Revista presei din perspectiva de gen

”Între burkini şi bikini sau despre trupurile care nu le aparţin femeilor” – de Alina Isac Alak,

Adevărul, 28 august 2016

Alina Isac Alak,

De mai bine de un deceniu intru în contact direct cu diferitele lumi musulmane şi nu rareori, ca femeie, am fost năprasnic şi onest recunoscătoare pentru privilegii „locale”, anterior tratate ca drepturi evanescent de banale, privilegii de care beneficiez aleatoriu, în virtutea propriei mele situări existenţiale; România, pentru femei, nu este Suedia, dar nici Afganistan.

Obişnuiam să spun, raportându-mă la experienţa acelor femei din Arabia Saudită, Nigeria sau Iran, umilite cotidian de intervenţiile stradale ale poliţiei religioase, care le chestionează autoritar şi paternalist corpul, impunând decizii extrem de personale în locul femeilor, despre ce este moral, normal şi natural ca acestea să descopere sau nu din propriul trup, că, dacă m-aş fi născut pe acele meleaguri, n-aş fi purtat niciodată hijab / vălul islamic şi nici viaţă lungă n-aş fi avut. Evident, dezumanizarea femeii poate lua forme mult mai feroce, în spaţiile musulmane şi nemusulmane, deopotrivă, însă acest atac simbolic de reglementare a vestimentaţiei unei femei îi neagă decisiv acesteia dreptul de a controla propriul corp şi este resimţit profund alienant şi înjositor. Devii subit un alt tip de om, de rang inferior, care nu are dreptul de a lua decizii personale nici măcar în ceea ce priveşte cea mai neproblematică, imediată şi firească formă de posesiune: a propriului trup. Aşa-zisul Stat Islamic a legiferat în cel mai abject şi dement mod posibil controlul trupului femeilor de către stat şi de către autorităţile religioase: femeile devenite sclave au fost dezgolite forţat, femeile musulmane sau cele aparţinând religiilor monoteiste au fost acoperite în niqab-uri, la fel de imperativ şi uniformizator, până la dizolvarea identităţii. „Binele” femeilor a fost cunoscut cel mai adesea doar de către jumătatea masculină a umanităţii şi nu de către ele însele; femeilor le-a fost impus cum să gândească, ce să dorească, ce rost să-şi facă în viaţă, cum să se îmbrace şi cum să se dezbrace. Ce anume cred, pot, doresc şi aleg ele a fost şi încă este irelevant, fără graniţe geografice sau culturale, aşa cum, din păcate, cu anticipată consternare, a demonstrat absurdul şi rizibilul conflict din Franţa legat de burkini, un costum de baie care acoperă integral corpul femeii, similar costumului purtat în scuba diving.

Libertăţile şi drepturile individuale ale femeilor, jertfite

Nu cred că merită a fi discutate acele atitudini populiste, confuze şi incoerente – calchiate resentimentar după afirmaţia: „dacă femeile noastre trebuie să se îmbrace excesiv în ţările lor, şi femeile lor trebuie să se dezbrace în ţările noastre” – adoptate de către unele autorităţi franceze sau de către unii spectatori marini ai dezbrăcării forţate a unei femei cu piele nu tocmai albă, femeie înconjurată solemn de către patru bărbaţi înarmaţi care, în circumstanţe sociale şi politice extraordinar de grave şi cu consecinţe letale, îşi imaginează că previn terorismul dacă poruncesc ameninţător expunerea publică a chiloţilor unei musulmane. Ar fi extrem de hilar, un umor kafkian, adevărat, dacă nu ar genera umilirea unor femei reale ale căror corpuri sunt transformate, iarăşi, în câmpul de bătălie a două tipuri de autorităţi masculine: musulmane conservatoare, care le condiţionează prezenţa în spaţiul public de acoperirea integrală a trupului, şi – mai nou, însă reactivând supoziţiile imperialiste ale modelului colonialist – seculariste franceze, care forţează femeile să se dezgolească în numele emancipării şi eliberării lor. Libertăţile şi drepturile individuale ale femeilor sunt în ambele cazuri jertfite, în ritmul nobil al unor aparent valide – lingvistic – incantaţii feministe, pe altarul unor valori diferite, fie ele pretins etico-religioase sau modernist-extremist seculariste; femeile devin simple obiecte ale unor discursuri şi practici care pornesc de la supoziţia că femeile, în special cele aparţinând unei anumite rase, religii şi clase sociale (când saudiţi bogaţi au rezervat o întreagă plajă în Franţa, nu au existat reacţii rebarbative, nici legi isterice), sunt incapabile de a gândi pentru ele însele, de a-şi decide singure binele; dacă există un bine absolut şi universal în bikini, femeile, fie ele şi musulmane, vor ajunge singure la această concluzie şi îşi vor asuma alegerile. Poţi proteja dreptul femeilor de a alege în mod liber pedepsind bărbaţii care le impun reguli care nu le reprezintă, nu tratându-le cu suspiciune alegerile sau interzicându-le complet exercitarea opţiunilor; nu respecţi dreptul la autodeterminare al unei femei şi nu o înveţi să beneficieze de libertate substituind o interdicţie în ceea ce priveşte expunerea corpului ei cu o altă interdicţie, plasată la antipod.

