Rodica ojog braşoveanu răzbunarea sluţilor

*
Când priveşti înapoi peste umăr, obişnuia să afirme Luiza Miclea, vezi doar evenimentele mari care ţi au marcat existenţa, celelalte zile topin­du se într o masă anonimă, pastelată, gri incert sau neguroasă, după cum s a prezentat în ansamblu viaţa unui individ ori a altuia. În consecinţă, puţini oameni realizează intervenţia la un moment dat a unui amănunt de viaţă aparent lipsit de importanţă, dat uitării în genere şi rămas acolo pen­tru vecie, dar care a declanşat un şir de evenimente ce au schimbat şi de­terminat cursul existenţei subiectului dat. Deşi toate acestea reprezentau pentru Luiza un truism, ca şi pentru mulţi alţii de altfel, reflectând la viaţa ei, nu reperă niciodată momentele decisive care aveau s o împingă pe un anume drum al ei şi numai al ei, inexorabil şi fatal.

Primul moment se petrecuse cu aproape zece ani în urmă, când Moni­ca, nepoată sa, unicul copil al unicei sale fiice, terminase liceul.

În urma unei tragedii caracteristice acelor vremuri, fetiţa rămăsese or­fană, şi Luiza preluase tutela Monicăi care abia împlinise un an. Copilul constituia singura motivaţie pentru care nu şi curmase zilele. Era singură, debusolată, iar fetiţa îi impusese o responsabilitate care o ajută să regă­sească nordul.

Monica era o fetiţă gingaşă, sensibilă, nu prea frumoasă, dar care ştia să se facă iubită. Graţia şi candoarea elevelor de pension de odinioară con­stituiau principalele sale elemente de seducţie şi, realmente, de mic copil, nimeni nu i rezistase. O iubeau colegii, profesorii, prietenele bunică sii, poştaşul şi vânzătorii din cartier. Prin însăşi prezenţa ei aducea lumină în suflete, după cum se exprimau cunoscuţii.

Încă din primii ani de liceu, îşi descoperise vocaţia pentru o carieră didactică. Visa să fie profesoară şi după bacalaureat, fapt hotărât, urma să dea examen la Filologie.

Atunci intervenise primul moment fatidic care avea să determine soar­ta ei şi a bunică sii. Se aflau acasă, în salonul cu amintiri... O după amia­ză de Florar, cu ferestrele deschise prin care pătrundea toată splendoarea de miresme şi culoare ale primăverii dezlănţuite. Venise la ele în vizită Cel­la Demian, prietenă din copilărie cu Luiza, binecunoscută actriţă a teatru­lui bucureştean şi totodată profesoară la Academia de Film şi Teatru. Chiar lângă fereastră, Monica improviza discret la pian un potpuriu Mo­zart Chopin. Silueta graţioasă, înscrisă pe fundalul vegetal oferea un tab­lou încântător.

Luiza şi Cella trăncăneau la o cafea şi o vişinată, în timp ce ochii ac­triţei nu se dezlipeau de fată.

— S a făcut frumuşică, constată cu glas tremurând de duioşie Luiza, observându i direcţia privirii.

— Răpitoare! o corectă Cella.

— Să nu exagerăm, oricum, mulţumesc.

— Ştiu ce vorbesc! Are magnetism, captează, nu ţi poţi lua ochii de la ea. Rar am văzut asemenea prezenţă predestinată scenei. Trece rampa, fără să scoată o silabă.

— Crezi? întrebă îndoită Luiza. Nu ne am gândit niciodată. Ea vrea să se facă profesoară. E foarte timidă.

Cella se indignă:

— Rahat, profesoară! Sunt destule şi fără ea şi când ai asemenea atu­uri, e păcat să le abandonezi în lada cu amintiri...

Cum era o fire impulsivă şi tranşantă, abordă subiectul imediat:

— Ascultă, Monico, tu te ai gândit vreodată să devii actriţă?

Fata rămase cu mâinile suspendate deasupra claviaturii.

— Da, da, actriţă, ce ţi se pare ciudat?

Monica începu să râdă:

— Niciodată, îmi cunosc vârful nasului...

— Nu sunt deloc convinsă. Ştii vreun text pe dinafară? Poezie, proză indiferent... Sau mai bine, citeşte mi ceva!

