Rolul economic si social al investitiilor Conceptul de investitia

Durata contractului de leasing

• 
  Durata contractului de leasing este în general de 75 – 80% din durata de viaţă economică a bunului închiriat, dar se poate conveni şi asupra unei durate mai scurte.
  
• 
  Societatea de leasing rămâne proprietară a bunului până la scadenţa contractului. Contractul de leasing este în general irevocabil.
  
• 
  Pentru beneficiar, leasing-ul este o formă de creditare dar nu sub formă bănească ci sub formă de echipamente, utilaje, instalaţii.
  
• 
  El obţine sumele necesare achiziţiei bunului din exploatarea acestuia şi le rambursează eşalonat sub forma ratelor de leasing, iar în final plăteşte preţul rezidual şi devine proprietarul bunului.
  

Leasing-ul se deosebeşte de contractul de închiriere prin următoarele:

• 
  modul de calcul al ratelor de plată;
  
• 
  modul de obţinere al dreptului de proprietate
  

Ratele de leasing (chiria) se stabilesc în funcţie de preţul de achiziţie al bunului şi a unor elemente cum sunt: dobânda, T.V.A.-ul, profitul.

Chiria în cazul unui contract de închiriere este stabilită în funcţie de condiţiile existente pe piaţa liberă. Chiria reprezintă contravaloarea dreptului de folosinţă a bunului închiriat.

Obţinerea dreptului de proprietate în cazul operaţiunii de leasing are loc la sfârşitul perioadei de locaţie în baza chiriei plătite şi a unui preţ rezidual.

În cazul contractului de închiriere, bunul închiriat nu poate trece în proprietatea chiriaşului la sfârşitul operaţiunii decât în baza unui contract de vânzare-cumpărare.
Forme de leasing

Există o diversitate de forme de leasing care se diferenţiază între ele prin:

• 
  durata închirierii,
  
• 
  părţile participante,
  
• 
  numărul şi ponderea ratelor în preţul de vânzare al bunului.
  

În funcţie de durata închirierii distingem:

• 
  leasing pe termen lung;
  
• 
  leasing pe termen mediu;
  
• 
  leasing pe termen scurt.
  

Leasing-ul pe termen lung

• 
  Leasing-ul pe termen lung se practică frecvent în ţările dezvoltate pe piaţa bunurilor imobiliare pentru clădiri (apartamente) complet utilate, durata fiind de cca. 20-30 de ani.
  
• 
  Durata leasing-ului corespunde cu durata normată de funcţionare a bunului, urmând ca după trecerea perioadei de închiriere, beneficiarul să poată opta pentru cumpărarea la valoarea reziduală a acestuia.
  

Leasing-ul pe termen mediu

• 
  Leasing-ul pe termen mediu presupune închirierea la mai mulţi beneficiari pe o perioadă de 2-3 ani pentru fiecare în vederea amortizării bunului.
  

Leasing-ul pe termen scurt

• 
  Leasing-ul pe termen scurt constă în închirierea bunurilor pe o durată de câteva ore, zile sau luni la mai mulţi beneficiari pentru a putea fi amortizat bunul.
  

În funcţie de părţile participante la contractul de leasing distingem: leasing direct şi leasing indirect.

• 
  Leasing direct în care finanţatorul este şi furnizorul (producătorul);
  
• 
  Leasing indirect în care finanţatorul este o unitate specializată în operaţiuni de leasing.
  

În funcţie de ponderea ratelor de leasing în preţul de vânzare al bunului avem: leasing funcţional şi leasing financiar.

• 
  Leasing-ul funcţional presupune recuperarea doar a unei părţi din valoarea bunului închiriat în perioada de locaţie. Durata de locaţie este mai redusă decât durata normată de funcţionare a bunului.
  
• 
  Leasing-ul financiar, constă în recuperarea integrală a valorii bunului în perioada de locaţie şi abţinerea unui profit. La sfârşitul perioadei, beneficiarul poate opta pentru cumpărarea bunului la valoarea lui reziduală.
  
• 
  În cazul acestei forme de leasing specificul constă în faptul că societatea de leasing, de regulă nu alege, nu produce şi nici nu livrează, doar achiziţionează bunul sau dreptul de proprietate şi folosinţă de la furnizor. Bunul este livrat beneficiarului de către furnizor.
  

După modul de calcul al costurilor pe baza cărora se stabilesc ratele de leasing distingem: leasing brut şi leasing net.

• 
  Leasing-ul brut, la care ratele includ şi cheltuielile de întreţinere, reparare şi asigurare a bunului. Acest tip de leasing se întâlneşte frecvent la echipamentele complexe sau atunci când se doreşte cucerirea pieţei.
  
• 
  Leasing-ul net, calculează ratele numai pornind de la preţul net de vânzare al bunului, chiar incluzând preţul folosinţei.
  

Mai sunt şi alte forme de leasing cum sunt:

• 
  lease-back-ul;
  
• 
  leasing-ul experimental;
  
• 
  time-sering-ul;
  
• 
  master-leasing etc.
  

Schema clasică
Schema clasică este aceea în care finanţatorul dispune de resurse financiare pe care le antrenează în achiziţionarea de bunuri care mai departe fac obiectul operaţiunii de leasing.
Schema derulării operaţiunii de leasing
când finanţatorul dispune de resurse proprii



Schema derulării operaţiunii de leasing
când finanţatorul nu dispune de resurse şi apelează la credite

Schema derulării operaţiunii de leasing când finanţatorul este şi producătorul bunului pe care îl închiriază beneficiarului


Schema de derulare a operaţiunii de leasing când furnizează bunul pe credit.



Schema derulării operaţiunii de leasing cu societate garantă


Operaţiuniea de leasing presupune parcurgerea unor etape:

• 
  De regulă operaţiunea de leasing este declanşată de către beneficiar, care în dorinţa de a se dota cu un anumit echipament (bun) prospectează piaţa bunului, va solicita oferte de la producători şi va selecta oferta cea mai avantajoasă privind raportul, performanţe – preţ de vânzare.
  
• 
  După alegerea variantei optime de dotare, este posibil ca beneficiarul să contacteze direct pe furnizor pentru a-i explica intenţia de a achiziţiona bunul în sistem de leasing şi de a-i cere să prelungească valabilitatea ofertei cu scopul de a găsi o societate de leasing care să finanţeze operaţiunea.
  
• 
  În etapa a doua, beneficiarul abordează diferite societăţi de leasing în vederea cunoaşterii condiţiilor de finanţare ale acestora.
  
• 
  El va alege societatea de leasing care va avea condiţiile cele mai avantajoase.
  
• 
  Va emite o cerere de închiriere de echipamente către societatea de leasing aleasă în care va specifica intenţia de a intra în posesia bunului dorit, destinaţia bunului, caracteristicile lui, date despre furnizor, preţul de livrare al bunului, data estimată a livrării.
  
• 
  Cererea va fi însoţită şi de un dosar cu informaţii despre activitatea desfăşurată de beneficiar şi un plan de afaceri.
  

