România Republica Moldova Din cuprins

Melancolie

Am luat ceasul de-ntâlnire

Când se turbură-n fund lacul

Şi-n perdeaua lui subţire

Îşi petrece steaua acul.

Câtă vreme n-a venit

M-am uitat cu dor în zare.

Orele şi-au împletit

Firul lor cu firul mare

Şi acum c-o văd venind

Pe poteca solitară,

De departe, simt un jind,

Şi-aş voi să mi se pară.

Din volumul Cuvinte potrivite, 1927

Inscripție pe o ușe

Când pleci, să te-nsoțească piaza bună,

Ca un inel sticlind în dreapta ta.

Nu șovăi, nu te-ndoi, nu te-ntrista.

Purcede drept și biruie-n furtună.

Când vii, pășește slobod, râzi și cântă.

Necazul tău îl uită-ntreg pe prag.

Căci neamul trebuie să-ți fie drag

Și casa ta să-ți fie zilnic sfântă.

Cilibi Moise

Cilibi Moise este un autor de cugetări și vorbe de duh contemporan cu Anton Pann. Îl întâlnim și în Biblioteca pentru toți nr. 1470-1471, volum apărut în anul 1936 la editura Librăriei Universală Alcalay&co. Numele de naștere al autorului este Froim Moise, dar cei care l-au cunoscut, l-au poreclit pentru glumele și pildele lui, Cilibi. S-a născut în 1812 la Focșani și a avut 10 frați, el fiind cel mai iubit. Ocupându-se cu negustoria, iată cum își ademenea clienții: „Marfă ruptă gata pe un sfânt bucată” sau „O gheată pe bani și alta de pomană, deseori fiind întâlnit cu lungul său ciubuc, lângă un coș cu marfă.

În relatările sale, marele I.L. Caragiale îl descrie în felul următor:

„Sosirea lui Cilibi Moise într-un târg era un eveniment care făcea totdeauna senzație, pentru că negustorul aducea de vânzare, pe lângă mărunțișuri, și câteva cărticele de aforisme foarte gustate de public. Adesea câștiga cu literatura lui scrisă și cu bonimentu lui spiritual mai mult decât cu negustoria: nu oricine avea nevoie de mănuși, ciorapi, nasturi, gulere și altele; oricine însă trebuia să-l asculte și să ia o cărticică din Pildele și apropourile lui Cilibi Moise, vestitul în Țara Românească”.

Activitatea sa literară s-a desfășurat pe parcursul anilor 1858 -1870, când prin strădania sa a realizat o serie de culegeri și prelucrări, inspirându-se din cugetarea populară. Câteva titluri din bibliografia sa:

-Viața lui Cilibi Moise Vestitu este prima lucrare apărută în 1858 şi cuprindea 43 pilde și apropouri. Prețul acestei cărți, după starea omului și după iubirea sa, după cum menționează chiar autorul.

-Voiajul lui Moise, apărută în 1859;

-Viața și proverbele lui Cilibi Moise, apărută în 1859;

Activitatea sa rodnică a continuat până în 1870, ultima lucrare fiind Gândurile de 40 nopți a lui Cilibi Moise. A scris treisprezece broşuri, domeniile abordate reflectă viața și preocupările zilnice.
Iată câteva din aforismele lui:
Dumnezeu și Norocul / Prietenie si Duşmănie

„Prietenul cel bun se cunoaște din stăruința pe care o are de a-și ține parola. Prietenul credincios este un fel de marfă care nu se poate cumpăra.”

„Am auzit că la un amic trebuie să ții totdeauna deschise: punga, inima și casa.”

Bărbat și femeie

„Femeia este temelia casei când este modestă.”

„Femeia fără copil este întocmai precum câmpul fără iarbă.”

„Arma cu care se slujește dracul mai rău este femeia.”

„Cinstea bărbatului stă în mâna femeii.”

„Oglinda femei este fața bărbatului.”

„O femeie tânără poate ieși singură din casă ca un copil care nu vorbește încă.”

Părinți și Copii

„Un tată poate da fiului său avere cât de mare, dar nu-i poate da trei lucruri: minte, sănătate și noroc.”

Textele sale s-au bucurat de popularitate, fiind eșantioane de cuget liber îmbinate cu un prosper bun simț și atitudine corectă, el fiind și un bun patriot pentru vremurile acelea de plin început al schimbărilor ce caracterizează debutul istoriei moderne a României.

Iată cum vedea el societatea contemporană în care trăia: „Din toate societățile cea mai scumpă este aceea care unește pe fiecare din noi cu Patria. Cauza religiunilor, aceea a Patriei, aceea a a onoarei care voiește niște luptători armaţi mai întâia de intențiuni virtuoase, apoi de ştiința, și bună grație. România este dulce că un rod, oricine trebuie să o guste.”

Cilibi Moise a murit în București la 31.01.1870.

Rubrica realizată de Ovidiu Dinică






POEZIA
Mariana Dobrin
Este deja cunoscut că sintagma “românul s-a năsut poet” este verificabilă. Este suficient să cutreieri site-urile literare ca să-ţi dai seama de asta, ca să nu mai punem la socoteală puzderia de cărţi de poezie ce abundă şi umplu rafturile librăriilor şi bibliotecilor şi pe care, din nefericire prea puţini le mai şi citesc.

În antichitate, poezia (alături de tragedie) era câmpul literar dominant. Proza, care era mai apropiată de vorbirea comună, eliberată de rigorile exprimării ritmice, s-a păstrat într-un con de umbră până târziu în evoluţia literaturii. Chiar denumirea de proză, provenită din lat. “prosa”, însemnând “discurs în linie dreaptă”, sugerează caracteristica definitorie a acestuia: absenţa complicaţiilor stilistice – trăsătură menţinută până în vremurile moderne.

