Rodica ojog braşoveanu răzbunarea sluţilor

Azi, situaţia se schimbase. Existau toaletele costisitoare, erau şi bani, şi apetit, dar nu mai avea look. Ba dimpotrivă, faţă de priveliştea pe care o oferea altădată, Clotilda, poate hipersensibilă, avea impresia că privirile care poposeau asupra ei erau sarcastice, că oamenii şi o arătau din bărbie şi nu o dată, mai ales seara sau noaptea, constatase că era cea mai vârst­nică consumatoare din local. Cel mai prost se simţea când ocupa o masă doar cu Băiatul. Patrick părea că nu observă nimic, se bucura şi trăia in­tens orice moment. Pe Clotilda însă o crispau privirile curviştinelor tinere care le spionau masa, făceau fiţe ca să i atragă atenţia Băiatului, chico­teau ca nişte tâmpite. De aceea, Clotilda nu se mai aventura pe ringul de dans şi se prefăcea indiferentă când vreo obrăznicătură cu buricul gol şi cu chiloţi dubioşi pe dedesubt, venea să l invite la dans. Bineînţeles, Pa­trick avea atâta diplomaţie încât să refuze. Oricum, Clotilda evita sistema­tic ieşirile în doi, antrenând şi alte perechi, în genere oameni maturi, alcă­tuind un grup în care se integra fără să atragă atenţia; nu se cunoştea cine cu cine era partener. Desigur, achita ea întreaga notă, pentru că altfel n ar fi găsit muşterii. Amatori de local sunt puţini fie că sunt săraci, fie din ava­riţie, fie din lipsă de vocaţie pentru astfel de mondenităţi.

— Nu vă înţeleg, se mira Luiza Miclea, vă petreceţi toată ziua într o locantă, şi tot nu v ajunge?

— Când eram tineri, şi mie şi lui Arhibald ne plăcea variaţia. Fiecare local are atmosfera lui, altă muzică, alt specific.

— Eraţi tineri amândoi, sublinie gros Luiza

— Nu înţeleg de ce îţi face plăcere să mi aminteşti mereu că nu mai sunt o primăvară. Cred că eşti sadică.

— Ba tu eşti proastă, că la averea pe care o cheltuieşti cu el, nu ştii să ţi impui condiţiile.

— Nu l pot ţine tot timpul într o cuşcă de aur. E mijlocul cel mai si­gur de a l pierde. Trebuie să i mai fac şi poftele...

Chiar aşa se întâmplase şi aseară. Era luni, ziua lor liberă, când ţi­neau închis la Clopoţei, şi Clotilda o savurase din plin, simţindu se minu­nat trândăvind în pat până mai târziu. Seara şi o imaginase la fel de mol­comă, poate vor juca un 66, poate prind un film la televizor. O seară inti­mă, în peignoir elegant, un bol cu Martell şi — de ce nu —, o "şedinţă" de sex. Apoi, somnul dulce în braţele Băiatului. Adora să doarmă aşa, o făcea să se simtă din nou tânără!

Lucrurile se aşezară însă altfel. Pe la opt seara, Patrick începu să dea semne de nelinişte. Clotilda cunoştea deja simptomele. Se fâţâia fără rost prin casă, de parcă ar fi căutat ceva şi n ar fi găsit, n avea astâmpăr, schimba posturile TV cu viteza clipitului, fără a avea răbdare să se uite la ceva. Deşi ştia ce avea să urmeze şi n avea nici un chef de acest ceva, Clo­tilda se interesă blândă:

— Pe Băiat îl supără ceva?

Îl alinta vorbind cu el, ca despre el, aşa cum se procedează de obicei cu copiii foarte mici.

— Nimic, Mami, totul e perfect.

Femeia îl apucă de bărbie, silindu l s o privească în ochi:

— Nu mă minţii! Ştii ce a păţit Pinocchio?

Patrick surâse, se azvârli pe canapea şi îi cuprinse umerii.

— E singura noastră seară liberă şi i abia opt... Mă... mă gândeam... De ce oare n am profita şi noi? Totdeauna ajungem spre sfârşitul progra­mului. De ce nu ne am duce şi noi undeva, ca oamenii, o seară numai a noastră, să bem pe îndelete un pahar de vin, să prindem spectacolul de la început? Dar dacă tu n ai chef, rămânem acasă.