Monica luă câteva lecţii cu Cella şi se prezentă la concurs. Îl luă din prima şi printre primele. Fusese remarcată chiar din anul întâi şi, în scurt răstimp, apăruse în câteva filme. Şi tot din primele zile de studenţie, riva­litatea dintre ea şi superba Diana Tamaş devenise notorie. Monica primi situaţia cu seninătate şi fără să i acorde importanţă. O considera prietenă pe Diana, structural nu putea pizmui, nu putea gândi rău. Diana o ura însă cu ferocitate.

Al doilea moment determinant în destinul Luizei, de data asta însă un episod cu desăvârşire necunoscut de ea, îl constitui întâlnirea dintre Cire­şica şi Emil. Aceasta se petrecuse cam cu un an în urmă, la Clubul Curaj, având drept motto: Ţi ai pierdut curajul? Vino la noi! Noi vrem şi putem să ţi l redăm!

Era, de fapt, o asociaţie a marilor nefericiţi, amalgam de personaje, acoperind întregul spectru social contemporan, cu complexe ţinând de cele mai diverse domenii. Cel mai adesea ele erau de ordin fizic, alcătuind — definea Emil fără să se excludă — o adunătură de monştri. Printre vitregiţii de soartă — cocoşaţi, pitici, malformaţi din naştere ori diformi, sluţi, urâţi ca foamea —, cei mai numeroşi erau obezii. De remarcat că printre mem­bri se aflau şi persoane fără vreun handicap evident, figuri anonime, cu alte cuvinte, oameni aparent normali. Acestora li se spunea "ghinioniştii", iar complexul lor se datora eşecurilor sistematice care le punctaseră exis­tenţa. Ocazii pierdute, examene insurmontabile, interviuri ratate, eforturi lipsite de rod şi, mai ales în dragoste, succes zero, incapacitatea de a şi găsi un partener, cât de modest.

În mare, tratamentul se baza pe terapia în grup, unde fiecare era în­curajat să şi povestească propria mizerie, având prilejul să constate că prăpastia nu are fund şi că există totdeauna alţii şi mai nefericiţi. Medica­ţia consta în a i orienta pe pacienţi spre alte satisfacţii, a i determina să şi descopere vocaţii, domenii sau măcar felii unde ar putea izbuti, sau chiar străluci, devenind — de ce nu? — unicate.

În paralel, pentru că oamenii aceştia sufereau fără excepţie de o cum­plită singurătate, organizatorii iniţiaseră programe de divertisment din care nu lipseau "seratele" date cu ocazia aniversării sau onomasticii vreunuia dintre membri şi, în primul rând, petreceri de Crăciun, Revelion şi Paşte, marile sărbători ale anului, când solitudinea e cel mai greu de îndurat.

În vreme ce Emil frecventa când şi când Clubul (se simţea cumva u­milit de genul acesta de paliativ care doar îi bandaja suferinţa, iar "societa­tea handicapaţilor" îi amplifica sentimentul), Cireşica era o prezenţă con­stantă. Se cunoscură mai îndeaproape de un Sfântul Gheorghe cu vreo opt sărbătoriţi, nimerindu se să stea alături la masă. Nici unul din ei nu era o natură sociabilă, dar soarta relativ comună şi câteva pahare de vin îi făcu­seră mai vorbăreţi. Aflară câte ceva unul despre celălalt, familie, ocupaţie, preocupări şi hobby uri, apoi brusc, Cireşica devenise interesantă pentru Emil care începu s o privească mai atent. Fata era sora celebrei Diana Ta­maş, actriţa de la Arlechino, îl cunoştea pe Dragoş Mateiescu, pomeni de Monica Miclea (Ionescu în buletin, dar numele acesta era prea comun pen­tru scenă, aşa că l împrumutase pe Miclea de la bunică sa, transformân­du l în pseudonim).