Poezia se distinge însă de proză şi de vorbirea obişnuită în primul rând prin ritm, prin armonie şi prin imagine - caracteristici menţinute în bună măsură din antichitate până în perioada modernă. Teoria literară a făcut mereu distincţia între un limbaj prozaic şi un limbaj înalt, al emoţiilor specifice. Apelând la acest limbaj specific, poezia

transmite cititorului o varietate de sentimente şi trăiri.

Lirismul, asociat poeziei (dar nu toate poeziile sunt lirice, existând şi texte poetice aparţinând genului epic) constă în transmiterea în mod direct a sentimentelor eului liric. În teoria literară se face distincţia între două tipuri de lirism: subiectiv (ex: M. Eminescu) şi obiectiv (mai rar, ex: G. Coşbuc). Imaginarul poetic apelează la o mulţime de figuri de stil (tropi) specifice: epitet, comparaţie, inversiune, enumeraţie, interogaţie şi exclamaţie retorică, metaforă, hiperbolă şi litotă, antiteză etc.

Identificăm, de asemenea, în textele poetice, relaţii de simetrie, de opoziţie sau de recurenţă. Spre deosebire de poetica tradiţională, în care elementele de prozodie (ritm,măsură, rimă) sunt definitorii, poetica modernă susţine versul liber şi ritmul interior. În evoluţia literaturii, trecând prin rigorile diverselor curente literare (umanism, iluminism, clasicism, romantism, simbolism, modernism, curentele de avangardă cu experienţele lor extreme, postmodernism), poezia continuă să incite.

Astfel, dincolo de text, “adevărata” poezie ne permite să ne proiectăm într-un spaţiu imaginar, într-o lume ”poetică”, paralelă cu cea reală, de la care porneşte, şi totuşi atât de fascinantă. Cândva George Călinescu definea poezia ca pe „un mod ceremonial, ineficient de a comunica iraţionalul, este forma goală a activităţii intelectuale. Ca să se facă înţeleşi, poeţii se joacă, făcând ca şi nebunii, gestul comunicării fără să comunice, în fond, nimic, decât nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii.” Mult mai târziu, într-un cu totul alt context cultural, Grigore Vieru scria, la rându-i, că „nimeni nu ştie mai bine ca inima secretele creierului. Poezia ar fi secretul creierului scăpat din gura inimii.”

Două „definiții” ale poeziei cu ecou în două secole diferite ( al XX-lea şi al XXI-lea), în care totul s-a schimbat foarte repede, iar lumea a evoluat într-un ritm amețitor. În decursul acestor două secole au fost două războaie mondiale, s-a descoperit bomba atomică, regimuri foarte dure au cunoscut mărirea și decăderea, numărul locuitorilor planetei s-a dublat, iar poezia nu a rămas indiferentă la aceste schimbări. La fel ca şi omenirea, poezia s-a schimbat dramatic, dar şi-a păstrat în adâncimea ei acea undă de nemurire şi de visare pe care a avut-o dintotdeauna .

Iată cum explică G. Călinescu naşterea poezie: cel care creează o asemenea operă trebuie să fie „nebun”,  pentru a da cititorului senzaţia că acele cuvinte folosesc la comunicare, şi nu exprimă nimic deosebit. Creatorii trebuie să folosească „gestul comunicării fără să comunice, în fond, nimic”. Numai dacă analizezi în profunzime îţi dai seama că întotdeauna există, de fapt, un sens al neînțelesului – „nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii”.

În literatura noastră, secolul al XX-lea este, se știe, o perioadă a discrepanţelor. Poezia se naște la confluența a două mișcări antinomice, tradiționalismul și modernismul, una orientată către folclor şi etnografie, către tradiția rurală, concomitent cu respingerea culturii urbane, în timp ce a doua cuprinde toate acele mişcări artistice care exprimă o ruptură față de tradiţie, negând, în forme uneori extreme, epoca ori curentul care le-a precedat. Ce este așadar poezia… astăzi? Întrebare aproape retorică, la care răspunsul poate varia la infinit. Dincolo de toate, poezia rămâne o creaţie a omenescului, dar care, paradoxal, este adesea prea puțin accesibilă omului. Și poate că omenirea nu va înțelege niciodată puterea ei, dar cu siguranță alte și alte generații se vor naște în umbra acestei enigme etern omenești… poezia.

Dacă mă întrebaţi pe mine care mi-e crezul poetic , am să vă spun că poezia trebuie ruptă din suflet şi apoi trebuie şlefuită cu talent şi gândire. Poezia, în forma ei primară, înseamnă trăire care apoi poate fi transpusă în artă. De aici, intervine talentul poetului plus multă, multă muncă. Iar ca această muncă să fie încununată cu succes, poetul are nevoie de cultură care este baza oricărei manifestări artistice. Fără această cultură, a face artă, este ca şi cum ai încerca să construieşti un bloc dar el să fie început de la etajul…1 , pentru că temelia, (cultura)lipseşte. Mi-am pus mereu întrebarea pentru cine scriem? Mulţi ar răspunde că scriu pentru nevoia lor de a scoate la lumină ceea ce simt. Aceştia sunt cei care scriu cu sufletul , mai există o categorie care scriu doar pentru a alătura rime de cele mai multe ori şchioape. Atâta timp cât nu simte nevoia să facă publică această manifestare cu siguranţă are dreptul legal să scrie oricine , cât vrea, cum vrea, ce vrea.. Când simte nevoia să o facă şi o şi face, deja trăirile lui nu-i mai aparţin, iar el face un act de cultură care-l obligă la nişte rigori.
PROVOCARE 

Poet e cel ce-atent clădeşte
Cuvântul dus spre ideal
Şi permanent se războieşte
Să prindă vârful unui val.

Mulţimea nu îl înţelege?

Problema n-are importanţă,
Pentr-un poet cuvântu-i lege,
Cuvânt cu sens, mesaj, nuanţă.

Acesta nu se plămădeşte

În ape calme şi blazare,
Ci-n sufletul care trăieşte
Mereu în minte cu-o-ntrebare.

Răspunsul clar când se iveşte,

E preţuit ... ca o comoară!
Iar totu-n jur se limpezeşte,
O linişte în jur coboară.