Dosarul de finanţare
Documentele necesare a fi incluse în dosarul de finanţare a achiziţiei unui bun în sistem leasing sunt:

1. 
   o scurtă prezentare a evoluţiei activităţii desfăşurată de unitate, care doreşte să achiziţioneze echipamente în sistem leasing;
   
2. 
   copii după actele legale de constituire a unităţii;
   
3. 
   bilanţul contabil (vizat de instituţia de resort);
   
4. 
   situaţia patrimoniului;
   
5. 
   balanţa de verificare a ultimei luni;
   
6. 
   situaţia creditelor şi a angajamentelor de plată;
   
7. 
   fluxul de numerar previzionat pe durata de locaţie dacă nu este previzionat în planul de afaceri;
   
8. 
   studiul de fezabilitate sau planul de afaceri pentru proiectul de finanţare.
   

Societatea de leasing va analiza documentele din dosar şi va stabili dacă unitatea va dispune de resurse pe perioada de derulare a operaţiunii de leasing şi dacă proiectul de finanţare este fezabil.

Odată acceptată de principiu cererea de închiriere, societatea de leasing pregăteşte contractarea bunului şi închirierea acestuia.
Societatea de leasing emite beneficiarului un proiect de contract (nu cel definitiv) care va cuprinde promisiunea unilaterală de vânzare a bunului la sfârşitul perioadei de locaţie.
Societatea de leasing mandatează pe beneficiar să negocieze cu furnizorul clauzele contractului de vânzare-cumpărare a bunului (caracteristicile bunului, data livrării, modul în care se face instalarea, garantarea şi întreţinerea acestuia dacă apar diferenţe faţă de clauzele din oferta proformă).
În urma negocierii, furnizorul emite oferta fermă, societatea de leasing lansează către furnizor o comandă fermă, care va fi suportul contractului dintre cele două părţi.
Furnizorul confirmă primirea comenzii şi solicită eventual un acont.
Urmează etapa în care se trece la elaborarea contractului de vânzare-cumpărare şi a celui de leasing.
Furnizorul va emite factura şi contractul de service care vor fi trimise finanţatorului, care va efectua plata conform clauzelor prevăzute în contract. De asemenea furnizorul va livra bunul beneficiarului.
Beneficiarul şi eventual finanţatorul vor efectua recepţia, confirmând în procesul verbal de recepţie respectarea condiţiilor de calitate ale bunului şi cele de livrare prevăzute în contract.
În paralel se încheie contractul de leasing dintre societatea de leasing şi beneficiar, iar acesta din urmă plăteşte prima rată.
Pentru a se evita pierderile datorate de distrugerea, degradarea sau furtul bunului, precum şi cele datorate de incapacitatea de plată a beneficiarului, se face o asigurare generală a tranzacţiilor printr-un contract cu o societate de asigurări (sau doar a bunului).
Leasing-ul pe lângă avantaje, prezintă şi riscuri atât pentru beneficiar cât şi pentru furnizor sau societatea de leasing:

• 
  leasing-ul se justifică atunci când este exploatat pe toată durata locaţiei şi dacă profitul obţinut este superior cheltuielilor de închiriere şi de exploatare;
  
• 
  există şi posibilitatea ca un bun să fie închiriat numai temporar şi să nu se mai găsească solicitanţi, deşi bunul nu a fost amortizat integral;
  
• 
  poate conduce la riscul pierderii tuturor drepturilor de proprietate, în cazul imposibilităţii de respectare a contractului de către chiriaş sau locator;
  
• 
  ratele fixe ale chiriei pot deveni dezavantajoase în timp mai ales pentru societatea de leasing în cazul unei economii instabile dominată de inflaţie;
  
• 
  de regulă leasing-ul este mai costisitor decât creditul bancar motiv pentru care se apelează la o astfel de operaţiune numai dacă nu se dispune de alte surse de finanţare;
  
• 
  derularea operaţiunii de leasing implică un număr mare de consilieri şi analişti financiari, mărindu-se astfel costul tranzacţiei;
  
• 
  avantajul reducerii impozitului pe venit la beneficiar datorat ratelor de leasing este temporar, pierzându-se la nivelul impozitului pe venitul global.
  

• 
  Cu toate aceste dezavantaje, leasing-ul rămâne o formă modernă de finanţare şi circulaţie a bunurilor.
  
• 
  Decizia de a opta pentru leasing în raport cu un împrumut bancar sau obligatar se fundamentează pe fluxurile nete de trezorerie actualizate calculate ca şi sursele proprii sau împrumutate după relaţia:
  

în care: FNTA = fluxurile nete de trezorerie actualizate

FTM = fluxurile de trezorerie marginale

VR = valoarea reziduală

m = durata contractului de leasing

n = durata de viaţă a bunului în ani

• 
  Întrucât nu se plăteşte costul de achiziţie al bunului închiriat în formula fluxurilor nete de trezorerie actualizate, nu se cuprinde scăderea valorii investiţiei .
  
• 
  De asemenea, fluxurile de trezorerie marginale vor fi determinate în funcţie de chiria plătită şi nu de amortizarea bunului închiriat (chiria este şi ea o cheltuială deductibilă de la plata impozitului).
  
• 
  Valoarea reziduală este plătită în anul m înaintea încheierii duratei de viaţă (n) a bunului pe care se obţin fluxuri de trezorerie suplimentare.
  
• 
  Această valoare actualizată se va compara cu cea a împrumutului pentru a se analiza care dintre aceste surse de finanţare este mai avantajoasă.
  

Emiterea de valori mobiliare – sursa de capitalizare a societăţilor comerciale
Emiterea de valori mobiliare( titluri de valoare) reprezintă o importantă sursă de capitalizare a societăţilor comerciale.
Poziţia societăţii faţă de valorile mobiliare poate să fie ori de emitent, ori de investitor.
În calitate de emitent, societatea comercială se ocupă de problema realizării emisiunii, organizării plasamentului şi a furnizării de informaţii pentru investitori.
În calitate de investitor va cumpăra valori mobiliare, (titluri de valoare-acţiuni, obligaţiuni etc.) de pe piaţa primară sau va participa la tranzacţiile de pe piaţa secundară.
Achiziţionările de valori mobiliare reprezintă investiţii de portofoliu atunci când se urmăreşte obţinerea de câştiguri pe termen lung sau titluri de plasament atunci când se urmăreşte speculaţii de preţ.
Emiterea de valori mobiliare poate fi realizată prin ofertă publică sau sub forma plasamentelor private.
Oferta publică

• 
  Oferta publică cuprinde atât emiterea de titluri, adică oferta publică primară – cât şi vânzarea – cumpărarea de titluri deja emise, adică oferta publică secundară.
  

Oferta publică în conformitate cu cadrul legislativ poate fi realizată fie de emitent, fie de un intermediar (o societate de valori mobiliare).

În cazul implicării unei societăţi de valori mobiliare, oferta va fi efectuată printr-un plasament garantat sau prin metoda „celei mai bune execuţii posibile” caz în care societatea de valori mobiliare acţionează ca agent al emitentului.

Oferta publica este necesar sa fie autorizata de Comisia Nationala de Valori Mobiliare. Pentru autorizare este necesar sa se elaboreze un prospect de oferta, care trebuie sa fie insotit de o cerere de autorizare. Prospectul de oferta va trebui sa cuprinda principalele elemente ale titlurilor emise si informatii privitoare la emitent.

Consiliul National de Valori Mobiliare in termen de 30 de zile va aproba sau va respinge cererea de autorizare.