Numele Monicăi venind în discuţie, fireşte că fusese evocată şi moar­tea tragică a acesteia. După ton şi o anumită rezervă intervenită brusc, cu fraze întrerupte şi surâsuri îngăduitoare adresate parcă naivităţii interlo­cutorului, Emil simţise, ba chiar avusese convingerea, că Cireşica ştie mult mai multe decât se ştia în general despre nenorocirea întâmplată cu cinci ani în urmă. Devenise mai amabil, se arătase cucerit de conversaţia şi spi­ritul Cireşicăi şi făcuseră chiar schimb de numere de telefon. În scurt timp, deveniseră prieteni. Prieteni în adevăratul sens al cuvântului, adică strict camarazi, fără ca vreunul dintre ei să se fi simţit înfiorat de prezenţa celuilalt.

Emil nu se înşela. Cireşica se afla, într adevăr, în posesia unor date esenţiale privind moartea Monicăi, date pe care însăşi Poliţia le ignora, doar trei persoane mai având cunoştinţă de ele: Diana, Patrick şi Dragoş. Aceştia, la rândul lor, ignorau că şi Cireşica e în cunoştinţă de cauză.

Simpla întâmplare sau mâna fermă a destinului făcuse ca la petrece­rea de Sfântul Gheorghe, Emil şi Cireşica să fie aşezaţi alături. Într un context obişnuit, cunoştinţe doar de bună ziua ale clubului, nu ar fi deve­nit niciodată prieteni, continuând să treacă indiferenţi unul pe lângă celă­lalt.

Se consumase astfel al doilea moment decisiv pentru destinul Luizei. Nu numai al ei. Poate că aceasta fusese opţiunea Sfântului Gheorghe, cel omorâtor de balauri.
*
Patrick se întoarse prost dispus acasă. Prost dispus pentru că, îşi mărturisea deschis, îi era teamă. Se întreba ce atitudine să ia faţă de Ioa­na, dar mai cu seamă dacă nu cumva fata îi povestise deja Clotildei cele surprinse la Clopoţei. La un moment dat se enervă: în definitiv, ce mare tragedie că i am pus o unei fătuci, o piţipoancă de trei parale, care întâm­plător e nostimă? Un simplu divertisment, o halbă de bere băută în picio­are când ţi e sete şi pe care o uiţi chiar înainte de a face nota.

Clotilda nu formula în general întrebări şi, înţeleaptă, nu l pusese niciodată să şi gireze fidelitatea jurând pe cele sfinte. Îşi putea închipui că Patrick nu i un mucenic desprins de pe zidul vreunei biserici, îl bănuia, stând în firea lucrurilor, de unele aventuri, dar dacă ochii nu văd şi ure­chile nu aud, inima nu plânge. O singură pretenţie avea, subliniată ferm, bătând şaua şi referindu se, vezi Doamne, la alte cupluri, şi anume ca Pa­trick să nu aibă aventuri cu prietenele ei sau cu personalul de acasă ori de la restaurant. Simplul gând că s ar chicoti în spatele ei, că ar deveni subi­ect savuros de bârfă sau că vreo amărâtă de debarasoare ar privi o batjo­coritor "ştiind ea ce ştie, începând cu modelul de chiloţi preferat de domni­şorul Patrick", o scotea din minţi. Avea un orgoliu drăcesc, lesne inflamabil şi n ar fi ezitat o clipă având de ales între un stop cardiac (preferându l) şi o grea umilinţă. Îşi mai spunea, şi pe bună dreptate, recunoştea Patrick, că nu are pretenţii nesăbuite, acordându i, chiar dacă tacit, o libertate ab­solută, cerând în schimb doar discreţie şi comiterea "abaterilor" nu în bă­tătura casei, ci pe altă uliţă.

Intră în dormitorul Clotildei cu inima cât un purice. O singură privire şi înţelese că fata nu trăncănise. Luă o gură de aer aspirând o adânc cu impresia că i a ajuns până în călcâie şi îi mulţumi în gând Ioanei care, din­tr o dată, nu i se mai păru chiar atât de antipatică. "Nu i o dulceaţă de fe­tiţă, dar cel puţin nu i intrigantă. Ar merita o primă..."

Clotilda îl aştepta în capul oaselor, cu un pic de roşu în obraji şi cu una dintre perucile ei naturale, foarte asemănătoare pieptănăturii ei cotidi­ene. Nu se putea prezenta în faţa lui Patrick eu părul nespălat de o lună, slinos şi periat zadarnic de trei ori pe zi de Ioana, căci tot se aduna în codi­ţe de şobolan. De chemat coafeza nici nu putea fi vorba, căci obligatoriul spălat prealabil prezenta încă prea multe riscuri.