E scurtă-această acalmie,

Poetu-aşteaptă noul joc,
Mai incitant ar vrea să fie,
Atins de har şi de noroc.

E-un vis frumos, sau un blestem?

Nu ştiu, dar nu am ce mai face,
Ştiu că-l astept şi vreau să-l chem,
Această provocare-mi place.
Bibliografie: Arhitectura de silabe- G. Călinescu

Gânduri despre poezie - Gr. Vieru

Din aforismele lui Lucian Blaga

– o lectură –
Anca-Cecilia Potinteu

 

Pe drumul ce vine de la Sebeș spre Alba Iulia, călătorul întoarce capul curios spre formațiunea de coline roșii ce se vede în depărtare, în partea dreaptă a șoselei… Acolo a trăit un Poet ! Și cum altfel să se numească satul lui decât Lancrăm !? Lucian Blaga s-a născut acolo sub semnul tăcerii contemplative, după cum mărturisește mai târziu, în Hronicul și cântecul vârstelor și în celebrul Autoportret („Lucian Blaga e mut ca o lebădă”). Tăcerea  îi va fi reper, de altfel, pe tot parcursul vieții și operei sale. Educația primită l-a condus prin tot Ardealul vălurit și îndrăgit : școala primară germană la Sebeș, liceul la Brașov, Facultatea de Teologie(urmată cam anevoie și de nevoie) la Sibiu, în paralel  cu studiile de filosofie de la Viena. Sub semnul entuziasmului dobândit acolo, la contactul cu filosofia occidentală și al întâlnirii cu Cornelia Brediceanu, viitoarea soție, stau versurile din primul volum de versuri, primul succes literar, Poemele luminii, apărut în 1919 și salutat cu apreciere din Țară. Vasta sa operă literară și filosofică e o piatră de hotar pentru orice studiu al literaturii române.  Dincolo de ea, răzbate însă, ceea ce Noica numea un profund „sentiment românesc al ființei” . E poate ceea ce atrage spre lectură la textele blagiene, mai ales în aforisme, texte care au intrat mai puțin în atenția criticii literare.

În afară de Pietre pentru templu meu, curajosul debut din 1919, celelalte culegeri de aforisme, Discobolul, Elanul insulei au fost adunate de George Gană și Dorli Blaga în volumul apărut postum, în 1977, intitulat tot Elanul Insulei. Aici, au fost incluse, după cum aflăm din prefață, la dorința autorului, texte nepublicate, create și dictate de Blaga, spre sfârșitul vieții, Aforisme și însemnări și Din duhul eresului. Aforismele abordează idei și forme diverse, de la note de lectură, cugetări, aprecieri, critici la proverbe, intuiții filosofice, artă poetică și chiar poezie. Citim despre existență, artă, cultură, religie, adevăr, cuvânt, timp, femeie, moarte, tăcere, virtuozitate, proverbe și mituri, creație, poet etc.

Privite în ansamblul lor, aforismele par nu o operă unitară ca tematică și concepte, ci mai degrabă o completare a operei blagiene, martoră tuturor schimbărilor de vremuri și de atitudine în fața lumii. În Pietre pentru templul meu, domină entuziasmul vârstei : „După ce descoperim că viața n-are nici un înțeles, nu ne rămîne altceva de făcut decît să-i dăm un înțeles !”;  din Discobolul răzbate o mai mare grijă arătată conceptului : „Cînd formulezi un aforism, trebuie să-l aduci în situația  de a refuza orice adaos. Un aforism trebuie să fie ceva canonic, încheiat, ca Biblia”; din Elanul insulei se simte o ușoară tentă poetică cu care Blaga învăluie și aforismul, dar  și definiția acestuia : „Ce este aforismul? – O floare în stare de grație. Aleasă să conceapă Logosul și să-l nască”.  

Am reținut din aforisme o anume artă poetică, o idee ce revine obsesiv în toate volumele. Între virtuozitate și substanță se găsește distanța dintre poezie autentică și simplu exercițiu de prozodie. Pe acest traseu, poezia, în sens blagian, primește o serie de „indicații”, nuanțări și  definiții, unele categorice și ironice, altele stilizate: „E așa de greu să spui ce este poezia. Un singur lucru cert: ea este un izvor domesticit”, „Când într-o poezie sau într-o operă de artă esențele mor, periferialul și decorativul cresc ca părul și unghiile morților” , „Dozaj, artistule creator, dozaj în toate ! Orice artist ar trebui să facă un stagiu farmaceutic”, „Poezia este un veșmînt în care ne îmbrăcăm iubirea și moartea”. Tot așa, poetul este un personaj în chiar arta sa („Poetul – un donator de sânge la spitalul cuvintelor”), artă care-i cere implicare totală: „Poetul este singura ființă care-și poartă inima în afară de sine”. Poetul, cel născut, nu cel făcut (și de aici o mult discutată respingere a virtuozității gen Paul Valery, căruia nu-i neagă neapărat valoarea, cât metoda) este în slujba poeziei așa cum un vegetarian convins din zilele noastre trăiește din plin toate gusturile pământului și-și face un scop vital din asta, ignorând restul. Misiunea poetului devine foarte dificilă astfel. I se cere să creeze o perfecțiune imperfectă: „În orice artă, colaboratorul cel mai  rodnic al desăvârșirii este o virtuozitate nu tocmai desăvârșită”. Mai mult, poetul își ia un rol mesianic în relația sa cu creația: „Poetul este nu atît un mînuitor, cît un mîntuitor al cuvintelor”, pentru că le scoate din starea prăfuită de dicționar și le aduce în „starea de grație”, o stare care le permite lor, cuvintelor, să-i promită și poetului salvarea: „prin operele sale artistul își creează un alibi în vederea judecății de apoi”. Este aceasta „existența creatoare” pe care Blaga și-o asumă. Între Poet și Poezie se conturează un spațiu intim bazat pe tăcere. Tăcerile blagiene imită misterul natural al lucrurilor; în fața lumii în dubla sa existență, văzută și imaginată, poetul exclamă: „Cât de misterioase sunt totuși toate lucrurile! Când le întâlnesc, le salut, dar ele nu-mi răspund”. Tăcerea devine atunci condiția poeziei și a vieții, în calitate de negativ al lor, într-un echilibru necesar și vital: „tăcerea trebuie să fie pretutindeni prezentă în poezie, cum moartea e necurmat prezentă în viață”.