In cazul in care cererea de autorizare este respinsa, oferta publica va deveni privata.
Dacă cererea de autorizare este aprobată, prospectul devine ofertă publică de valori mobiliare, Comisia Naţională de Valori Mobiliare prin decizia de autorizare stabileşte forma finală a ofertei în care va fi promovată.

Consiliul Naţional de Valori Mobiliare poate revoca sau suspenda derularea ofertei publice atunci când constată că piaţa nu permite efectuarea de tranzacţii normale, afectând fie interesele ofertanţilor fie interesele investitorilor.

Plasamentul privat
Emiterea de titluri de valori mobiliare se poate realiza şi prin plasament privat.

Plasamentul privat constă în oferta titlurilor de valori mobiliare emise de către emitent unui număr restrâns de persoane, cel mult 100, sau achiziţionarea în cont propriu şi nu în scop de comerţ aceste titluri.

Numărul maxim de investitori trebuie să fie de 35.

Şi această cale de emitere trebuie să fie autorizată de Consiliul Naţional de Valori Mobiliare.

Autorizarea se face pe baza documentului de ofertă şi a cererii de autorizare.
Avantajele plasamentului privat
Plasamentul privat în raport cu oferta publică prezintă unele avantaje:

1. 
   necesită costuri de emitere mai mici;
   
2. 
   se pretează la emiterile de valori mici;
   
3. 
   se ajustează mai bine la necesităţile de finanţare ale societăţii comerciale;
   

Emiterea de acţiuni
Acţiunea reprezintă titlul de valoare care dă dreptul celui care o deţine să contribuie cu o parte indivizibilă, de valoare egală la capitalul social al societăţii comerciale.

Deţinătorul de acţiuni nu poate gestiona separat partea care îi revine din capitalul social al societăţii, dar are dreptul la vot, poate participa la conducerea societăţii şi are dreptul la dividende în limitele valorii nominale a acestora.

Emiterea de acţiuni poate fi realizată de către o societate comercială, pentru constituirea, mărirea sau restructurarea capitalului propriu.

Aceasta de regulă se realizează la paritate, adică la un preţ egal cu valoarea nominală.

Valoarea nominală a unei acţiuni se stabileşte în funcţie de mărimea capitalului care urmează să se achiziţioneze şi de numărul de acţiuni care se preconizează a fi emise.
Actiunea
O acţiune, cuprinde trei părţi: titlul, talonul şi foaia de cupoane.

1. 
   Titlul arată emitentul, valoarea acţiunii şi numele acţionarului în cazul celor nominative.
   
2. 
   Talonul dă dreptul acţionarului la o nouă foaie de cupoane pentru încasarea dividendelor.
   
3. 
   Talonul şi cuponul se găsesc în permanenţă la purtător indiferent de tipul acţiunii.
   

Majorarea capitalului social
Majorarea capitalului social se poate realiza pe mai multe căi şi anume:

• 
  prin emiterea şi plasarea de noi acţiuni;
  
• 
  prin încorporarea în capitalul social a unei părţi sau a întregii rezerve constituite din profitul realizat.
  

În prima situaţie este necesară existenţa unui capital subscris şi a unor acţiuni emise.

Noile acţiuni vor avea preţul cel puţin egal cu valoarea nominală.

Drepturile acţionarilor de subscriere

• 
  Acţionarii au dreptul de preemţiune într-o perioadă de timp fixată pentru a efectua subscrieri.
  
• 
  Doar acţiunile rămase pot fi ofertate spre subscripţie publică sau privată.
  
• 
  Dreptul la subscriere se materializează sub forma unui bon de subscriere sau sub forma unui cupon, iar durata de exercitare a acestui drept este limitată (maxim 30 de zile).
  
• 
  Înainte de a realiza emisiunea, se recomandă elaborarea unui studiu despre societatea emitentă, care va trebui să fie accesibil potenţialilor investitori.
  
• 
  Acesta va oferi informaţii privind evoluţia economico-financiară a societăţii, profitul previzionat, costurile, ş.a. şi va sta la baza prospectului de ofertă.
  
• 
  După luarea deciziei, dacă emisiunea de acţiuni se va desfăşura printr-un plasament privat sau o ofertă publică, emitentul va trebui să decidă dacă va realiza acest lucru cu resurse proprii sau va angaja un specialist.
  
• 
  De toate aspectele tehnice legate de piaţa primară a acţiunilor se ocupă investment banker-ul (curtierul) care este un specialist sau o firmă în domeniul financiar ce furnizează ca servicii în principal consultanţă, intermediere în plasament şi vânzarea acţiunilor emise sau a obligaţiunilor.
  
• 
  Consultanţa acordată de către aceşti specialişti se referă la tipul valorii mobiliare oferite (dacă este oportun să se emită acţiuni sau obligaţiuni), la stabilirea momentului efectuării ofertei în funcţie de condiţiile de pe piaţă, la aspectele legate de emisiune şi la preţul de vânzare al valorilor mobiliare.
  
• 
  Procesul de emisiune de acţiuni se materializează în prospectul de emisiune. Prospectul de emisiune este un document care trebuie să conţină informaţii despre emitent şi acţiunile oferite, precum şi cu privire la termenii emisiunii respective.
  
• 
  Dacă un investitor subscrie un număr mare de acţiuni, sau acţiunile au forma înscrierii în cont, numărul de titluri obţinut va fi materializat printr-un certificat de acţiuni eliberat de către emitent.
  
• 
  Certificatul de acţiuni este un document care certifică prin semnătură autorizată, că acţionarul deţine numărul de acţiuni subscrise la valoarea lor nominală.
  

Creditul obligatar

• 
  Pentru emitent, această sursă de capital nu modifică raportul de forţe între acţiuni şi nu diminuează dividendul unitar. Emisiunea de obligaţiuni afectează doar rata dividendului deoarece dobânda trebuie plătită înainte de a se determina profitul de repartizat.
  
• 
  Pentru investitor riscurile asumate sunt mai mici decât în cazul unui deţinător de acţiuni deoarece în cazul lichidării societăţii, creditorii au prioritate în faţa acţionarilor.
  
• 
  Deţinerea de obligaţiuni aduce un venit fix din dobânzi spre deosebire de acţiune a cărei deţinere nu garantează încasarea unui venit fix. De asemenea riscul de nerambursare a creditului dispare în cazul unei garanţii de stat.
  

Clauzele emiterii de obligaţiuni

• 
  Emiterea de obligaţiuni necesită următoarele clauze:
  
• 
  valoarea totală a împrumutului;
  
• 
  durata împrumutului;
  
• 
  modul de rambursare a împrumutului;
  
• 
  numărul de obligaţiuni emise şi valoarea lor nominală;
  
• 
  mărimea dobânzii sub formă de rată şi sub formă absolută;
  
• 
  preţul de emisiune;
  
• 
  preţul de rambursare.
  

• 
  Preţul de emisiune reprezintă suma plătită de cel care subscrie.
  
• 
  Dacă emisiunea se face la paritate, preţul de emisiune va fi egal cu valoarea nominală,
  
• 
  Dacă emisiunea se face la subparitate, preţul de emisiune este mai mic decât valoarea nominală,
  
• 
  Dacă emisiunea se face la supraparitate, preţul de emisiune este mai mare decât valoarea nominală.
  