Bătrâna îi întinse o mână parfumată şi splendid manichiurată, învă­luindu l într o privire plină de dragoste. Patrick îi sărută degetele, ca un marchiz, apoi fruntea, exclamând încântat:

— Arăţi splendid, Mami!

— Atât cât se poate în situaţia mea. În realitate, mă simt mult mai bine şi am mâncat grozav. Felicită l pe Chirică, totul a fost de nota zece!

— Şi Mami a mea, flămândă ca un căpcăun! Ăsta i semn bun. Vrei ceva special pentru diseară?

— Dacă e cazul, îl anunţ eu pe Chirică...

Îl scrută atentă, adică şi mai atentă ca de obicei, fiindcă niciodată nu l privea cu indiferenţă. Era "allegreto" de fel, dar azi, vioiciunea lui pă­rea excesivă, jucată, cumva artificială, aducând mai degrabă a nelinişte ascunsă.

— Ce are Băiatul meu? S a întâmplat oare ceva ce eu nu ştiu? Spune drept, ce mi ascunzi? Ce poate fi atât de rău?

Patrick izbucni în râs; şi chiar şi lui i se păru că sună fals.

— Mami, boala te a sensibilizat. Nu s a întâmplat nimic rău, şi îi aco­peri mâna cu sărutări.

Bătrâna îi strânse degetele şi le duse la buze. Le sărută, apoi îşi culcă obrazul pe mâna lui.

— Nu vreau să devin obositoare... Tot ce mi doresc e ca tu să ştii că eu sunt cea mai devotată prietenă a ta, pot înţelege foarte multe...

"Dar nu totul, o întrerupse Patrick în gând, am reţinut nuanţa."

— ...şi nu încerc decât să te scutesc de orice necazuri, să înlătur orice obstacol din drumul tău...

— Ştiu, Mami, şopti tânărul, strecurând lacrimi în voce. Te iubesc...

Bătrânei îi dădură pe bune lacrimi de recunoştinţă. Depăşi momentul, interesându se pe un ton cotidian:

— Cum merge localul?

— Perfect, Mami, ieri şi alaltăieri a mers mai slab din cauza vremii, dar la prânz a fost full!

— A!, îşi aminti Clotilda, cât pe aci să uit! A sunat Fulguleţ. Te roagă să treci pe la ea dacă ai timp.

— Nu ţi a spus ce vrea?

— Tu ştii că eu nu o întreb niciodată. E mama ta, şi ca să fim oneşti, nu te prea deranjează. Eu zic să te repezi...

La câteva secunde după ce închise uşa în urma lui, Patrick o deschise din nou, vârându şi doar capul:

— Diseară mă întorc mai devreme. Între timp, să nu uiţi că te iubesc.

Clotilda se topi de plăcere.

Deşi era acasă, Ioana nu se arătă. Patrick părăsi locuinţa îngândurat. "Ori nu va pomeni în veci de incident, demonstrându mi că i o mare cu­coană, ori va încerca un şantaj." Deocamdată însă, putea fi liniştit. Indife­rent de strategia pe care o va aborda, pentru moment îl păsuia, aşa că un scandal imediat era puţin probabil.

*
Fulguleţ îşi primi fiul cu efuziunea rezervată doar întâlnirilor în doi. Pe Clotilda nu voia s o facă geloasă, iar pe de altă parte, grimasa de deza­probare vădită de pe faţa lui Ioan Sârbu o indispunea.

— Ce atâta izmeneală, când v aţi văzut abia alaltăieri! Noi am fost opt copii acasă, dacă ne ar fi drăgălit mama aşa, pe toţi, nu mai apuca să pu­nă nici de mămăligă.

Nu era de la ţară, ci fiu de funcţionari, târgoveţi de când se pome­neau, dar îi plăcea să acuze accente grosiere cu tentă rurală, mai ales în discuţiile de principiu. Nu se ştia de ce, dar i se părea că morala făcută în fraze cu iz sătesc capătă mai multă greutate.