Se simţea din ton că pentru fiinţa iubită e în stare de orice sacrificiu, dar în acelaşi timp, tot sacrificiu se numea. Clotilda oftă în gând şi se inte­resă la fel de duioasă:

— Unde ai vrea să mergem?

Patrick se însufleţi dintr o dată, frecându şi mâinile fericit. Mai avert­iză totuşi, de formă:

— Bagă de seamă, Clo Clo, tu ai hotărât. Din partea mea, putem sta foarte bine acasă...

Apoi, direct:

— Mi au spus băieţii că s a deschis pe Rahova, o cârciumă colosală, ceva original, stil Bucureştii de altădată. Clădire, mobilier, muzică, merin­de, ţoalele personalului... E ceva ce ţi ar plăcea şi ţie. De cum mi au poves­tit, m am gândit la tine.

— Băiatul meu e un scump, se lăsă voit impresionată. Mă duc să mă schimb. Ce zici să îmbrac?

— Ţinuta e obligatorie... Orice ai îmbrăca, îţi vine nemaipomenit Pune ce vrei, dar cu o condiţie! Să fii mereu cea mai frumoasă şi mai elegantă!

Toaleta durase o oră, dar chiar şi ochiul sever al Clotildei, după ce contemplă rezultatul în oglinda cu voluri, aprecie că meritase. Raportat la vârstă, poţi avea zile bune şi zile rele din fragedă tinereţe şi până la o sută de ani. Ei bine, Clotilda se simţea într o zi excelentă şi se bucura că a ac­ceptat să iasă în oraş. Pe obrazul odihnit, machiajul aproape că făcuse mi­nuni, peruca admirabilă, cu aspect foarte natural cumpărată de la Paris ascundea părul nu prea proaspăt coafat, rochia cădea desăvârşit. La lumi­nă condescendentă de restaurant de clasă, i ai fi putut da patruzeci şi cinci de ani şi nici o zi în plus. Exclamaţia de admiraţie cu care Patrick o întâmpină când ieşi din dormitor era elocventă. Se felicită pentru că se de­cisese asupra unei toalete inspirate. Rochia foarte modernă — nimic nu îmbătrâneşte mai mult decât demodatul, indiferent cât de bine conservat, dar despre care presimţi că face parte din inventarul persoanei de cel puţin treizeci de ani — sugera sensibil linia interbelicului, căci, după cum se ştie, moda se schimbă, dar revine. Clotilda îşi propusese aşa, ca într o joa­că sau ca la un bal costumat, să se îmbrace în stilul epocii sugerate de restaurant. În consecinţă, se hotărâse pentru o rochie demi soirée, până la glezne, cu un en coeur foarte adânc şi îngust, gofreuri asimetrice pe un singur şold, subliniate de o panglică importantă din satin duchesse. În mers, rochia se despica până deasupra genunchiului, iar efectul nu era deloc neplăcut, deoarece picioarele Clotildei rămăseseră frumoase. Ansam­blul era completat perfect de o minunată pelerină de vizon, iar voaleta cu muşte de catifea mari şi rare făcea toţi banii. Evident, nu lipseau perlele cu mare trecere în epocă, solitarul ale cărui focuri îţi luau ochii.

— Mami, trebuie să te fotografiezi neapărat în ţinuta asta, eşti magni­fică!

Şi Clotilda îşi zise că nu i o idee rea.

Ca tuşă finală, se hotărî nu numai să îmbrace, dar să şi poarte toaleta în stilul anilor 30 40. Adică şi pe gerurile cele mai mari, gâtul şi decolteul trebuiau să se ivească goale, răsărite ca nişte lujere de floare din gulerul somptuos al blănii. Un fular sau un şal nu dădeau şic. La fel procedă şi Clotilda.