Mai trebuie menționat, într-o invitație de lectură a aforismelor blagiene, că ele, aforismele au în volumele amintite o poezie a lor proprie. Este o poezie a lucrurilor, putem spune, căci perspectiva se mută de la persoana I către ele, împrumutându-le o critică mai ascuțită decât o face, în numele său, poetul: „Succesul – Cortina se miră că e aplaudată de câte ori cade” , „Raza de lumină albă care se vede sfâșiată în cele șapte culori ale curcubeului crede c-a trecut printr-o catastrofă sau prefacere apocaliptică”, „Mașina în acțiune – freamătul ce-l dă o mașină în acțiune indică gradul ei de imperfecțiune. Mașina însăși se crede însă plină de – temperament”, „Lucrurile vremelnice speră că ochiul care le vede să fie o poartă prin care ele intră în eternitate”.

Bibliografie :

-Lucian Blaga – Elanul insulei, aforisme și însemnări, Prefață, text stabilit și note de George Gană; Ediție îngrijită de Dorli Blaga și George Gană, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1977.

Alexandru Vona,

un mare scriitor ignorat
Boris Marian Mehr

(membru USR)

Alexandru Vona (n. Alberto Henrique Samuel Bejar y Mayor, 3 martie 1922, Bucureşti, d. 12 noiembrie 2004, Neuilly), a fost un scriitor şi arhitect româno-francez.

A părăsit România în 1947, după ce a primit, pentru un volum de poezie (în manuscris) numit „Vitralii”, Premiul Fundațiilor Regale pentru scriitori tineri, înaintea abdicării regelui româniei, dar care nu a mai fost publicat deoarece editura a dispărut odată cu venirea comuniştilor la putere. Manuscrisul volumului, dat în păstrare lui Mircea Eliade, s-a pierdut.

Romanul „Ferestrele zidite” l-a scris în mai puţin de trei săptămâni în 1947, dar l-a publicat abia în 1993. A fost tradus în mai multe limbi de circulaţie internaţională.

A fost rudă cu Elias Canetti.

Este înmormântat la Cimitirul Père-Lachaise din Paris.

A mai publicat:

Versuri, Bucureşti, 1936; Ferestrele zidite, Bucureşti, 1993, 1997, 2001, Misterioasa dispariţie a oraşului din câmpie, 2001, Esmeralda, 2003.

În zilele care au urmat decesului său au apărut două articole în revista România Literară, semnate de Doina Jelea şi Elena Ghirvu Călin, soţia unui regretat critic şi editor, Liviu Călin, fost redactor şef la Editura “Cartea Româneacă”, unde a apărut romanul „Ferestre zidite”.

Elena Ghirvu Călin scria: „ A fost prietenul lui Liviu Călin ( n.n. cunoscut critic şi editor), soţul meu, dar a fost şi prietenul meu. Avea cultul prieteniei, al onoarei, al loialităţii. A avut şi mulţi prieteni minunaţi în România. Spiritual revenise în România, simţea că aparţinea cu adevărat spiritualităţii româneşti. Iubea România şi limba română. O vorbea cu bucurie. Despre scriitorul Alexandru Vona şi despre romanul său "Ferestrele zidite", de-a lungul anilor s-a scris imens, încât se poate alcătui o istorie a istoriei romanului. Meritul cărţii, începând de la originalitate, fiind din aria literaturii unde autorul reuşeşte să descrie, ca nimeni altul, pe acel mare invizibil, cel ce determină dintr-un plan ce scapă de sub controlul legilor omenescului, existenţa eroului narator.

O carte unică prin substanţa misterului însuşi, prin dimensiunea suprasensibilă, motiv pentru care a stârnit elogiile lui Mircea Eliade, făcându-l pe acesta să presupună şi să prevadă, ca un adevărat iniţiat, că succesul romanului lui Vona, va fi cândva în viitor.

Mereu elegant, un domn, niciodată altfel, chiar dacă un pic de modă veche, Alexandru Vona a primit gloria cărţii, surpriză pe care viaţa i-o rezervase pentru ultimii ani din existenţă.

Provenea dintr-o veche familie de nobili spanioli, a căror existenţă se pierdea undeva departe în negura evului mediu.

Mi-a explicat o dată arborele său genealogic, gradul de rudenie cu Canetti şi faptul că din familia sa nu mai trăia decât un frate, Jean, şi un văr mai îndepărtat, aflat undeva în Canada.

Era generos, bun, gata oricând să sară în ajutorul românilor care îl frecventau.

Nu înţelegea prea bine ce se petrecuse cu psihologia românilor, dar iubea România şi de foarte multe ori spunea, cu un viu regret, că dac-ar fi fost mai tânăr s-ar fi mutat înapoi la Bucureşti, de unde îl alungase în 1947 groaza de dictatura comuniştilor.

Alexandru Vona a venit câţiva ani la rând, la Bucureşti. Era de o nemărginită sensibilitate şi delicateţe, nu uita să mă întrebe, după moartea soţului, dacă sunt sănătoasă, timp în care el se lupta deja cu multe neajunsuri ale sănătăţii sale. Numai un suflet de mare om face gesturi într-atât de nobile…”

Un suflet mare, un scriitor la fel de mare.

Cu Lucian Raicu despre prostia în literatură şi în lume

               -  Dialog imaginar  -

 

Zoltan Terner

(membru USR)
Eu: Care ar fi după opinia dumitale cea mai prostească formă a prostiei în literatură?