— De aia vă şi omorâţi de dragul ei, observase nevastă sa. Sunteţi opt fraţi, şi ea tot singură la Alba stă, de nu vă vedeţi cu anii.

Tandreţea nu se mai manifestă însă în prezenţa lui Sârbu, mama şi fiul devenind încă o dată complici şi dorindu şi ca "tiranul" să lipsească cât mai mult de acasă. Mai greu le venea în concedii, când Sârbu se ducea cel mult după ziar, restul zilei petrecându şi l, adâncit în colecţia lui filatelică, aşa cum se petreceau lucrurile şi acum. Doar că azi se dusese să plătească impozitele, îi explică Fulguleţ lui Patrick, o treabă care lua totdeauna câte­va ore bune, fiind binecunoscute cozile de la Circa Financiară.

— De aceea te am chemat, pentru că nu ştiu când voi mai prinde un moment în care să putem discuta. Nu te speria, nu i nici o urgenţă, dar lu­crurile trebuie puse la punct din timp. Când o fi să fie, să nu ne dăm cu capul de ziduri, ca bârzăunii, neştiind încotro s o apucăm!

— În regulă, mamă, care i problema?

Îi surâse cu o dantură strălucitoare şi inima lui Fulguleţ se umflă de mândrie: "Nu cred că am văzut în viaţa mea, pe viu, nu la cinema, un băr­bat atât de chipeş! Cui s a nimerit?" Nimănui în mod special, dar confisca­se tot ce i mai bun de la întregul neam. Până şi genele absolut extraordi­nare le moştenise de la o soră de a lui Sârbu, singurul ei bun, pentru că altfel era o slută cum rar puteai întâlni. Şi din nou, la gândul că de mân­dreţea asta de bărbat se bucura o babă înstărită, dar nu putred de bogată, oricât de cumsecade ar fi fost ea, se simţea cuprinsă de o revoltă verde ca otrava care i umplea ura cu amar, iar gheare ascuţite i se înfigeau în gru­maji.

— Scumpule, tu te ai gândit la ce ţi am spus alaltăieri, la dejun?

Patrick avu un gest de sâcâială:

— Mamă, nici nu mi face plăcere, dar oricum e prematur să discu­tăm. Clotilda se simte mult mai bine şi dacă merge tot aşa, în curând doc­torul îi va permite să iasă.

— Dacă! Să nu ne ascundem după deget şi să nu fim ipocriţi. Are to­tuşi şaizeci şi cinci de ani, la vârsta asta, convalescenţele sunt capricioase, iar eu când am văzut o, m am speriat. Arăta exact ca o mumie, care prin­tr o minune dumnezeiască mai vorbeşte şi se mai mişcă. Să ştii, eu nu văd deloc situaţia în roz şi rareori mă înşel.

Patrick stinse cu un gest brusc ţigara, răsucind o în scrumieră:

— Practic, mamă, ce vrei să fac? Ce pot să fac?

— Să ne gândim în linişte şi să găsim o formulă pentru a te asigura. Tu eşti generos, dar viaţa nu i aşa. În definitiv, ţi a mâncat cinci ani până acum şi cine ştie câţi or mai fi...

Patrick o întrerupse iritat:

— Ce înseamnă "mi a mâncat?" Am profitat şi eu, nimeni nu m a îm­piedicat să plec.

— Se pune problema că tu meriţi mult mai mult, iar ea a profitat de un chilipir.

— Mamă, eu ţin sincer la Clotilda...

— Nu mă îndoiesc, şi eu ţin la femeia mea de serviciu, la poştaş şi la încă o grămadă de lume! Ba chiar şi la Clotilda.

Patrick se enervă:

— Degeaba încerci să ancorezi în derizoriu. Ţin îndeajuns de mult la ea încât să nu pomenesc cuvântul testament. Mai ales acum, dar, de fapt, niciodată.

— Dacă te ar iubi, s ar fi gândit prima la o modalitate de a te asigura. Şi nici nu trebuie să vorbeşti despre testament.

Patrick se interesă ironic:

— Dar despre ce? Despre şansele României de a intra în NATO?

— Te rog să fii serios şi înţelege că mă gândesc doar la interesele tale. Pentru mine, nu cer nimic, tu eşti viaţa mea. Sunt în stare de orice, numai ca să ţi fie ţie bine!