Seara fusese un succes. Clotilda nu mai ţinea minte de când nu se mai simţise atât de fericită. Apariţia ei, imediat remarcată, fusese primită cu aplauze, ceea ce o surprinsese, căci nu era un obicei curent sau despre care măcar să fi auzit, dar nu mai puţin, amănuntul o făcuse să roşească de plăcere. Patrick, mândru ca un păun, o trata ca pe o regină. Adevărat că şi publicul consumator era capabil să guste "subţirimile", în majoritate oameni maturi (cei mai tineri — de vârstă mijlocie), străini vârstnici, ama­tori de original autohton şi ceva juneţe în ţinută conformistă. Nu se zăreau blugi, canadiene, adidaşi, litere şi cifre pe piept, odioasele ghiozdane care saltă un umăr mai sus, sugerând totodată că persoana n are un domiciliu stabil sau că doarme pe unde apucă şi în consecinţă, cară după el desaga burduşită cu de toate, de la periuţa de dinţi la chiloţii şi ciorapii de schimb.

În rest, bucătărie fină cu delicioase sortimente astăzi parcă uitate (cine a mai pomenit de vol aù vent cu ciuperci şi piept de porumbel, de me­dalion de viţel cu trufe, sau de păstrăvi cu migdale, de minunatele Coupes Jacques sau Meringue glacé?!) cu personal stilat şi lăutari de primă clasă. Cum absolut toată lumea dansa, se avântară şi ei pe ring, lăsându se antrenaţi de patima unor tangouri celebre. La întoarcere, în taxi, căzură amândoi de acord că petrecuse o seară extraordinar de reuşită. Clotilda îl apucă strâns de braţ şi îşi culcă tâmpla pe umărul lui:

— Sincer, n aveam nici un chef să ies. Îţi mulţumesc, m am simţit minunat.

Patrick îi mângâie mâna:

— Nu văd ce ne ar împiedica să repetăm figura asta măcar o dată, de două ori pe lună.

Clotilda suspină fericită. Peste o vreme, avea s o evoce ca pe cea mai frumoasă seară petrecută cu Patrick. Şi ultima...

Peste noapte simţi că i s a făcut frig. Avea frisoane, gâtul uscat, parcă o menghine îi strivea capul de la o tâmplă la cealaltă. Mai trase un pled peste ea şi moţăi dârdâind până dimineaţa, nevrând să l trezească pe Bă­iat. "A fost atât de superb, de ce să stric totul acum?"

Tanţa veni ca de obicei la opt, schimbă apa la flori, pentru că activita­tea în sine nu presupunea zgomot, apoi aduse în sufragerie micul dejun al doamnei. Cum Clotilda era o persoană pedant de punctuală, când constată că a trecut un sfert de ceas peste ora la care stăpâna obişnuia să şi ia pri­ma cafea a zilei, Tanţa se alarmă şi bătu la uşa dormitorului.

— Cred că n am să ies azi din casă, nu mi e bine deloc. Adu mi ter­mometrul.

Văzând o cam lividă şi zgâlţâită de frisoane — i se auzea clănţănitul lucrărilor din gură de la cinci paşi — femeia se sperie:

— Eşti bolnavă rău cucoană... Domnişorul ştie?

— Lasă l să doarmă, e o simplă răceală.

Termometrul semnaliza însă altceva — 39,4 —, iar medicul, chemat de urgenţă, diagnostică o congestie pulmonară.

"Cu mâna mea mi am făcut o, gândi abstract, cuprinsă de febră. Uit mereu că nu mai am... măcar patruzeci de ani!"

Doar cochetăria absurdă, dorinţa de a părea cât mai tânără şi mai strălucitoare o împiedicase să şi pună la gât măcar o eşarfă. Mai mult, îşi expusese frigului umed de afară întregul decolteu.

Medicul consilie o internare, dar Clotilda nici nu voi să audă de spital. Fusese o femeie foarte sănătoasă, nu fusese internată nici o zi în viaţa ei, iar despre "bolniţe" avea o impresie cumplită care depăşea chiar crunta realitate.

— Cum mi e scris! Orice mi o fi dat să se întâmple, să mi se întâmple acasă la mine. Îmi pot permite luxul ăsta, are cine să mă îngrijească. Nu i aşa, Patrick?