Lucian Raicu: Clişeele literare. Sunt parcă mai prosteşti decât celelalte, mai insuportabile, reînnoind senzaţia că, totuşi, hârtia suportă orice.

Eu: Cultura nu ar fi oare  o salvare din calea prostiei?

LR: Nu. Lecturile conferă legitimitate prostiei. Cât de reconfortantă este prostia fără de lecturi, fără de cultură, fără de ştiinţă! Citind şi învăţând şi memorând şi decupând  citate  şi exersându-se să interpreteze, prostia comună capătă prestanţă, devine pretenţioasă, înfumurată şi agresivă.

Eu: Sunt, deci, mai puțin periculoși  proştii inocenţi, virgini, necitiţi, neşcoliţi?

LR: Da! "Proştii sub clar de lună" ai lui Mazilu sunt încă mai de înţeles, mai simpatici, mai inofensivi decât aroganţii proşti din lumea cărţii; încălziţi şi fanatizaţi de iradierea generoasă în sine şi egală  faţă de toţi, a cărţii, a literaturii, a teoriei literare, a metodelor, a bibliotecii.

Eu: Insist, revin: Cartea nu are  totuşi darul de a te adăposti din calea prostiei?

LR: Nu cunosc spectacol mai deprimant decât al proliferării prostiei în vastul domeniu, la vasta umbră a cărţii.

Eu: Care sunt cei mai nocivi proşti din lumea literară?

LR: Proştii cu păreri literare sunt mai periculoşi, mai aroganţi, mai înfricoşători decât proştii, de oarecare talent, care se mulţumesc să scrie cărţi, să le publice, să le apere. Proştilor cu păreri literare nimic nu le poate sta în cale, nimeni şi nimic nu-i poate împiedica să lupte – pentru prosteştile lor păreri – şi să câştige partida.

Eu: Şi totuşi,  ce ne facem cu bieţii proşti, proşti şi atât, fără nici un adaos determinativ?

LR: Uneori mă şi întreb dacă există proşti-proşti, proşti simpli, simpli proşti, bieţi proşti, proşti în prima instanţă, proşti naivi -  şi dacă nu cumva prostia nu se manifestă, nu se naşte chiar, de la un prag anume de complicaţie lăuntrică, de lectură, de intelectualitate. De pretenţii; de trufie, în orice caz, de asta sunt sigur, pretenţiile şi trufia determină prostia să ia foc, să se înalţe sus de tot.

Eu: Dar prostul care nu e fudul?

LR: Prostul, este de părere un expert de calitatea lui I.L.Caragiale, dacă nu e fudul nu are haz. Atâta doar îndrăznesc să mă întreb , dacă există proşti care să nu fie fuduli.  Să mă întreb şi tare să mă îndoiesc, eu unul încă n-am văzut, or fi existând şi din aceştia, eu n-am cunoscut. Şi cum să fii fudul dacă n-ai lecturi, dacă nu ţi-ai ros coatele şi nu ţi-ai făcut simţită prezenţa prin amfiteatre, biblioteci, pe la colocvii, mese rotunde şi congrese, pe ce să te bazezi ca să ai curajul prostiei, identic adesea cu cel al opiniei?

Eu: Chiar să nu existe  şi proşti cumsecade? 

LR: Nu, m-am gândit bine, nu mai am dubii, nu există proşti oarecare, proşti modeşti, proşti oameni la locul lor, proşti respectuoşi, proşti de toată mâna, proşti rezonabili, proşti cumsecade, proşti tăcuţi, proşti  rezervaţi, nu există decât proşti inteligenţi şi care vor să se ştie că sunt inteligenţi, drastici, complicaţi, competenţi, că au citit şi au păreri despre cele citite; păreri răspicate, coerente, organizate, stimabile. Prostul literat, prostul inteligent, prostul savant nu crede că…ci, exact dimpotrivă, crede că… nu împărtăşeşte ideea că, ci nutreşte ideea că…, nu zice cum zice cutare ci zice cum zice cutare sau mai degrabă cum el însuşi şi nimeni altul zice.

   Prostia e dornică de omologări, nu acceptă să se risipească în vag; este activă, harnică, înverşunată.

 Într-o încăpătoare şi foarte nuanţată tipologie a prostiei, prostia literară ar ocupa cu siguranţă locul central. Nu s-ar resemna cu unul din preajma celui central şi ar avea şi de ce. I se cuvine.

În ceea ce e “bine scris”, inatacabil sub raportul “formulării”, în ceea ce este impecabil de “coerent” se întâmplă foarte des  să descoperi uşor intrigat, simpla prostie.

Citesc cu destul respect şi cu suficient interes un text până ce, doar până ce, mă săgetează nepremeditata întrebare: nu cumva acest text este scris de un om care, despuiat de vanitatea de autor, lipsit de încăpăţânarea de a scrie, fără aportul informaţiei şi al bunei creşteri intelectuale, s-ar înfăţişa contemplaţiei noastre drept un om prost?  

Eu: Unii dintre ei, nu mă refer la cei  la care se vede cu ochiul liber că  “îşi dau aere”. Unii, au realmente, firesc şi credibil , un prestigiu despre care nu poţi spune că e “făcut” . Au un aer de intelectualitate care impune. Să fie asta totuşi, o impostură bine jucată? Juri că e un intelectual rasat. Acest aer de aristocrat al spiritului nu poate fi înşelător?.

LR:  Dacă cineva are aerul că este: inteligent,profund, înţelept, cinstit, moral, sunt toate şansele ca acest cineva  să nu fie inteligent, profund, moral, etc. Iar cine este aşa cu adevărat, nu are – sau nu neapărat – aerul că este. Aerul de a fi într-un anume fel nu anunţă nimic bun. Cine este cu adevărat, uşor se poate dispensa de  aerul de a fi.

Eu:  Dar acest domn are la active câteva cărţi bine scrise, cu acurateţe. Textul denotă bagaj cultural, informaţie,  stil.