• 
  Preţul de rambursare reprezintă preţul pe care îl plăteşte emitentul, creditorului la scadenţă.
  
• 
  Rambursarea la un preţ mai mare decât valoarea nominală aduce un profit creditorului care se numeşte „primă de rambursare”.
  
• 
  De regulă emitenţii de obligaţiuni tind către triplă egalitate, adică preţul de rambursare este egal cu preţul de emisiune şi cu valoarea nominală
  
• 
  Obligaţiunea este un titlu de credit pe termen lung emis de o societate pe acţiuni , o instituţie guvernamentală sau municipală, a cărui rambursare este în mod obişnuit garantată prin bunuri sau ipoteci.
  
• 
  Pentru emitent obligaţiunile reprezintă datorii care generează plăţi periodice sub formă de dobânzi în timp ce pentru subsciitor ele reprezintă drepturi de creanţă.
  

Tipologia obligaţiunilor

• 
  Obligaţiunile se pot împărţi pentru început în două grupe mari: obligaţiuni ordinare, cu dobândă constantă sau cu dobândă variabilă şi obligaţiuni convertibile.
  
• 
  Obligaţiunile ordinare clasice, garantate cu ipoteci sau alte valori patrimoniale, rambursabile la scadenţe prestabilite, purtătoare de dobânzi plătibile de două ori pe an s-au dovedit a fi nesatisfăcătoare pentru varietatea opţiunilor investitorilor.
  
• 
  Au fost create obligaţiuni care posedă şi alte caracteristici în stare a le face să pătrundă în cele mai diverse segmente ale capitalurilor.
  
• 
  Societăţile comerciale pot emite următoarele tipuri de obligaţiuni: obligaţiuni garantate,obligaţiuni negarantate,obligaţiuni înmatriculate, obligaţiuni înseriate, obligaţiuni cu fond de amortizare, obligaţiuni cu venit variabil, obligaţiuni participative, obligaţiuni asimilabile, obligaţiuni cu cupon zero, obligaţiuni perpetue, obligaţiuni speciale cu cupon de reinvestire, obligaţiuni cu bon de subscriere, obligaţiuni deschise.
  
• 
  Diversitatea tipurilor de obligaţiuni a fost generată de necesitatea acoperirii celor două riscuri pe care le încorporează: riscul preţului de piaţă( cursul bursier) şi riscul ratei dobânzii.
  

Obligaţiuni garantate

• 
  Obligaţiunile garantate (ipotecare) sunt obligaţiuni garantate cu activele societăţii cum ar fi: clădirile, instalaţiile, utilajele. Obligaţiunile ipotecare pot fi deschise, deschise cu acces limitat şi închise;
  

Obligaţiuni negarantate

• 
  Obligaţiuni negarantate, se caracterizează prin faptul că societatea comercială emitentă nu le garantează cu nici un fel de bun sau ipotecă.
  
• 
  Investitorii se bazează pe solvabilitatea generală şi bonitatea societăţii şi nicidecum pe posibilitatea recuperării capitalului pe seama lichidării bunurilor gajate de către emitent.
  
• 
  Astfel de obligaţiuni pot emite numai marile societăţi pe acţiuni şi organismele administraţiei publice, care nu ridică nici o problemă cu privire la solvabilitate.
  

Obligaţiuni înmatriculate

• 
  Obligaţiuni înmatriculate, spre deosebire de cele la purtător, sunt înregistrate în evidenţa fiduciarului pe numele deţinătorului.
  
• 
  Circulaţia acestor titluri presupune reînregistrarea lor pe numele noului deţinător.
  

Obligaţiuni înseriate

• 
  Obligaţiuni înseriate, se rambursează eşalonat, la scadenţe prestabilite, în funcţie de seria înscrisă pe titlu.
  
• 
  Amortizarea împrumutului începe după un anumit timp de la emiterea obligaţiunilor, dar se cunoaşte de la început care va fi ordinea de rambursare a obligaţiunilor.
  

Obligaţiuni cu fond de amortizare I.E

• 
  În vederea suportării efortului financiar ocazionat de scadenţele împrumutului, societatea emitentă de obligaţiuni creează treptat un fond de amortizare, vărsând periodic fiduciarului sume ce vor fi înscrise pe numele societăţii. Creînd acest fond de amortizare, obligatarii capătă certitudinea că la scadenţă obligaţiunile lor vor fi rambursate. Sumele vărsate în acest fond nu mai pot fi utilizate sau retrase de societate. Fiduciarul gestionează fondul creat, plasându-l pe termen scurt sau alte termene în vederea valorificării lichidităţilor. Totalul sumelor obţinute din vărsămintele societăţii şi din remuneraţiile obţinute din plasamente servesc pentru rambursarea împrumutului obligatar la scadenţă. Dacă sumele nu acoperă rambursarea obligaţiunilor scadente, societatea trebuie să completeze diferenţa
  

Obligaţiuni cu venit variabil

• 
  Obligaţiuni cu venit variabil se mai numesc şi obligaţiuni indexate.
  
• 
  Aceste obligaţiuni permit subscriitorilor să se apere contra efectelor creşterii preţurilor prin menţinerea puterii de cumpărare a obligaţiunilor, întrucât se prevede că valoarea lor şi uneori dobânda şi prima de rambursare vor varia în funcţie de un indice monetar sau nemonetar şi în limitele unui plafon.
  
• 
  Corespunzător, emitentul îşi asumă riscul unei creşteri de preţuri, compensaţia fiind suportată de către societate, adică de acţionari.
  

Obligaţiuni participative

• 
  Obligaţiuni participative reprezintă o variantă a obligaţiunilor indexate, o îmbinare între acţiuni şi obligaţiuni clasice.
  
• 
  Astfel de titluri comportă o dobândă fixă, care se majorează cu o dobândă suplimentară în funcţie de rezultatele financiare ale societăţii şi o primă de rambursare minimă.
  
• 
  Pentru emitent avantajul constă în faptul că remuneraţia acordată nu creşte decât în măsura în care rezultatele financiare îi permit.
  

Obligaţiuni cu cupon zero şi cu cupon unic

• 
  Obligaţiunile cu cupon zero prezintă particularitatea de a nu oferi nici un fel de remuneraţie periodică(cupon).
  
• 
  Venitul unor asemenea obligaţiuni se acordă o singură dată, la scadenţă, ca diferenţă între preţul de rambursare şi preţul de emisiune, ceea ce corespunde capitalizării dobânzii pe întreaga perioadă de viaţă a împrumutului obligatar.
  
• 
  Principiul este valabil şi pentru obligaţiunile cu cupon unic, dobânzile sunt vărsate de emitent numai la scadenţa finală a împrumutului.
  

Obligaţiuni asimilabile

• 
  Obligaţiuni asimilabile, sunt emise de stat sau organisme guvernamentale şi se caracterizează prin faptul că în termenul legal al împrumutului se pot emite alte obligaţiuni, cu aceleaşi caracteristici ca şi cele precedente.
  
• 
  Noile obligaţiuni sunt asimilate cu primele, numai că termenul de scadenţă este prelungit.
  

Obligaţiuni perpetue

• 
  Obligaţiuni perpetue sau cu durată nedeterminată se emit de întreprinderi din sectorul public sau de bănci.
  