Bărbatul se simţi încolţit. Dacă insista să meargă la spital, s ar fi pu­tut deduce că abia aşteaptă să şi facă de cap şi să respire liber. Dacă o în­curaja să rămână acasă — că abia aşteaptă să moară, la vârsta ei, oricând s ar fi putut ivi un ceva fatal care să impună o intervenţie competentă şi bine utilată din punct de vedere tehnic medical.

— Cum vrei tu, Mami, aşa e bine. Îţi promit că nu vom ieşi din cuvân­tul tău.

Era cumplit de bolnavă, nu încăpea nici o îndoială, cu febră mare şi multe lichide (supiţe uşoare de zarzavat, ceaiuri, compot), cu momente de toropeală totală, aproape de inconştienţă, şi coridoare de luciditate, când izbutea să surâdă crispat.

— Tot răul are un bine. Cel puţin, am să slăbesc câteva kilograme.

Luiza se enerva:

— Tot neserioasă ai rămas! Uite la ce ţi stă gândul!

Dintre toţi, era cea mai speriată, cea mai sincer afectată. Clotilda rămăsese singura persoană în viaţă din generaţia ei la care ţinea, fiind şi singura dintre martorii propriei existenţe în stare să şi mai aducă aminte că şi Luiza avusese cândva şaptesprezece ani şi arătase ca o floare anda­luză, că avusese momentele ei de glorie; singura care asistase la derularea vieţii ei, un itinerar nemernic, presărat de evenimente tragice.

Luiza insistase ca Clotilda să se interneze, iar apoi, dinaintea refuzu­lui înverşunat al acesteia, măcar s o accepte pe Ioana ca infirmieră.

— N ai idee ce capabilă e fata asta! Ce mâini uşoare are, ce îndemâ­natică poate fi! A încercat o viaţa, se pricepe la orice.

Cât se simţea de sleită şi cu mintea mai mult tulbure, Clotilda respin­se ideea. Îşi mai amintea sentimentul de disconfort încercat în prezenţa fetei, senzaţie care stăruia în ciuda timpului scurs.

Nici lui Patrick nu i surâdea perspectiva, ba chiar se simţea speriat la gândul că va da zilnic ochi cu persoana aceea infectă, că va trebui să în­nopteze ştiind o alături, într o încăpere sau alta. Apartamentul Clotildei, deşi superb, nu era totuşi Versailles ul, nu puteai să te izolezi într o aripă şi să faci abstracţie de restul.

— Nu văd de ce ne am încurca cu amatori, opină el, oricât de compe­tenţi, de vreme ce ne putem permite asistenţa unui cadru calificat.

Luiza o ţinea pe a ei:

— Nu ştii peste cine dai, e plină România de escroci şi impostori! Tre­buie să ştii pe cine bagi în casă, pe fata asta o cunoaştem, e rudă cu voi şi, pe urmă, aşa cum am mai spus o, eu una nu am încredere în profesionişti! Toţi sunt dezumanizaţi, avizi de bani!

În cele din urmă, Luiza avu câştig de cauză. Cu un săculeţ în care al­tă femeie şi ar fi înghesuit doar cosmeticele, Ioana se instală într o odăiţă lipită de dormitor, boudoire ul Martineascăi. Era de fapt o cămăruţă, care te ducea cu gândul la o cabină de teatru, în care Clotilda se machia, "ate­lierul meu de frumuseţe".

Ioana ştia în felul său să se facă utilă până la indispensabil, iar cei care o antipatizau, şi aceştia erau destul de mulţi, simţeau un sentiment de exasperare pe care l încearcă oamenii dinaintea unui anumit soi de per­fecţiune. Cât ţi ar fi fost de dezagreabilă, nu i puteai reproşa nimic. Tot ce făcea era perfect.

Datorită acestui comportament, Ioana se impuse din prima zi. Cu un firesc ieşit din comun, îşi asumă şi obligaţii care nu i aparţineau, o îngrijea impecabil pe Clotilda, nu pregeta să participe la toate activităţile casei, aju­tând o pe Tanţa la dereticat şi chiar la bucătărie. Femeia aprecia ajutorul substanţial, dar nu mai puţin o deranja "amestecul în treburile interne". Nu i plăcea să şi bage nimeni nasul în oalele ei, iar în privinţa asta, Clotil­da era o stăpână ideală care arareori îşi arunca ochii în bucătărie sau că­mară, indiferentă la cheltuielile "meschine". Puţin îi păsa că la Obor carnea e mai ieftină decât în Piaţa Amzei, că la cutare magazin, untdelemnul costă cu câteva mii de lei mai puţin.