LR:  Nu e mai puţin prostesc un text care beneficiază de aportul culturii (al informaţiei culturale) , al gramaticii perfecte, al retoricii bine asimilate a actului de a scrie.

Eu: A scrie o carte care are merite literare nu ar putea fi în măsură să-l scoată pe autor din categoria în care evidenţa vie l-a aşezat, aceea de om prost?

LR: Se spune: pe cocoşat nici mormântul nu-l vindecă. Pe omul prost nici cartea pe care o scrie (cartea este şi ea un fel de mormânt) nu-l vindecă de prostia sa: simplă, evidentă , primordială, originară. Doar că (pretenţios) afirmată cu un aer grav, intelectual, plin de importanţă.

Eu: Eşti uneori pe punctual de a te lăsa  impresionat de  “uluitoarea” hărnicie, puterea de muncă (demnă de a fi înscrisă în Guiness Book), acribia, exactitatea şi bogăţia informaţiei, a documentării. Acest autor cultivă cu pricepere un câmp care dă roade bogate. În timp ce la altul, cunoscut ca  sclipitor de inteligent, e secetă ani în şir.

LR: Da, inteligenţa are momente de oboseală, de lehamite, de absenţă, e aproape un semn de recunoaştere; prostia nu oboseşte niciodată;

Eu: Să nu accedem admitem totuşi că  receptarea analitică cu seriozitate a noului  (vizavi de zeflemea)   n-ar fi   un semn că prostia a fost depăşită? Ar mai fi vreun semn de recunoaştere a prostiei?

LR: Prostia ia totul în serios.  Atât de puţine lucruri merită asta cu adevărat, să le numeri, cum se zice, pe degetele unei singure mâini. Luarea prea în serios a noutăţilor nu-i mai puţin prostească decât ignorarea lor vanitoasă şi decât falsa indiferenţă faţă de ele.

Eu : Cum vezi relaţia între generaţiile de proşti?

LR: Proştii tineri întorc spatele cu aroganţă proştilor maturi şi proştilor înaintaţi în vârstă. Când ar trebui să-şi dea mâna, abia atunci ar deveni prostia ( literară şi nu numai) o forţă de temut. Dar prostia n-ar fi prostie dacă n-ar avea prejudecata vârstei, pe de o parte, complexul vârstei, de cealaltă.

Eu: În Dicţionarul ideilor primite, (de fapt  Dicţionarul prostiei omeneşti), al lui Flaubert, sunt şi definiţii sau caracterizări deloc prosteşti, cât se poate de rezonabile.  Cum le explici?

LR: Ele sunt menite să discrediteze  ideea că între prostie şi inteligenţă ar exista o graniţă de netrecut; trecerile sunt frecvente; problema este mai complicată decât s-ar crede; prostia nu refuză concursul dreptei judecăţi. Prostia nu se oferă de-a gata privirii  critice, ar fi prea simplu şi prea frumos. Prostia nu se mulţumeşte să domine pe propriul teren (vast), face dese incursiuni dincolo de graniţă.  Face descinderi spectaculoase pe teritoriul inteligenţei, al adâncimii, al subtilităţii. Nici un spaţiu nu-i este , la drept vorbind, interzis.

Eu: Instituie, deci, un fel de imperialism al prostiei.

LR: Da. Vrea totul pentru sine. Deposedează inteligenţa de privilegiile ei, de “absolutul” ei. Îi smulge prerogativele,, îi fură din puteri, o lasă până la urmă săracă şi fără putere.

Eu:  Să fie prostia eterna stăpână peste mileniile de  istorie a omenirii?

LR : Da. Războaiele se termină, molimele obosesc la un moment dat, tiraniile nu durează nici ele,rugurile se sting, viaţa însăşi e scurtă: prostia supravieţuieşte tuturor calamităţilor, este neobosită şi veşnică.

Eu:  Deci nu ne rămâne nici o undă de speranţă , războiul cu prostia este mereu şi definitiv pierdut?

LR : Nu. Sunt momente, şi  ce ne-am face fără ele şi cât de fără speranţă ar fi totul, când i se râde în Nas (aluzia la Nasul gogolian nu e întâmplătoare) şi când ne simţim răzbunaţi de forţa şi eternitatea ei. Numai geniul râsului este capabil să susţină speranţa acestei răzbunări. Inteligenţa singură, vai, nu. Momentele care ţin în cumpănă toată prostia lumii poartă numele unor mari scriitori: Rabelais, Cervantes, Shakespeare, Moliere, Voltaire, Diderot, Swift, Caragiale, Gogol, Cehov, Joyce, Flaubert, Mark Twain, Eugene Ionesco, Urmuz, Jarry, Arghezi – iată numele câtorva dintre răzbunători, binecuvântate fie ele în vecii vecilor. Rău ne-ar sta, rău i-ar sta Omului, tristă figură ar face el în absenţa spiritului lor adesea victorios, mai ales când râde, izbutind să triumfe asupra prostiei şi să o umilească ori măcar să o pună în derută; deruta de a nu înţelege nimic, de a nu înţelege ce se întâmplă, şi cum  de este posibilă blasfemia, luarea în deşert a numelui Prostiei fără de capăt în spaţiu şi în timp, fără de leac, fără de ruşine.

Eu: Prin urmare, râsul ar fi singura noastră armă în stare să neutralizeze prostia? Să râzi de ea, sau  în prezenţa ei?

LR  : Să râzi în prezenţa prostiei este încă mai de neiertat ( şi nu se iartă) decât să râzi pur şi simplu de ea.  

(Replicile atribuite marelui critic se bazează pe montajul unor pasaje transcrise ad-literam din cartea sa Scene din romanul,literaturii, Editura Cartea Românească , Bucureşti 1985. Singurele modificări aduse literei tipărite sunt cuvintele de legătură de la începutul câte unui răspuns, adăugate pentru a da cursivitate dialogală materialului.)