• 
  Ele reprezintă plasamente sigure şi bine remunerate, astfel că investitorii nu sunt interesaţi în rambursarea obligaţiunilor.
  

Obligaţiuni speciale cu cupon de reivestire

• 
  Obligaţiuni speciale cu cupon de reinvestire permit deţinătorilor să reinvestească cupoanele anuale în obligaţiuni cu aceleşi caracteristici ca şi cele de origine.
  
• 
  Posibilitatea reinvestirii este privită ca o favoare sau o răsplată pentru vechii obligatari, care văd în societatea respectivă un foarte bun plasament.
  

Obligaţiuni cu bon de subscriere(Warants)

• 
  Aceste obligaţiuni sunt cu dobândă fixă şi sunt însoţite de un bon care dă dreptul de a subscrie ulterior, la un termen şi preţ determinate, obligaţiuni de aceeaşi natură cu cele de origine.
  
• 
  Dobânda este inferioară ratei dobânzii de pe piaţa financiară, tocmai ca urmare a dreptului de a subscrie şi alte obligaţiuni.
  
• 
  Bonurile pot avea o circulaţie liberă şi separată de obligaţiunile cărora le-au fost ataşate iniţial, ele fiind cotate separat la bursă.
  
• 
  Aceste obligaţiuni oferă avantajul pentru deţinători de a putea subscrie în viitor la un împrumut cu condiţii bune, în cazul scăderii ratei dobânzii pe piaţa financiară.
  
• 
  Pentru emitent,avantajul constă în posibilitatea de a mai beneficia de eventualitatea scăderii ratei dobânzii pe piaţa financiară.
  

Obligaţiuni deschise

• 
  Obligaţiuni deschise, numite şi obligaţiuni cu ieşire opţională, permit părţilor să iasă din contract înaintea scadenţei, la anumite termene prestabilite.
  
• 
  Dacă iniţiativa rambursării o are subscriitorul, el va suporta o anumită penalitate în sensul micşorării ultimului cupon; dacă iniţiativa aparţine emitentului, el va acorda subscriitorului o primă de rambursare.
  
• 
  Obligaţiunile deschise prezintă avantaje pentru ambele părţi: emitentul poate ieşi din contract dacă se constată o scădere a ratei dobânzii pe piaţa financiară, iar subscriitorul în cazul creşterii ratei dobânzii pe piaţa financiară, pentru a-şi plasa capitalul în alte operaţiuni.
  

Condiţiile ce trebuiesc îndeplinite de emitent şi de cumpărătorul de obligaţiuni

• 
  Pentru a emite un împrumut obligatar, societăţile pe acţiuni trebuie să aibă cel puţin doi ani de experienţă şi două bilanţuri legal aprobate de organele în drept şi să ofere garanţii creditorilor.
  
• 
  Decizia de a emite obligaţiuni revine consiliului de administraţie al societăţii sau adunării generale a acţionarilor cu majoritate de cel puţin două treimi din acţionari.
  
• 
  Cumpărător de obligaţiuni poate fi orice persoană fizică sau juridică.
  
• 
  În unele state există restricţii în ceea ce priveşte calitatea creditorului şi valoarea totală a obligaţiunilor cumpărate de un singur creditor, mai ales în cazul obligaţiunilor emise de stat.
  

Condiţii de îndeplinit pentru emisiunea de obligaţiuni

• 
  Emisiunea de obligaţiuni impune nişte condiţii care sunt prevăzute într-un prospect;
  
• 
  Aceste condiţii prevăd ca emisiunea să fie făcută într-o sumă standard;
  
• 
  Să existe o bancă sau un consorţiu bancar pentru plasarea emisiunii pe piaţa primară;
  
• 
  Să existe o piaţă secundară pentru tranzacţiunile obligaţiunilor şi un serviciu în ţara emitentă care să se ocupe de rambursare.
  

Actorii care intervin în emiterea şi plasarea obligaţiunilor

• 
  În efectuarea unei emisiuni de obligaţiuni intervin:
  
• 
  Fiduciarul;
  
• 
  Curtierul, (investment banker-ul);
  
• 
  Banca emitentului ;
  
• 
  Comisia Naţională de Valori Mobiliare.
  

Fiduciarul

• 
  Fiduciarul apără interesele viitorilor subscriitori şi trebuie să fie autorizat de către societatea comercială emitentă de obligaţiuni;
  
• 
  Supraveghează societatea emitentă în numele creditorilor;
  
• 
  Scuteşte societatea comercială să trateze cu fiecare creditor în parte.
  

Curtierul

• 
  Curtierul acordă consultanţă, intermediază plasamentul şi asigură vânzarea obligaţiunilor emise. Curtierii pot achiziţiona de la început în nume propriu toate obligaţiunile emise, pe care apoi le pot vinde diverşilor investitori, permiţând astfel societăţii emitente să încaseze întreaga sumă. În această situaţie, plasamentul este de tip angajament ferm.
  
• 
  Dacă obligaţiunile emise nu sunt vândute şi după un anumit timp sunt cumpărate de curtier, plasamentul va fi de tip angajament stand-by. Sunt situaţii în care curtierii nu îşi asumă responsabilitatea nevânzării obligaţiunilor, ceea ce reprezintă un plasament de tipul celei mai bune execuţii (best – efforts).
  
• 
  Curtierii se mai ocupă şi de tranzacţionarea obligaţiunilor pe parcursul duratei împrumutului obligatar.
  

Banca

• 
  Banca sau consorţiul bancar, prin intermediul ghişeelor bancare, efectuează toate operaţiunile de trezorerie aferente împrumutului obligatar.
  
• 
  De asemenea banca este cea care garantează împrumutul obligatar pe baza unor garanţii imobiliare ale societăţii emitente.
  

Comisia Naţională de Valori Mobiliare

• 
  Comisia Naţională de Valori Mobiliare reprezintă organismul juridic care supraveghează operaţiunile de valori mobiliare.
  
• 
  Garanţia împrumutului se asigură în mod diferit în funcţie de emitent.
  
• 
  Pentru titlurile datoriei publice garantarea se poate face global (prin capacitatea emitentului de a încasa venituri publice) şi separat (pe baza veniturilor provenite dintr-o anumită sursă) doar pentru rambursarea creditului contractat prin emisiunea respectivă de obligaţiuni.
  
• 
  Pentru emisiunile de obligaţiuni municipale sunt situaţii în care se acordă garanţii de stat.
  
• 
  Pentru titlurile private de credit, rambursarea este asigurată prin garanţii simple, care dă dreptul de creanţă deţinătorului de obligaţiuni asupra activului emitentului.
  
• 
  În cazul în care societatea dă faliment, dreptul de creanţă se exercită înaintea drepturilor de proprietate ale acţionarilor, dar după onorarea creanţelor altor creditori care deţin titluri de credit ipotecar sau gajuri şi prin garanţii suplimentare, oferite de regulă de o bancă.
  

Investiţiile financiare

• 
  Investiţiile financiare sunt investiţii de portofoliu şi reprezintă plasamente financiare cu scopul obţinerii de profit.
  