Ioana decise din prima zi că risipa din casă e inadmisibilă şi luă hăţu­rile în mână. În fiecare dimineaţă îi înmâna o listă Tanţei indicându i la fix marfa şi magazinul cu preţurile cele mai avantajoase. La întoarcere, trebu­ia să dea socoteală până la ultima centimă.

Tanţa îşi permise să mârâie:

— Lu' doamna Clotilda îi place marfa cea mai scumpă, zice că nu se uită la bani dacă e proaspătă şi de prima calitate.

Ioana parcă nici n o auzise. Se mulţumi să i arunce doar o privire opacă, şi Tanţa amuţi.

Mai târziu, uitându se speriată în jur de teamă să nu fie auzită — Io­ana mai şi păşea ca o pisică —, femeia se spovedi lui Patrick. Pe undeva, ei amândoi cam erau complici; Tanţa îl adora, adoraţia aceea particulară, plină de devotament a persoanelor umile faţă de un idol la care abia în­drăznesc să şi ridice ochii, socotită aprioric o fiinţă superioară lor, iar pe Patrick îl amuza să fie divinizat şi o accepta în preajma lui cu condescen­denţă.

— Nu'ş ce are fata asta, domnişorule, e vrenică şi pricepută, nu zic, dar numai ce se uită la tine şi îţi vâră gheaţă în oase! Să mor dacă nu mi e frică de ea!

Erau la micul dejun, masă pe care Patrick o savura în mod deosebit. Ioana ciugulea ceva singură la bucătărie, ca şi cum ar fi fost de la sine înţeles că acolo îi e locul. Tânărul, la rândul lui nu se grăbi s o invite în sufragerie. O simţea ca un cui în coastă şi de sila ei, zăbovea tot mai mult în oraş. Ca un făcut însă, se ciocneau tot timpul şi oricât de târziu s ar fi întors acasă, tot o întâlnea, ţeapănă, în capot, intrând sau ieşind din vreo odaie.

Apoi, dintr o dată, Patrick realiză că nu mai poate scăpa de ea, efectiv n o poate ocoli. Avea senzaţia că l pândeşte şi de câteva ori, întorcând ca­pul brusc, îi întâlnise privirea rece şi impenetrabilă aţintită asupra lui. Pe de altă parte, aprecie că de câte ori intra la Clotilda, fata avea suficient bun simţ să se retragă. O vizita de trei ori pe zi, ceea ce pentru bătrână era chiar prea mult. Se simţea parcă ceva mai bine, dar prea obosită, sleită de puteri ca să l întâmpine de fiecare dată machiată, pieptănată şi într o că­maşă de noapte proaspătă. Nimeni nu arată ghiocel fraged, când e zăcaş, dar la vârsta ei, ravagiile bolii erau fatale. La toate acestea, se mai adăuga şi faptul că nu dorea ca Băiatul să perceapă situaţia ei actuală ca pe o cor­voadă, şi l încuraja să trăiască după programul obişnuit, să iasă cât mai mult şi să se distreze.

— Boala e plictisitoare pentru oricine, aşa că nu văd raţiunea pentru care ne am plictisi amândoi. Pe urmă, eu dorm cea mai mare parte a zilei, şi pentru câte am nevoie, Ioana şi cu Tanţa îmi sunt tocmai de ajuns.

— Eşti sigură, Mami? o întrebă Patrick recunoscător.

— Cât se poate de sigură. Uite, iar mi s a făcut somn.

Încercă să zâmbească, dar în aceeaşi clipă îşi aminti îngrozită că a uitat să şi pună proteza. Poate că Băiatul n a observat, şi îşi trase pledul până sub nas, cercetând înfricoşată chipul amantului. Se părea însă că acesta nu băgase nimic de seamă. Îşi luă la revedere sărutându i fruntea cu tandreţe şi păstrând aceeaşi expresie luminoasă de fericită tinereţe.