Occidentul este un spaţiu în care astăzi încearcă să se refugieze musulmanii tocmai datorită superiorităţii recunoscute a organizării sociale şi politice, a respectării – nu infailibile, dar optime, raportat la alternative – a drepturilor omului; musulmanii înşişi, cel puţin o parte dintre ei, depun eforturi teoretice redutabile – şi adesea îşi pun viaţa în pericol prin acest demers – pentru a le reaminti conservatorilor tradiţia umanistă uitată a islamului şi capacitatea sa intrinsecă de reformare şi adecvare la necesităţile sociale actuale. Dacă Franţa se va lăsa dominată de declaraţii publice şi reacţii legislative pur emoţionale şi populiste, cu siguranţă (nu întâmplător) electorale, ca răspuns ineficient şi infantil în faţa ameninţărilor teroriste, se poate expune riscului de a ajunge să îşi saboteze propriile valori care i-au permis să se plaseze într-o poziţie critică faţă de unele realităţi din societăţile cu populaţie predominant musulmană. Dacă Franţa, în procesul prevenirii şi combaterii extremismului islamist, va ceda tentaţiei de a adopta metodele patriarhale, supoziţiile sexiste, atitudinile tiranice şi logica disjunctivă ierarhică a agresorului fanatic pe care îl combate, atunci va fi pierdută deja fulminant lupta cu terorismul prin simpla renunţare la principiile democraţiei şi adoptarea nefericită a modelului atacatorului. Valorile noastre ne reprezintă pe noi; dacă încep să fluctueze vindicativ în funcţie de valorile celor pe care nu încercăm deloc să îi emulăm, riscăm o formă de sinucidere culturală ranchiunoasă şi iraţională.

Idealul feminist coerent ar implica respectarea dreptului femeilor de a alege cum şi cât anume doresc să expună din propriul trup atât în unele ţări cu populaţie musulmană, cât şi în cele europene; libertatea va înceta să respire dacă este încarcerată la o unică, fixă formă de manifestare a sa sau dacă este supusă unei uniformizări standardizate. Emanciparea femeilor nu a fost niciodată atât de facil limitată sau validată de simplul drept de a face plajă topless, ci mai degrabă centrată pe recunoaşterea şi respectarea dreptului general la autonomie al fiecărei femei, drept manifestat şi prin banala alegere liberă a ceea ce o defineşte vestimentar (fie aceasta bikini în Arabia Saudită sau burkini în Franţa; pe plajele din Liban am văzut femei în bikini venite la plajă cu prietene în burkini – cu certitudine, coexistenţa şi prieteniile sunt posibile în pofida câtorva centimetri de material în plus), fără semnificaţii exterioare impuse abuziv alegerilor sale – nici femeile care preferă fustele mini nu cer să fie abordate sexual, nici femeile care aleg să se acopere în stil islamic nu sunt în mod obligatoriu oprimate sau adepte ale unei versiuni extremiste de înţelegere a islamului. A culpabiliza inept şi duşmănos îmbrăcămintea femeilor pentru acte comise de către bărbaţi, fie ele violuri sau atentate teroriste, este la fel de absurd şi pervers simbolic. Aşa cum am explicat în alt articol, fără a nega realitatea acelor femei care sunt constrânse de către stat, familie sau societate să se acopere, dar şi fără a reduce diversitatea contextelor existenţiale ale diferitelor femei musulmane doar la acest caz al oprimării şi coerciţiei vestimentare, trebuie să ne reamintim că există o pluralitate de semnificaţii acordate de către femeile musulmane purtării unui anumit tip de vestimentaţie islamică: vălul este cel mai adesea înţeles ca o formă feminină de devoţiune religioasă, uneori îi sunt ataşate justificări feministe, alteori semnificaţii politice, nu rareori se transformă în declaraţii ale apartenenţei culturale şi, destul de des, mai ales în spaţiul occidental, capătă valenţe emancipatoare, devenind un pretext vestimentar care facilitează integrarea femeilor în societate. Paradoxal, burkini a fost inventat pentru a răspunde cerinţelor femeilor din această ultimă categorie.