Modalităţi de realizare a investiţiilor financiare

• 
  O investiţie financiară se poate realiza apelând la una din următoarele modalităţi:
  
• 
  cumpărarea de acţiuni sau obligaţiuni;
  
• 
  acordarea de credite;
  
• 
  plasamente bancare;
  
• 
  operaţiuni valutare.
  

Active financiare

• 
  Pe piaţa financiară, investiţiile financiare se realizează prin intermediul activelor financiare. Acestea pot fi:
  
• 
  active bancare, care rezultă în urma operaţiunilor bancare;
  
• 
  active de capital, care rezultă din plasamente pe termen mediu şi lung;
  
• 
  active monetare, care rezultă din plasamente pe termen scurt.
  

Piaţa financiară

• 
  Piaţa financiară este constituită din ansamblul mecanismelor, tehnicilor şi instituţiilor create cu scopul de a permite persoanelor fizice şi juridice să-şi plaseze sau să achiziţioneze active financiare în scopul obţinerii de profit.
  
• 
  În vederea obţinerii de profit, activele financiare parcurg un circuit închis în două etape:
  
• 
  o primă etapă de la posesorii de active la intermediari care le gestionează şi le plasează spre fructificare, utilizatorilor;
  
• 
  a doua etapă, de la utilizatorii de active financiare, la intermediari care le restituie posesorilor inclusiv profitul sau pierderea.
  
• 
  În calitate de posesori de active financiare pot fi persoane fizice sau persoane juridice.
  
• 
  În calitate de intermediari, pe piaţa financiară apar următoarele instituţii: băncile, bursele de valori, societăţile financiare, fondurile de investiţii, companiile de asigurare, fondurile de pensii etc.
  
• 
  În calitate de utilizatori de active financiare pe piaţa financiară apar băncile, persoanele fizice, persoanele juridice.
  

Clase de active financiare

• 
  Investiţiile sunt împărţite pe clase de active financiare.
  
• 
  Există patru tipuri de active financiare în economie:
  
• 
  banii;
  
• 
  obligaţiunile;
  
• 
  acţiunile;
  
• 
  activele reale.
  
• 
  Banii reprezintă un mijloc de plată sau un mijloc de schimb.
  
• 
  Obligaţiunile reprezintă împrumuturi pe termen lung cu dobândă fixă cu date de plată specificate şi o scadenţă statuată.
  
• 
  Obligaţiunile sunt emise de guvern, municipalităţi, firme, etc.
  
• 
  Rata dobânzii la obligaţiuni reprezintă riscul de neplată a datoriei.
  
• 
  Acţiunile sau investiţiile de tip proprietate reprezintă drepturile asupra profiturilor unei societăţi (firme). Deţinătorii de acţiuni primesc dividende fie sub forma unui cupon, fie ca o valoare determinată.
  
• 
  Activele financiare mai includ de asemenea creditele bancare, obligaţiuni de tip leasing. Activele financiare sunt necesare întrucât cu ajutorul lor se pot achiziţiona şi construi activele reale.
  
• 
  Activele financiare sau hârtiile de valoare sunt valoroase deoarece ele reprezintă drepturi asupra activelor reale ale societăţii sau firmei.
  
• 
  Activele reale pot fi divizate în active tangibile şi active intangibile.
  
• 
  Activele tangibile sunt reprezentate de: uzine, fabrici, echipamente, terenuri, bunuri de folosinţă îndelungată (mobilă, automobile) etc.
  
• 
  În componenţa activelor intangibile intră: brevete, mărcile, expertizele tehnice.
  

DECIZIA DE INVESTIŢII, ACTIVITĂŢI, ETAPE ŞI DOCUMENTAŢIILE NECESARE

• 
  Decizia reprezintă un act social, deliberat al unei persoane, sau al unui grup de persoane prin care se stabilesc scopul şi obiectivele unei acţiuni, direcţiile şi modalităţile de realizare a acesteia, determinate în funcţie de o anumită necesitate, pe baza unui proces de informare, reflecţie şi evaluare a mijloacelor şi consecinţelor desfăşurării acţiunii.
  
• 
  Esenţa deciziei constă în efectuarea unei alegeri între mai multe alternative, posibilităţi de urmat pentru a ajunge la rezultatul aşteptat, operaţia de alegere fiind uneori o operaţie dificilă.
  
• 
  Decizia de investiţii reprezintă rezultatul actului de alegere a unei modalităţi de acţiune în domeniul investiţiilor, privind tipul strategiilor, al politicilor, programelor şi proiectelor.
  
• 
  Decizia de investiţii precede întotdeauna realizarea obiectivului investiţional şi constă în selectarea unei variante convenabile, raţionale, competitive de obţinere a unor rezultate (bunuri, servicii) aşteptate pe seama consumării unui anumit volum de resurse.
  
• 
  Alegerea este făcută de către specialişti cu pregătire superioară care au dreptul sau împuterniciri în acest sens şi care vor purta toată responsabilitatea pentru decizia luată şi pentru consecinţele acesteia.
  
• 
  Decizia de investiţii prin caracterul şi conţinutul său este o decizie profesională, pregătită de specialişti din domeniul tehnic, tehnologic, construcţiilor, arhitecturii, economic, financiar, managementului, marketingului, ecologiei.
  
• 
  Deciziile de investiţii prezintă caracteristici prin care se diferenţiază de celelalte tipuri de decizii.
  

Caracteristicile deciziilor de investiţii sunt:

• 
  necesită angajarea unor fonduri mari de investiţii;
  
• 
  fondurile de investiţii vor fi imobilizate treptat pe durata de execuţie cât şi ulterior în perioada de funcţionare până la recuperarea integrală a acestora;
  
• 
  recuperarea investiţiei se realizează din profitul generat de rezultatul investiţiei, a capitalului avansat iniţial;
  
• 
  angajează viitorul agentului economic pe o perioadă îndelungată de timp;
  
• 
  declanşează două categorii de operaţii, operaţii de finanţare, de consumare a fondurilor afectate proiectului şi operaţii propriu-zise de investiţii, concretizate în realizarea fizică a operaţiunilor stabilite în proiect.
  

Tipologia deciziilor strategice de investiţii

• 
  Pentru a fi studiate deciziile de investiţii au fost grupate în funcţie de caracterul şi impactul lor, grupare care prezintă importanţă nu numai sub aspect tehnico-metodologic ci şi sub aspect practic aplicativ.
  
• 
  Importanţa practică rezidă în faptul că în general pregătirea şi adoptarea deciziei necesită metode şi tehnici specifice.
  
• 
  După caracterul şi importanţa lor, deciziilor de investiţii se grupează în:
  
• 
  decizii tactice;
  
• 
  decizii strategice, majore cu impact puternic pe termen lung şi medii.
  
• 
  Deciziile tactice, necesită o perioadă mai scurtă de timp pentru realizare şi un volum de resurse mai reduse.
  
• 
  Deciziile tactice de investiţii cuprind proiectele şi operaţiile privind înlocuirea unor utilaje, instalaţii, echipamente uzate, învechite, cu altele noi, modernizări de utilaje şi echipamente de producţie, achiziţionare de utilaje, instalaţii, echipamente noi pentru menţinerea capacităţii de producţie dorite.
  
• 
  Tot aici intră şi investiţiile pentru asigurarea protecţiei sociale.
  