Patrick traversă sufrageria fredonând discret, zicându şi că avea chef de un suc de portocale. În pragul bucătăriei, se ciocni de Ioana care tocmai dădea să iasă. Îşi cerură scuze în acelaşi timp, iar Ioana se grăbi să dispa­ră ca o umbră. Patrick scoase sucul din frigider şi rămase cu el în mână, privind gânditor în gol. Fusese o simplă impresie sau fata se lipise într un anume fel de trupul lui în timpul coliziunii?

"Interesant! Ce o fi vrând şi nebuna asta?"
*
— Vrea pe mă sa, îi spuse Dragoş în aceeaşi seară la Clopoţei. Ori ţi ai luat o în cap şi ţi se năzare că toate damele dau buzna la fermoarul tău, ori vrea să i o pui.

Era cătrănit, se certase cu Diana, colegă de teatru şi de aşternut, şi voia să se îmbete. Când se îmbăta, toate se rezolvau de la sine. Stăteau ca de obicei la masa pe care Clotilda o rezervase cu generozitate lui Patrick şi prietenilor lui şi unde se bea, în general, gratuit. Culanţa Martineascăi avea însă şi avantajele ei. O costau ceva chefurile "căuzaşilor", în schimb, aceştia, mai toţi capete de afiş, făceau atmosferă şi constituiau un punct de atracţie unic pentru clientelă. Marele anonim se simte înălţat el însuşi când are posibilitatea de a respira acelaşi aer cu VIP uri, şi încă adunate în grup. Două lovituri cu aceeaşi piatră, pentru că îl mai şi avea tot timpul sub ochi pe Patrick, fără să pară că o caută. Ba chiar era aplaudată la sce­nă deschisă, "autentică şi nobilă lady, cum rar se mai întâlneşte".

Din cauza timpului — o lapoviţă infectă, viscolită — localul nu era plin. Ca mai totdeauna, marginile fuseseră ocupate în primul rând. Patrick îşi trecu reflex ochii prin încăpere. La o masă, un cuplu de vârstă mijlocie se plictisea minunat în doi. Păreau sătui până peste cap unul de celălalt, Patrick întrebându se, pe bună dreptate, ce căutau ăia la cârciumă? În loc să se plictisească acasă pe gratis, vin s o facă aicea, pe bani. Prin contrast, doi tinerei, vizibil începători, se sorbeau din priviri, atât de departe de ceea ce se petrecea în jurul lor, încât nu ar fi fost mai izolaţi nici pe o insulă, în rest, lume neinteresantă, atât cât puteau ei să cuprindă cu privirea Mai e­ra o masă ocupată, dar muşteriul nu se vedea din pricina ficusului enorm. Plantele trupeşe de casă, febleţea Clotildei...

Dragoş se interesă convenţional:

— Cum se mai simte Clo Clo?

— Chiar la ea mă gândeam, râse Patrick. Binişor, dar mai face febră.

— Mă bucur sincer. E o mare cucoană. Ghinionul ei e că te a întâlnit pe tine.

— Hai sictir!

Celălalt nu l asculta:

— Ar fi păcat să i faci vreo figură nasoală. Nu merită!

— Ce te a apucat?

— Las o să moară liniştită.

Patrick îl privi surprins:

— De ce să moară?! Unde te a fentat Diana, acum le vezi pe toate în bernă? Începi să mă enervezi...

— Eu te cunosc son, oftă Dragoş, Motănel n a demonstrat încă ce poate face cu gheruţele. Încă îi îngăduie docil lui Mami să le facă mani­chiura.

— Habar n am despre ce vorbeşti! Mă cunoşti, dar un lucru nu l ştii: ţin sincer la Clotilda. În cinci ani de când suntem împreună, nu ştiu dacă am tras o în piept de trei ori.

Dragoş începu să râdă:

— Mi ai amintit de Mary... O ţii minte? Roşcată aia superbă, barmani­ţă la Crocodil...

— O ştiu.

— Eram în mare amor... S a dus singură la mare, pentru că eu aveam un turneu prin ţară. Când s a întors, am întrebat o: "M ai înşelat de multe ori, dulceaţo?" Ea, senină, mi a răspuns: "Nu, scumpule, doar o singură dată..."