Burkini, denunţat la fel de virulent de savanţii musulmani

S-a invocat drept justificare a interzicerii purtării vestimentaţiei burkini de către femei pe plajele din Franţa valoarea sa simbolică (în fapt, toată această polemică despre burkini şi terorism este una întemeiată pe puterea simbolurilor şi, ca de obicei, simbolurile le sunt ataşate şi impuse autoritar celor mai nonşalant reificate persoane, femeile): purtătoarele de burkini sunt metafore umblătoare ale radicalismului islamic. Burkini a fost receptat ca o uniformă a extremismului islamic, deşi este complet interzis în Arabia Saudită, bastionul wahhabismului, şi de către adepţii aşa-zisului Stat Islamic. Lăsând deoparte faptul că, până în prezent, teroriştii au fost bărbaţi şi îmbrăcaţi cât se poate de anost şi occidental – realitate concretă căreia nu i se aplică sofismele din discursul anti-burkini, altfel interzicerea costumaţiei occidentale ar fi consecinţa logică a raţionamentului –, se cunoaşte prea puţin că savanţii musulmani contemporani salafiţi, tradiţionalişti şi neo-tradiţionalişti denunţă la fel de virulent precum unele autorităţi franceze acest amărât celebru: burkini. Verdictele de pe diferite site-uri islamice care prezintă o orientare conservatoare sau radicală interzic în unanimitate purtarea burkini de către femeile musulmane; argumentaţia urmează o succesiune de presupoziţii şi judecăţi identice: în general, femeile ar trebui să rămână în casele lor şi să nu se expună inutil în public, pentru – indubitabil, un scop nobil, statuat divin şi benefic femeilor – a-şi prezerva castitatea, demnitatea şi a fi protejate de cele rele şi tentaţii. Expunerea formelor feminine ale corpului prin mult prea mulatul burkini este absolut interzisă şi neislamică – imaginaţia nestăvilită şi frustrată a ulemalelor poate reconstitui orice detaliu intim al trupului deja excesiv acoperit, din perspectiva nemusulmană –, la fel de prohibită precum simpla prezenţă a femeilor (sau a bărbaţilor) într-o adunare mixtă şi atât de impardonabil dezgolită. Alfel spus, acele femei şi familii musulmane care aleg să meargă la plajă deja sfidează verdictele juriştilor musulmani conservatori; locul în sine le este interzis, iar costumaţia – o erezie. Femeile care poartă burkini, departe de a fi adeptele obediente ale vreunui savant radical, îşi asumă o interpretare islamică foarte personală a modestiei, contestând validitatea verdictelor clasice implacabil coercitive şi înfruntând admonestările şi oprobiul comunităţilor conservatoare; sunt femei care au reconciliat în stil personal, novator şi neortodox dorinţa de a fi integrate în societate, de a se bucura de tot ceea ce oferă prezenţa în spaţiul public, şi propriile definiţii a ceea ce constituie intimitate şi spaţiu privat pentru ele.

Burkini a fost creat pentru a facilita participarea socială firească şi a extinde libertatea femeilor musulmane; o femeie care poartă burkini la plajă nu este o potenţială teroristă – deşi genul acesta de legi, motivate mai degrabă emoţional de necesitatea de a identifica un vinovat şi satisfacţia de a te raporta facil la determinaţii, mărci vizibile, cuantificabile ale pericolului, par a porni de la temerea că există o culpă colectivă care le poate fi imputată, stereotip, unui întreg grup de oameni, acum, musulmanii –, ci pur şi simplu o femeie care alege să se bucure, poate în mod neconvenţional, dar adaptat nevoilor sale psihologice şi religioase, de soare şi mare (nu a fost stabilită încă o modalitate unică şi „corectă” de interacţiune a corpului uman cu natura), o femeie care, prin simpla sa prezenţă în acel loc incriminat de către tradiţionalişti, demonstrează că se consideră pe sine a fi parte din societatea extinsă, nemusulmană, fără a se raporta scindat şi superior la ea. Excluderea musulmanelor din spaţiul public şi din acele activităţi care creează punţi de comunicare între oameni nu le va determina, entuziasmate şi mustind de gratitudine, să revină pe plaje în bikini; pur şi simplu vor fi din ce în ce mai limitate la spaţiul privat, mai izolate, posibil, din ce în ce mai supuse autorităţii familiei şi influenţelor conservatoare.