VALOARE ŞI SCHIMB

PREVIZUALIZAT ÎN

OMUL-PRIETEN DICKENSIAN
Ştefan Lucian Mureşanu

        

          Dickens a creat în scrierile sale o entitate-om cu scopuri bine definite de existenţă profundă. Meschin şi josnic, dur prin caracterul nativ al nevoii de a trăi, urâţit de căutările mărginite ale întreţinerii fiindului său, profanul, aparent inocent, crea tulburări energetice telurice, mobiliza şi perturba totodată egouri. Se înălţa sau cobora în străfunduri inimaginabile ale tumultului vieţii şi părea creaţia tolerantă a situaţiei. El a surprins în romanul său, Our mutual friend, ”cea mai utilă parte a omenirii”, după cum avea să scrie Fielding, despre ”clasa de jos”, în secolul al XVIII-lea. Prin toate umilele sale personaje scriitorul devansează împlinirea miracolului vieţii, acela de a aşeza, pe postamentul existenţial, puterea plecatului sărăcit prin naştere deasupra speranţei celui bogat că stăpâneşte lumea.

          Romanul său este un tratat de condamnare a sărăciei din Anglia acelui timp istoric în care are loc şi evoluţia lui socială. Sudează elemente ale unei adevărate teorii legate de bani asociaţi cu  gunoi, sugerând că întreaga bază a structurii sociale este falsă, lipsită de sens existenţial. Romanul Our mutual friend tentează prin toată acţiunea unui studiu remarcabil a caracterelor, a stărilor de fapt ale unor oameni desconsideraţi, lipsiţi de o speranţă a unui fond material minim de viaţă. Banii reprezintă în romanul frescă al ignoranţei mobilul celor trei căsătorii, un element, o forţă coruptivă căreia, doar puţini oameni, i-au putut rezista. Partea I, a primului volum, sugestiv intitulată Între ceaşcă şi buze se deschide cu un capitol oxidant de nevoi lumeşti, poate prima formă de spionaj uman, asociat cu cel animal, La pândă. Pe cât de tentant şi josnic pe atât de formal şi eliberator de energii ce pătrund în sisteme ascunse ale unei societăţii în care …în fixitatea privirilor ei se desluşea o notă de frică sau de oroare („Our Mutual Friend”, vol.I, Editura Chapman & Hall, 1865).

          Romanul lui Charles Dickens debutează misterios şi oarecum sumbru în lucirile întunecate ale Tamisei. Acţiunea este susţinută de o crimă însă pierderea unei bogăţii aduce îmbogăţirea neaşteptată a altora, evidenţiate printr-o paralelă reuşită a lumii, incredibil de diferite, dintre săraci şi bogaţi. Cu toate acestea întâmplător cele două lumi se ating, se contopesc şi se rotesc în aria virtuală a putinţei de a convieţui. Pe acest fundal se înfiripă două neaşteptate iubiri: Bella Wilfer, o tânără ce îşi doreşte bani şi o poziţie în societate, şi John Rokesmith, un misterios chiriaş al familiei Wilfer. Tânăra Lizzie Hexam însă va rămâne o fiică iubitoare şi o soră bună care, deşi trăieşte pe malul Tamisei în condiţii umile, este deosebită în comportament, atrăgând prin aceasta atenţia a doi bărbaţi mai presus de condiţia ei socială. Eugene Wrayburn va ceda statutului de avocat fără clientelă, un prea plictisit de viaţa pe care o ducea, după cum îi plăcea să se compătimească. Alături de aceste personaje se poate observa o întreagă societate londoneză, de la jumătatea celui de al XIX-lea secol, care se prezintă oferind cititorului un tablou al epocii dezlănţuite întru prosternarea în faţa banului.

          Generând o intensă căutare a temelor sociale, în romanul asupra căruia stabilim analogia bani – gunoi, cu referiri la cei năpăstuiţi de legile guvernanţilor, a neputinţei financiare de a urma o şcoală de către cei nevoiaşi, distingem fluviul ca o prezenţă continuă, sugerând veşnica perindare din fiind în nefiind, un deus suprem într-o lucrare în care nicio altă divinitate nu mai apare. Prietenul comun al lumii romanului dickensian este realitatea fluviului, un simbol al morţii pe care Swinburne l-a numit adevăratul protagonist al cărţii. Indicând continuitatea dincolo de mortalitatea omenească, neîntrerupta curgere a fluviului poate fi interpretată ca un mod în care ceea ce este fiind se confundă până către marginea nefiindului ca o continuitate a întreţinerii vieţii din moarte datorită fluviului. Remarcabil este dialogul dintre Lizzie şi tatăl ei: - Eu cred că tu urăşti până şi priveliştea fluviului. Răspunsul fetei vine categoric: – Nu, nu-mi place, tată. Începutul discursului tatălui este ca o continuare la ceea ce de fapt dorea să spună, fără să o asculte pe Lizzie: – De parcă n-ar fi totul în viaţa ta. De parcă nu după urma lui ai ce mânca şi ce bea… În dialog apare o dojenire a tatălui care nu înţelegea, în fapt, nerecunoştinţa fetei faţă de măreţia acestei ape ce îi întreţinea în viaţă: Cum de poţi fi atât de nerecunoscătoare faţă de cel mai bun prieten al tău! şi urmează argumentele pentru care tatăl îşi dojeneşte fiica: Focul acela care te-a încălzit, mică fiind, era cu cărbuni adunaţi din apă, din dreptul luntrilor de transport. Coşul în care dormeai a fost aruncat pe mal  de apa fluviului. Dialogul este maximum dorinţei unei demonstraţii a susţinerii vieţii din nevoi. A traiului din bunăvoinţa naturii şi nicidecum a banului ca element al menţinerii existenţei.

