origine decît o banală grijă de pietate, asemenea celei care explică prezenţa semnului crucii în atingerea scrofulelor) - prestigiul forţei supranaturale emanate de regi a eclipsat totul. Nici cartea de rugăciuni, nici povestirea veneţianului nu menţionau răscumpărarea inelelor, şi nici măcar depunerea lor pe altar. Este probabil totuşi că această ultimă parte a ritului tradiţional mai era încă îndeplinită sub Măria Tudor; ea era în vigoare, lucru de care nu ne-am putea îndoi, sub Henric al VIII-lea; nu vedem pentru ce Măria ar fi suprimat-o. Neîndoielnic, ea avea loc după rugăciuni, ceea ce explică faptul că în cartea de rugăciuni nu e pomenită. Dar nimeni nu-i mai acorda vreo importanţă: de unde şi tăcerea lui Faitta. Punctul culminant al ritului era acum în altă parte: în acea liturghie în care monarhul, ca şi în serviciul pentru scrofule, se implica personal din plin şi mai ales în acea frecare a inelelor în mîinile „sfinţite" prin oncţiune, gest în care se vedea de aci înainte - chiar după termenii rugăciunii oficiale - actul consacrator prin excelenţă. Evoluţia pornită încă de la începutul secolului al XIV-lea şi care fusese activată, poate, atunci de planurile interesate ale lui Eduard al II-lea, se încheiase; vechea reţetă magică se transformase definitiv într-un miracol propriu-zis regal. Tocmai în primii ani ai secolului al XVI-lea apare, cum s-a spus, o încercare de a lega cramp-rings de marea amintire a lui Eduard Confesorul, care era deja patronul atingerii scrofulelor: astfel ele se găseau încorporate, în orice caz, în ciclul regalităţii miraculoase. Şi tot în acest moment — cum vom avea ocazia să constatăm mai tîrziu - această nouă formă a darului taumaturgic atribuit monarhilor englezi a atins, pe cît se pare, cea mai largă popularitate. într-adevăr, nu există un mai frumos exemplu privind forţa păstrată de vechea concepţie a regalităţii sacre, în zorile „Renaşterii", decît această uzurpare, săvîrşită atunci de ea, a unei puteri vindecătoare ce fusese atribuită pînă la acea vreme influenţei altarului şi crucii.

„Omnipotens sempiterne Deus, qui... quos ad regalis sublimitatis fastigium extulisti, insignioribus gratiis ornatos, donorumque tuorum organa atque canales esse voluisti, ut sicut per te regnant aliisque praesunt, ita te authore reliquis prosint, et tua in populum beneficia conferant" (Crawfurd, pp. 182-183) - „Deus... hos annulos propitius benedicere et sanctificare digneris: ut omnes qui eos gestabunt sint immunes ab omnibus Satanae insidiis, sint armaţi virtute coelestis defensiones nac eos infestet vel nervorum contractio, vel comitialis morbi pericula" (Ibid, p. 183) -„...facessat omnis superstitio, procul absit diabolicae fraudis suspicio" (Ibid, aceeaşi pagină) - „Sanctifica Domine annulos istos, et rore tuae benedictionis benignus asperge, ac manuum nostrarum confricatione, quas, olei sacra infusione externa, sanctificare dignatus es pro ministerii noştri modo, consecra, ut quod natura metalli praestare non possit, gratiae tuae magnitudine efficiatur" (Ibid., p. 184).

Capitolul III

Regalitatea miraculoasă şi sacră de la originile atingerii scrofulelor pînă la Renaştere