Interzicerea burkini nu implică doar o legiferare a expunerii trupului femeiesc, ci şi o reglementare a gândirii „celorlalţi/celorlalte”.

Riscăm să ne întoarcem în istorie

Evident, fiecare individ este liber să manifeste atitudini infinit variate faţă de alegerile altor oameni; nimeni nu obligă pe nimeni să vadă în burkini o vestimentaţie dezirabilă sau, paradoxal, emancipatoare, însă propriile idiosincrazii, valori şi interpretări nu trebuie să se transforme în legi pentru ceilalţi atât timp cât alegerile celorlalţi nu afectează cu nimic libertăţile şi drepturile personale. Interzicerea burkini nu implică doar o legiferare a expunerii trupului femeiesc, ci şi o reglementare a gândirii „celorlalţi/celorlalte”: primarul francez confundă insolent propria sa opinie despre burkini cu aceea a femeilor musulmane despre vestimentaţia aleasă; în procesul vestimentar-exegetic, o unică intepretare este admisă drept autentică, aceea a legiuitorului-bărbat („burkini simbolizează oprimarea femeilor”, în mod universal, decontextualizat şi atemporal), iar vocile femeilor musulmane sunt aneantizate cu aceeaşi incoruptibilitate şi cu acelaşi autoritarism precum în îndelungatele precedente comunicaţionale, iniţiate sisific de către musulmane, cu imamii şi juriştii – oficial sau neoficial legiuitori – coreligionari.

Dacă reducem secularismul la gregarism, conformitate şi uniformizare, dacă reacţionăm, de altfel uman, în faţa atacurilor teroriste şi a nesiguranţei doar prin ură, polarizare socială, stigmatizare generalizată a unui grup de oameni, dacă ajungem să ne prevalăm oportunist de un limbaj feminist doar pentru a ostraciza trupurile femeilor şi a politiza până şi variantele mai excentrice ale costumelor de baie, vom reuşi deloc sinuos să ne întoarcem în istorie, să legitimăm hărţuirea, ierarhizarea şi abuzarea femeilor pornind de la cuantificarea modului în care acestea aleg să îşi expună propriul trup, mai grav, să definim moralităţi şi să trasăm normativităţi întemeiate doar pe analiza vestimentaţiei unor femei. Asocierea ineluctabilă a unei vestimentaţii feminine religioase cu cea mai radicală interpretare a islamului ignoră realitatea cotidiană a femeilor musulmane animate în opţiunile lor vestimentare de motivaţii mult mai personale şi diverse.

Tentativa de a reconcilia identitatea musulmană cu cea franceză prin uniformizare formală, exterioară, a eşuat.

Din fericire, vajnica lege anti-burkini a fost, cu bun simţ, neaprobată, însă declaraţiile politice belicoase persistă. Discursurile anti-burkini din Franţa nu sunt decât vârful iceberg-ului; predictibil, nu vizează, în fapt, în plin ridicol postmodern, hainele unor femei, ci reprezintă o defulare simbolică a unor tensiuni sociale mult mai profunde: criza identitară postcolonialistă franceză, consecinţele dezlănţuite ale modalităţii defectuoase de a pune în consonanţă o naţiune deja multietnică şi multiculturală cu un concept rigid al laicităţii, impotenţa politică şi socială în raport cu abordarea prezenţei noilor identităţi alternative, absenţa unor soluţii viabile de extindere a conceptului identităţii naţionale franceze. Nu întâmplător, Franţa a părut centrată până acum doar pe impunerea regulilor care reglementau exclusiv exhibarea unor simboluri exterioare ale unor identităţi religioase şi/sau culturale diferite. Normarea expunerii ostentative a simbolurilor religioase este însă insidioasă: cum vom şti unde anume să trasăm graniţa între alegeri personale foarte fireşti şi exhibări stridente, care îi lezează pe ceilalţi, ale unor opţiuni religioase? Cum vom şti dacă simplul fapt de a refuza un sandwich cu şuncă nu va fi interpretat curând drept un atac la adresa laicităţii? Tentativa de a reconcilia identitatea musulmană cu cea franceză prin uniformizare formală, exterioară, a eşuat. Rămâne de experimentat o viziune centrată pe unitate valorică şi pluralism real, pe fundamente împărtăşite prin participarea la aceleaşi principii şi valori universale umaniste, în dialog şi cooperare cu musulmanii. Pare utopic, dar acest tip de demersuri deja îşi creează, poate lent, izolat, nu mai puţin ferm, propria istorie.

http://adevarul.ro/international/europa/Intre-burkini-bikini-despre-trupurile-nu-apartin-femeilor-1_57c28bed5ab6550cb8290805/index.html