— Chiar şi de crimă?

Fulguleţ sublinie cu glasul şi privirea de gheaţă:

— Chiar! Să sperăm că nu vom ajunge până acolo.

Fiu său o privi sincer îngrozit:

— Mă înspăimânţi!

— Ai fi şi mai înspăimântat dacă te ai trezi la patruzeci de ani, şi chiar mai devreme, sărac, "matur" şi obligat să ţi iei o slujbă, oricât de u­milă, ca să ai de o pâine. Ăsta e coşmarul care mă urmăreşte. De aia vreau să te ştiu cât de cât la adăpost. Dacă ţi ar lăsa ţie averea, ai rămâne cu o bază, pentru că eu încă nu m am resemnat, continuu să sper că vei da lo­vitura "dincolo", unde într adevăr se poate vorbi despre averi şi avuţie.

Patrick o privi lung, printre gene:

— Mamă, te ai gândit vreodată că mişună Occidentul de alde mine — toate filmele lor gem de superbi şi magnifici — şi care pescuiesc în aceeaşi baltă, după o casă de bani?

Fulguleţ i o reteză răspicat:

— Îţi interzic să gândeşti aşa! Încrederea neabătută în sine însuşi, si­guranţa de sine garantează cincizeci la sută din succes. I am văzut şi eu pe frumoşii de la TV. Nimeni nu i ca tine, nimeni nu are cât ţi a pus ţie Dumnezeu în traistă. Să ţi intre bine în cap că tu eşti unic!

Fiu său începu să râdă, flatat şi amuzat în acelaşi timp. În realitate, opoziţia lui era generată în primul rând de o reacţie organică imediată, re­pulsia pentru atitudinile tranşante, aşa zisele discuţii bărbăteşti, cu cărţile pe faţă, abordând îndeobşte teme profund neplăcute. În felul lui, era un băiat bun, având oroare să fie grosolan sau dezagreabil chiar faţă de dispo­nibilizatul care venea zilnic să i facă pantofii. Or, ideea de a antama o dis­cuţie cu Clotilda privind felul în care aceasta va dispune de bunuri în caz de deces îl oripila! Nu, hotărât, n avea curajul s o facă!

— Nu trebuie să i o trânteşti de a dreptul, îl dădăci maică sa. Eşti bă­iat deştept şi când vrei, ai şi tact. Întâi, pregăteşti terenul...

— Ca de exemplu!

Sincer nu vedea cum poţi aborda un subiect atât de delicat, fără să tai în carne vie.

— M am gândit mult. O modalitate ar fi următoarea! Pentru câteva zile, renunţi la aerul tău de carnaval şi devii mai gânditor, chiar mai dis­trat. Pe urmă, te laşi surprins consultând gazetele, ceea ce va constitui o noutate, tu neurmărind decât publicaţiile sportive.

— Mersi, maman, zâmbi Patrick.

— Asta ca să vezi că te cunosc bine. E un adevăr, scumpule, nu te interesează nimic dincolo de sfera intereselor tale şi nu te condamn, pen­tru că eu sunt la fel.

— Zi mai departe! Consult deci presa.

— Da, dar nu oricum! Cu un pix în mână...

— Ce naiba să fac cu el?

— Vei încercui diferite oferte de serviciu. Pe urmă, abandonezi ziarul pe care ea îl citeşte zilnic...

— O interesează pagina economică.

— Exact, dar îl răsfoieşte în întregime. Te asigur că va da peste nota­ţiile tale. Important este ca în aceste zile să pleci mai devreme de acasă, aşa cum ai proceda dacă ai umbla după o slujbă. Fireşte, va fi intrigată şi va începe să te înghesuie cu întrebările.

— Constat că ai gândit un întreg scenariu, râse tânărul.

— Ai răbdare! Nu i spui de la început ce ai de gând, dar într un final, cedezi tirului de întrebări şi recunoşti că ai început să ţi cauţi un serviciu. Dacă ei îi e teamă că ar putea fi neglijată, îi dai toate asigurările că te vei strădui să nu se simtă frustrată. În momentul în care te va întreba de ce ţi cauţi slujbă, ce ţi lipseşte, ai şi adus discuţia pe pârtie şi o să vezi că parti­da e câştigată.