Patrick ridică din umeri.

— Un exemplu tâmpit, nu văd legătura...

Îl apucă de braţ:

— Fii atent la ăla.. Barosanul care s a ridicat acum de la masă...

Bărbatul, enorm de gras, azvârli ca din întâmplare o privire spre cei doi şi se îndreptă spre ieşire, cu pasul legănat, specific supraponderalilor.

— Îl ştiu, spuse Dragoş. Îl văd mereu la spectacol. Stă un act şi se cară... Ce i cu el?

Patrick îşi muşcă buza de jos:

— Tipul e dubios. Vine la noi de câteva seri. Stă cam vreun ceas şi se tirează...

— Ei şi?

Pe chipul lui Patrick se aşternu o expresie gen — "nu mi place".

— Simt că ceva nu i în regulă. Nu discută cu nimeni, nu l sensibili­zează nimic. Am pus o pe Măriuca să l servească. E primul client care nu s a uitat la ea nici cu călcâiul. Măriuca sau Neaga Vrăjitoarea, tot un drac!

— Rahaturi! respinse Dragoş. Pentru tine, întregul Univers se reduce la lenjeria intimă. Ei bine, nu toată lumea e la fel!

— Degeaba, nu mă convingi! Tipul vine, ne spionează — de câte ori întorc capul stă cu ochii ţintă pe masa noastră — şi acum îmi spui că l ai observat şi tu. Asta mă îngrijorează cel mai mult... Ce are cu noi?

Dragoş, care era doar cu gândul la Diana şi aşa cum se întâmplă în asemenea situaţii, numai despre ea ar fi discutat, tranşă plictisit:

— Cred că devii nevrotic. Ce i în capul tău, că gagiul e de la SRI? Să zicem că sub Ceauşescu, mai intram la idei, deşi nu aşa arată un agent. Păi pe tip îl observi şi legat la ochi, chiar în mijlocul unui miting! Asta aşa, "ca să vorbim discuţii", ce ar avea cu tine serviciile secrete?

— Nu la aşa ceva mă gândeam...

— Dar atunci la ce?... Doar nu la povestea aia veche!

Patrick nu răspunse, dar actorul îi citi răspunsul în priviri. Enervat, se ridică adunându şi ţigările şi bricheta:

— Scoate ţi o din cap! Mi ai stricat definitiv ziua!
*
Când începuse să i urască pe oameni?

Emil Mărgescu n ar fi putut spune cu certitudine. Sigur era însă fap­tul că totul i se trăgea de la grăsime. De când se ţinea minte, fusese "gra­sul"; grasul grupului de copii care bătea mingea în cartier, apoi grasul ne­lipsit din orice clasă de elevi, grasul facultăţii, al institutului, al tuturor comunităţilor permanente sau constituite ad hoc din care făcuse parte, cum ar fi chiar şi o simplă excursie.

Obezitatea, gândea Emil, reprezintă o infirmitate, dar cei mai mulţi nu o realizează ca atare, nesfiindu se să l ironizeze sângeros pe cel în cauză, frontal sau pe la spate, aşa cum bunul simţ ori educaţia nu le ar îngădui o cu vreun şchiop, chior sau alt soi de olog. Şi asta, plecând de la preconce­puta prezumţie de culpă: "cine l pune să bage în el (ea) ca ntr un regiment de infanterişti?! E nesimţit, pur şi simplu!"

În ceea ce l priveşte — şi asta era o altă certitudine —, vinovaţi de drama lui erau, în primul rând, părinţii a căror inconştienţă avea să rămâ­nă o enigmă pentru toată lumea! De neînţeles, pentru că amândoi erau "intelectuali" cu sipetul plin de diplome, mama cu doctoratul în farmacie, iar tatăl, culmea! — medic! Stăteai şi te cruceai cum două cadre medicale nu realizau că şi nenorocesc copiii (mai exista o fiică, altă Godzilla care tânjea zadarnic după un bărbat), îndopându i demenţial cu merinde! În general, la Mărgeşti, capitolul mâncare ţinea de antologie.