Deciziile strategice necesită un volum mai mare de resurse şi o perioadă mai mare de timp pentru realizare.

• 
  Deciziile strategice de investiţii se referă la proiectele de investiţii care au ca scop extinderea capacităţilor de producţie,
  
• 
  proiectele de participare cu capital la alte firme,
  
• 
  proiectele de pătrundere în noi sectoare de activitate, proiectele privind cucerirea de noi pieţe,
  
• 
  proiectele de fuziune cu alte firme din ţară sau străinătate prin cumpărare sau absorbţie,
  
• 
  proiecte de investiţii menite să asigure diversificarea activităţii firmelor,
  
• 
  proiectele de investiţii privind conversia, reprofilarea activităţii unor firme în vederea adaptării la cerinţele şi exigenţele pieţii.
  

Pregatirea deciziei de investitii – principalele faze, activitati si documente specifice
Rolul investitiilor in economia agentilor economici, impactul loc economic, financiar, social si ecologic, caracterul limitat al resurselor de investitii, riscul pe care il comporta, imprima deciziei de investitii o responsabilitate deosebit de mare, ceea ce implica o ampla pregatire a avesteia.

Pregatirea deciziei de investitii se realizeaza in prima etapa prin elaborarea unui proiect de investitii.

Deciziile strategice necesita un volul mai mare de resurse si o perioada mai mare de timp pentru realizare.
In principiu ciclul de viata a unui proiect de investitii cuprinde trei etape principale succesive, fiecare etapa are la randul ei anumite faze si secvente corespunzatoare:

• 
  Etapa de conceptie
  
• 
  Etapa de executie
  
• 
  Etapa de functionare
  

Etapa de conceptie este afectata in intregime elaborarii si adoptarii deciziei de investii, in aceasta etapa se desfasoara o activitate preponderent intelectuala de cercetare stiintifica, de conceptie, analiza, reflectie concretizata in variante de proiect de investitii si in final de adoptare a variantei cea mai eficienta de proiect de investitii.
Etapa de executie este perioada in care pe baza proiectului de investitii se executa lucrarile in vedrea realizarii fizice a bunului in care se materializeaza investitiile.

In aceasta etapa se desfasoara activitatile de constructie, achizitie de utilaje, etc. Aceasta etapa este caracterizata de consumul fondurilor constituite pentru investitia srespectiva si de formarea noului capital fix ce se da in exploatare.

In timp momentul n marcheaza inceperea lucrarilor de executie a proiectului de investitie si simultan de cheltuire a fondurilor afectate, iar in momentul p corespunde incheierii procesului de executie si terminarii activitatilor aferente obtinerii produsului proiectului de investitii, totodata el marcheaza si momentul punerii in functiune a bunului respectiv.

Intervalul de timp n-p se numeste durata de executie, se noteaza cu D si reprezinta un parametru de baza al oricarui proiect de investitii.

Perioada de timp p-s este cunoscuta sub denumirea de durata de atingere a parametrilor normali proiectati de exploatare noilor capacitati de productie construite. Momentul s consemneaza in timp atingerea parametrilor proiectati.

Intervalul de timp p-v este denumit perioada de exploatare (D) de functionare a bunului rezultat in urma investitiei, in aceasta etapa se obtin bunuri sau servicii ca urmare a desfasurarii unui proces de productie.

In fiecare din cele trei mari etape de viata a procesului investitional se desfasoara activitati specifice pentru a asigura o eficienta cat mai mare a investitiilor.
Etapa de conceptie trebuie sa se desfasoare intr-o perioada de timp cat mai scurta pentru a se ajunge cat mai repede la solutia asteptata de investitor pentru a se evita uzura morala a solutiilor de proiet.

Etapa de executie - investitie – de asemenea trebuie sa ocupe o perioada de timp cat mai scazuta in primul rand pentru aceleasi consideratii prezentate la etapa anterioara dar si pentru a nu pierde piata pe care ar putea sa o ocupe concurenta. Prin depasirea duratei de executie si intarzierea punerii in functiune se mareste perioada de imobilizare a fondurilor investitie si se amplifica efectele nefavorabile pentru investitor.

Etapa de exploatare - functionare – se doreste de catre investitor sa fie cat mai lunga, este perioada de timp in care pe baza profituluise recupereaza volumul de capital investit.
Momentul de timp V se produce de regula din motive economice, determinat fiind de piata, in perioada de conceptie, de pregatire a deciziei de investitie, prin activitati de studii, de cercetari, de proiectii, evaluari, analiza se urmareste sa se dea raspuns la o serie de intrebari referitoare la proiectul de investitii.
Printre acestea se regăsesc următoarele întrebări:

1. 
   de ce este necesară investiţia privită prin prisma politicii agentului economic?
   
2. 
   când este necesar să se realizeze investiţia?
   
3. 
   ce bunuri şi servicii se vor oferi pieţei prin realizarea investiţiei?
   
4. 
   pentru cine, cui îi vor fi oferite bunurile şi serviciile obţinute de pe urma investiţiei?
   
5. 
   pe ce piaţă se va realiza desfacerea produselor obţinute de pe urma investiţiei şi la ce preţ?
   
6. 
   când va începe exploatarea capacităţilor de producţie, livrarea produselor şi respectiv a serviciilor?
   
7. 
   ce resurse materiale, financiare şi umane sunt necesare pentru realizarea obiectivului investiţional şi pentru funcţionarea acestuia, cum se vor asigura şi cu ce costuri?
   
8. 
   cum se va acţiona, ce soluţii tehnologice, de dotare tehnică şi echipament se vor adopta pentru realizarea proiectului de investiţii?
   
9. 
   care sunt rezultatele economice şi financiare care se vor obţine de pe urma deciziei de investiţii pentru investitor, cum vor influenţa acestea economia firmei pe termen lung sau scurt?
   
10. 
    este corespunzător proiectul de investiţii din punct de vedere al riscului asociat şi al costului finanţării?
    

Pregătirea unei decizii de investiţii sau conceperea unui proiect de investiţii propune următoarele secvenţe/faze, activităţi şi documentaţii:

1. 
   căutarea de noi oportunităţi profitabile de investiţii;
   
2. 
   elaborarea de studii de fezabilitate;
   
3. 
   elaborarea de studii tehnico-economice detaliate de fezabilitate;
   
4. 
   întocmirea de studii funcţionale, de suport;
   
5. 
   alegerea unui proiect/decizia de investiţii, cu soluţii definitive.
   

În primele patru faze se desfăşoară operaţii de fixare de obiective, de documentare, culegere şi prelucrare de informaţii, de generare de soluţii, evaluare şi analiză comparativă, de triere şi selecţie preliminară.

Pregătirea deciziei de investiţii reprezintă o suită de operaţiuni privind elaborarea de variante de proiect de investiţii, de alegere între mai multe variante de acţionare în vederea optării pentru varianta de proiect care va maximiza patrimoniul agentului economic, care va determina avantaje maxime pentru capitalul avansat în vederea realizării investiţiei.
Căutarea de noi oportunităţi pentru investiţii profitabile presupune: identificarea de noi posibilităţi şi propuneri de investiţii, analiza mediului agentului economic, formularea ideii de proiect de investiţii, fixarea de obiective pentru noul proiect.
Analiza mediului agentului economic
Analiza mediului agentului economic presupune: studii de cercetare în plan economic, financiar, conjunctural geografic, juridic şi social.