          Situaţiile de criză din romanul Prietenul nostru comun divulgă intenţii şi, nu departe de ceea ce avea să se întâmple, este însăşi crima Harmon ce constituie intriga centrală, demonstrând cum moştenirea unei averi mari îi corupe vizibil pe moştenitori, Noddy Boffin şi pe protejata acestuia Bella Wilfer. Prin însăşi latura ei vizibilă de dezlănţuire a viciilor, avuţia a fost un risc al pornirilor necontrolate, stocate într-un fiind profan. Literatura abundă cu exemple din toată lumea telurică, marcând istoria cu dezastre inimaginabile. Înseşi personajele lui Dickens sunt atribute active ale istoriei lumii unui timp, nu prea îndepărtat şi cu nimic diferit prin tot ceea ce făceau în vremea aceea, de timpul nostru. Ca atare, ceasul este o măsură, măsura un timp şi un rost al acţiunilor care atribuie valoare banului, un obiect în realitate lipsit de valoare, dar cu o forţă nefastă asupra omului, pentru că el însuşi ignoră acest fapt. Autorul creează în romanul său o lume ignorantă, pentru că în loc să vadă că el este cel ce stoarce banul din gunoi consideră că această falsă sursă de valori reprezintă ultima valoare în sine, etalonul şi sursa tuturor celorlalte valori. Prietenul nostru comun este romanul ce dezvăluie în desfăşurarea acţiunii lui rezultatul conştient al omului de prosternare în faţa banului. Când banul este desprins atât de temeiul material, cât şi de originea lui umană, capătă forţă de multiplicare la infinit: Banul face bani, spune domnul Boffin, aşa cum face orice altceva…. Ce sugerează acest pronume nehotărât, în aparenţă nesesizabil însă atât de macabru ca acţiune oripilantă. Dickens îi dă o valoare egală cu puterea banului. Altceva reprezintă în subconştientul oricui necunoscutul cunoscut în de altfel, perceput ca atare, cel ce creează totul din nimic. Aparent defectiv de număr, hotărât prin substituire, cuvântul altceva reprezintă banul   într-o profilare haotică, rupt cu desăvârşire de orice valoare autentică omenească. Infinitatea lui înseamnă nimicnicie. Personajele dickensiene, care se măsoară pe sine şi unele pe altele folosind-se de acest etalon, sunt deopotrivă nule după cum numele Veneering trădează că membrii acestei familii sunt oameni cu o suprafaţă înşelătoare, goi pe dinăuntru. Dineurile acestora erau o ceremonie teatrală elaborată minuţios, bazată tot pe nimic şi lumea care ia parte la aceste mese este dezumanizată într-atât de subjugarea ei de bani, încât ea nu există ca persoane reale, ci ca noţiuni abstracte: Boots, Brewer etc. Atât de însemnată este valoarea banului încât autorul conferă la un moment dat o valoare monetară, de obiecte care se pot schimba cu alte obiecte. Într-un dialog ingrat, dezumanizant acel domn Podsnap avea să îşi prezinte astfel fiica: ar putea fi rânduită ca argintăria, pusă la vedere ca argintăria, lustruită ca argintăria, numărată, cântărită şi evaluată ca argintăria. O valoare în ochii potentaţilor tentantă în comparaţie cu fata barcagiului, Lizzie Hexam comparată cu o simplă maşină, aprovizionată cu atâtea ocale de biftec, cu atâtea stacane de bere neagră, ca să aibă putere să dea la vâsle. Asemenea obiectificare nu constituia totuşi sfârşitul vrăjii malefice exercitate de bani asupra omului. Valoarea consta într-o halucinaţie colectivă a unor existenţe fără nimic de valoare. În romanul Prietenul nostru comun se poate spune că lucrurile şi oamenii au valoarea mediată a unei bancnote sau a unei monede, conturându-se imaginea unei ierarhii sociale. Vocabularul utilizat de personajele acestui bastion al fericirii monedei suprapune metaforele fără un temei material, rătăcind într-un domeniu verbal care defineşte însă perfect existenţa ciudată a tipurilor umane din roman.

          Străbătând timpul şi locurile remarcăm omniprezenţa morţii: Luna se culcase; pe malurile fluviului se ridica ceaţa, prin care copacii păreau nişte năluci, iar apa, strigoiul apei… şi recunoaşterea ei: ei trăiau şi trebuiau să moară cândva, subliniind vag dar tainic pătruns în adâncurile tristeţii: N-am adus nimic pe lumea asta şi, desigur, nu putem duce nimic cu noi. Autorul reliefează lipsa de importanţă a fiindului fără bani, desconsiderarea egoului ca un concept autorizat al vieţii fără avuţie.

           Pentru două personaje din roman, John şi Eugene, fluviul avea să devină locul sacru al schimbării absolute, iar cufundarea în Tamisa,     sugestie a dorului după apa Lete, aflată în Purgatoriu şi având menirea de a-1 spăla pe om de păcate şi de a-1 face să uite totul, face posibilă ruptura cu trecutul şi este o întoarcere din moarte în apele a unor oameni cu totul diferiţi. Personajele încep să cadă în neştiutul morţii şi acesta este un mod al pedepsirii păcatului lumesc, o realitate pe care în literatura română Ioan Slavici îl foloseşte ca o readucere la normalitate a fiindului. Trupul lui John Harmen este înghiţit cu lăcomie de apele fluviului, zăcând îngropat la şi mai mare adâncime în pământ. Celălalt John, Rokesmith, înoată până la celălalt capăt al fluviului. Blazatul aristocrat Wrayburn, a cărui terminaţie din nume, „burn” ar putea însemna şi „izvor” dar şi „a arde”, salvat de la înec apare metamorfozat într-un nou Eugen, care se căsătoreşte cu Lizzie, posedând o mină de calităţi şi energie.

          Decis în judecata aplicată, Dickens cutremură conţinutul romanului său acceptând calitatea justiţiarului apocaliptic. Personajele care primesc botezul morţii şi care revin la viaţă nu mai revin într-o lume liberă de aceea, prin urmare, nu îşi mai pot alege, după bunul plac, un loc nou în societate. Noua organizare socială este, de fapt, reafirmarea unei alte forme dintr-o aceeaşi situaţie, anterioară, în care se aflaseră şi de care nu au putut scăpa în niciun chip.