— Văd unde baţi!

— O vede şi unul legat la ochi! declară Fulguleţ triumfătoare. Din cli­pa asta, te poţi desfăşura. Vezi, Doamne, anii trec, tu nu ai nimic pe care să te poţi bizui, trebuie să ţi faci un rost, să te îngrijeşti de o pensie pentru bătrâneţe, că nu ştii când trec anii şi alte variaţiuni pe aceeaşi temă. Chiar dacă bănuieşte ceva, nu ţi poate reproşa nimic, e cât se poate de firesc ca, apropiindu te de treizeci de ani, să începi să te gândeşti la viitorul tău.

Patrick se interesă prudent:

— Şi dacă mă felicită pentru înţelepciune şi mă îndeamnă chiar ea la iobăgie?

Ochii lui Fulguleţ sclipiră şi întinse mâna peste masă râzând:

— Pui pariu cu mine că n o să i convină?

— De ce?

— Pentru că aşa, simplu plaisirist, flâneur pe uliţele Bucureştilor, fără nici un venit personal, eşti cu totul la mâna ei. Orice act de independenţă materială din partea ta o sperie pentru că întredeschide uşiţa coliviei de aur, din care păsărică îşi poate lua zborul. Nu va dori în ruptul capului să piardă controlul asupra ta, financiar şi implicit fizic. La birou poţi sta trei ore, opt, sau paisprezece!

— Şi dacă totuşi e de acord?

Privirea lui Fulguleţ deveni oţel:

— O vom face să şi muşte mâinile până la subsuori! Vei "lucra" paişpe şi şaişpe ore pe zi, va ploua cu delegaţii de câteva zile sau chiar de o săptă­mână în provincie! Eu te voi ajuta, mă voi afla tot timpul în spatele tău.

— Cum crezi că va reacţiona?

— Păi, e simplu! Dacă nu vrea să te piardă, şi cu siguranţă nu vrea, o să ţi ia capul în poale şi o să te dezmierde: "Lasă puiule, nu trebuie să tragi la galere, are grijă Mami de viitorul tău". Pe urmă, altfel discutăm.

După cum altfel aveau să se taie şi cărţile.
*
Doru Pavel, din pricina înfăţişării prea particulare — din orice parte l ai fi privit, aducea a ocnaş, după mulţi ani de tăiat la sare —, juca relativ puţin, fiind distribuit cu parcimonie. Venea totuşi zilnic la teatru, pentru a păstra contactul, cum se spune, dar mai ales, ca s o vadă pe Diana Tamaş care avea zilnic spectacol. Dragostea lui nu mai constituia de mult un se­cret, fiind percepută în diverse variante, de la "e nebun, nu şi vede lungul nasului, nici măcar Goya, în coşmarurile lui n a imaginat în acelaşi pat un monstru cu un înger", până la (cabiniere şi maşinişti) "vai de lume, când te naşti cu aşa năpastă, să te ferească Dumnezeu!"

Fireşte, Diana era cât se poate de conştientă de dragostea tânărului, şi lucrul ăsta n o deranja. I se părea normal ca toată lumea s o iubească şi, cochetă fiind, o flatau omagiile aduse frumuseţii ei, indiferent de expe­ditor. Se simţise, de pildă, minunat când o profesoară de curs mediu îi re­latase că toţi elevii, băieţi în clasa a X a, îşi comandaseră ecusoane "dublu face", cu fotografia ei şi a Madonnei. În acelaşi sens, accepta cu bunăvoin­ţă de regină dragostea lipsită de orice speranţă a lui Doru, floarea zilnică pe care i o lăsa în cabină când ea nu era de faţă. O găsea totdeauna, după primul act şi în momente de sinceritate, îşi mărturisea ei înseşi că, obiceiul o dată curmat, i ar lipsi; pentru a spune lucrurilor pe nume, în prezenţa lui se simţea vag şi pervers excitată, urâţenia virilă a lui Doru acţionând asupra ei ca un drog. Mai aprecia că Doru e un adorator discret, lipsit de agresivitate şi pretenţii, şi că se mulţumea, ba chiar se simţea fericit —, dar aici, se înşela fioros — doar îngăduindu i s o divinizeze.