Din punct de vedere economic se au în vedere concurenţa, firmele prestatoare de servicii, inclusiv băncile, piaţa de desfacere, piaţa forţei de muncă, piaţa care asigură input-urile.

Din punct de vedere conjunctural se au în vedere: situaţia economiei naţionale, stabilitatea politică, situaţia bursieră, comerţul extern, situaţia economică şi politică pe plan internaţional.

Din punct de vedere juridic se au în vedere exigenţa şi facilităţile pe care le oferă legislaţia în vigoare pe plan naţional şi local.

Studiul de oportunitate
Documentaţia corespunzătoare acestei prime faze poartă numele de studiu de oportunitate.

Prin studiu de oportunitate se poate stabili viabilitatea propunerilor de proiect prin prisma politicilor de investiţii şi strategiilor de dezvoltare ale agentului economic, fiind astfel stârnit interesul investitorului şi atunci propunerile respective de proiect vor fi cercetate mai amplu şi mai profund în secvenţele următoare.

Studiul de prefezabilitate
O primă analiză aprofundată şi o testare a noilor oportunităţi de investiţii se poate realiza prin intermediul studiului de prefezabilitate.

Studiul de prefezabilitate, argumentează necesitatea şi oportunitatea noilor proiecte de investiţii, detaliază ideea de proiect de investiţii.

Studiul de fezabilitate
Urmează studiul de fezabilitate care constă într-o documentaţie tehnico-economică pe baza căruia se conturează caracteristicile şi parametrii noului obiectiv, diverse variante de soluţii tehnice, tehnologice, constructive, arhitectonice, economice şi financiare de realizare a noilor capacităţi de producţie.

De asemenea prin studiul de fezabilitate se argumentează dacă este sau nu justificată elaborarea studiului detaliat de fezabilitate.

Studiul de prefezabilitate
În concordanţă cu reglementările în vigoare, studiul de prefezabilitate este compus din părţi scrise şi părţi desenate.

Părţile scrise ale studiului de prefezabilitate se referă la:

Date generale şi elemente de identificare (denumirea obiectivului, numele celui care realizează studiul, ordonatorul principal de credite, numele investitorului, amplasamentul, tema cu fundamentarea necesităţii şi oportunităţii investiţiei).

Evaluări ale costurilor generate de proiectul de investiţii:

1. 
   costul total estimat pe ansamblul proiectului;
   
2. 
   costul elaborării studiului de prefezabilitate;
   
3. 
   costul elaborării studiului de fezabilitate;
   
4. 
   cheltuielile pentru obţinerea avizelor necesare elaborării studiului de prefezabilitate şi fezabilitate;
   
5. 
   cheltuielile pentru pregătirea documentelor privind organizarea licitaţiei, prezentarea ofertelor şi adjudecarea proiectării.
   

Caracteristicile tehnice ale proiectului de investiţii:

• 
  suprafaţa de teren ce va fi ocupată de obiectivul investiţional şi situaţia juridică a terenului;
  
• 
  caracteristicile geofizice ale terenului de amplasament;
  
• 
  caracteristicile principale ale clădirilor şi construcţiilor (număr de nivele, aria construită, aria desfăşurată, lungimi şi diametre ale reţelelor);
  
• 
  principalele utilaje de dotare;
  
• 
  utilităţi – soluţii şi mod de asigurare.
  

Finanţarea proiectului, cu indicarea ponderii diferitelor surse.

Părţile desenate ale studiului de prefezabilitate cuprind:

1. 
   planul de amplasare în zonă (1:2500 - 1:5000);
   
2. 
   planul general (1:5000 – 1:10000).
   

Studiile funcţionale

• 
  Studiile funcţionale, de suport sunt studii de specialitate şi se referă la studiile de piaţă,previziunile privind penetrarea pe noi pieţe, studiile referitoare la materiile prime şi la aprovizionarea cu resurse, studiile de amplasament, studiile de optimizare a capacităţii de producţie, studii de fundamentare a alegerii echipamentelor de dotare tehnică.
  

Studiul de fezabilitate
Studiul de fezabilitate este documentaţia tehnico-economică complexă de fundamentare şi elaborare a unui proiect de investiţii.

Un studiu de fezabilitate trebuie să se concretizeze într-un proiect privind o capacitate de producţie dată, pe un amplasament deja ales, folosind o anumită tehnologie sau tehnologii corelate cu anumite materiale indigene sau de import, cu costuri de investiţie şi producţie determinate şi cu venituri care să asigure o rentabilitate a investiţiei.

Un studiu de fezabilitate trebuie să se raporteze la factorii de producţie disponibili, la condiţiile pieţei locale şi la condiţiile de producţie; aceasta implică o analiză ce trebuie concretizată în costuri şi venituri.
Un studiu de fezabilitate poate fi:

• 
  orientat spre piaţa de desfacere (porneşte de la cererea potenţială sau existentă);
  
• 
  bazat pe intrările de materiale (materii prime, energie, combustibili).
  

Un studiu de fezabilitate trebuie să ajungă la concluzii definitive privind toate rezultatele de bază ale proiectului, după luarea în considerare a mai multor variante.
Necesitatea studiului de fezabilitate
Elaborarea unui studiu de fezabilitate este necesară în următoarele cazuri:

• 
  extinderea unei întreprinderi;
  
• 
  înfiinţarea de noi unităţi în cadrul aceleiaşi linii de producţie;
  
• 
  extinderea pieţei unui/unor produse.
  

Studiile de fezabilitate sunt analizate, în general, de o organizaţie direct interesată de investiţia respectivă. Această organizaţie poate să fie o întreprindere sau o bancă de dezvoltare.
Conţinutul studiului de fezabilitate

• 
  Un studiu de fezabilitate conţine calcule şi analize tehnico-economice, economice, financiare, memorii de justificare, măsuri şi acţiuni ce trebuie întreprinse pentru a asigura succesul proiectului de investiţii.
  
• 
  În cadrul studiului de fezabilitate se abordează şi se dau soluţii la problemele de marketing şi de analizare tehnică a proiectului, se estimează şi se precizează costurile de investiţii şi de exploatare, se previzionează fluxurile financiare ale costurilor, veniturilor, profitului.
  
• 
  În partea finală a studiului de fezabilitate se realizează o analiză amplă a eficienţei şi se formulează concluziile definitive privind viabilitatea proiectului.
  

Soluţiile oferite de studiul de fezabilitate se bazează pe analize comparative ale mai multor variante, argumentându-se întotdeauna alegerea uneia sau alteia dintre soluţii.

• 
  Studiul de fezabilitate tratează aceleaşi probleme şi are aceeaşi structură ca şi studiul de prefezabilitate cu deosebirea că informaţiile sunt mai detaliate, mai cuprinzătoare, iar soluţiile oferite sunt definitive.
  

Prima parte a studiului de fezabilitate

• 
  În prima parte, sub titlul „Date generale”, se realizează o descriere a agentului economic.
  
• 
  În acest capitol pe lângă elementele de descriere a agentului economic se vor găsi şi elemente de descriere funcţională şi tehnologică a capacităţilor care fac obiectul proiectului de investiţii.