MEDALION
OANA-MARIA COVACI
De Dan Stoica
Privirea asupra liricii poetei Oana-Maria Covaci a început cu o înduioșare de la o poezie scrisă în dulcele stil al bardului de la Mircești. E o înduio-șare personală, așa că poate am să o povestesc în altă postare. Am continuat apoi să merg mai departe pe urmele cuvintelor care formează statura poetică a autoarei și am dat peste un om complex, cu întrebări și neliniști. Mă uitam la poezii ca printr-un geam dincolo de care se vedea sufletul unui om. Simțeam cum încearcă să-și oblojească cu versuri rănile, să își amâne durerea de la răspunsurile pe care încă nu le găsise. Cuvintele se adunau în texte care păreau un fel de ace mici care tot înțeapă, încercând soliditatea cosmosului. Despre iubire, despre limita trăirii, a melancoliei, a sensului. Era tot acolo și în același timp poezia mi se părerea un fel de renunțare la spunere. E greu de definit ce am simțit atunci. Aș fi vrut să spun că lectura asta mi-a provocat mereu o alunecare către mine, către partea aia care am uitat să o clădesc cu mortar solid și tremură la orice vânt mai mare.
Discursul poetic al autoarei e sigur, simte cuvintele așa cum simte și culorile. Aici de fapt e linia infinitezimală care desparte profesionistul de cel care scrie din iubire pentru poezie: fonema scrisă are pentru profesionist o anume greutate și la final totul trebuie să stea în echilibru. Lupta pentru cuvânt e uneori pragul de la care începe literatura. (Sentimente și povești avem cu toții, harul de a le scrijeli convingător în cuvinte puțini.)
Textele poetei sunt de fapt întrebări care nu așteaptă răspuns, un fel de provocări. Nu o cunosc pe autoare, înțeleg că se ocupă cu frumosul plastic, habar nu aveam că locuiește în Oradea când am citit poezia care mie îmi suna a drumul Hârlăului. Uneori moldoveanul din mine se uite la cerul înorat și vrea să vadă luna, deși e încă miezul zilei.
Cine a pus odată piciorul în Iași și a lăsat, fie și o clipă, din neatenție, sufletul să respire s-a
contaminat de o melancolie metafizică care nu are leac.
Așa și poezia Oanei Maria Covaci.
Împrumutate de pe peretele ei, prima poezia care mi-a stârnit dulci aduceri aminte și apoi două texte care sper să vă „sune” la ureche așa cum mi-au sunat mie în suflet:
-
Încă o primăvară
Pocnesc în muguri prunii de pe stradă,
Şi casele-s străjeri în preajma lor,
Câte-un batran mai iese ca sa vadă,
Cum trece primăvara-n dor cu dor!
Pe vânt molatec vine-o amintire,
Dintr-o copilărie de departe,
Învaţă dorul parcă-ntr-o simţire,
Cu floare dalbă, crengile plecate.
Pare că s-a-ncrustat un fir de iarbă,
În ochiul lui albastru ce tresare,
Sclipiri de rouă-ncep încet să fiarbă,
Iar prunul îmbrăcat în roşu pare.
Şi-n floarea firii vede înviere,
Şi-amărăciunea o lasă la poartă...
Ultima dată primăverii cere,
Să-l treaca ea de mână iarna moartă.
2. Apoi
gândurile mele ar fi început să palpite sub palma Ta
şi dacă ar fi prins glas
ar fi bolborosit o apă tulbure
îngenuncheată pe malul neantului
de două mii de ani
după primul freamăt al sufletului
iar cerul de fum s-ar fi aplecat cu remuşcare
cărându-şi dârele de pucioasă spre asfinţit
... să mă înece
apoi
lumea s-ar fi admirat în oglinzile lucioase al sufletului
făcându-şi autobiografia din litere luminoase
ca o reclamă pe faţada prăbuşită
a conştiinţei
în care sfinţii
au nume indescifrabile
iar Tu
ţi-ai trage timpul
ca pe un câine
de sfoara iluziilor
3. Noi doi ne strigăm aceeaşi tăcere
Tu
te îmbraci cu plinurile sufletului meu
şi uneori îmi bei vremea goală
ca să-ţi umple ţie drumurile
în tempouri ce zvâcnesc ciocănindu-ţi în tâmple pereşii cerului
mamele noastre
şi-au despicat necontenit Dumnezeul
... pentru a ne naşte
tocmai din El
Cel de lângă sărbătoarea Facerii noastre
şi de atunci
ne târâm iubite
prin sărbătorile noastre
sorbind drojdia amurgurilor
în care eu te numesc iubit
iar tu mă numeşti plus de iubire
pentru că mai mult nu există
dinaintea scoborârii nopţilor
dinaintea împiedicării noastre în gândurile poeţilor
înaintea spaimei că n-am mai fi
Boris Marian Mehr
Elegii euforice
I
Vârsta mea nu are nicio importanță,
Nici Dumnezeu nu are vârstă,
Ceea ce nu înseamnă că eu aș fi egalul Lui, Doamne ferește,
Chiar ieri aveam o discuție frivolă despre amanți, amante,
Cumpărături, medicamente, despre viii morți și morții vii,
Am pierdut ceva timp,. dar asta e viața.
Femeia e un tip celebru, la Dunăre ca și la Ebru,
Seducătoare sau redusă,mai răsărită, mai apusă,
Zeiță este, parteneră, iar uneori, chiar o himeră, ,
Pisică-sexy sau rivală, în locul mamei face școală,
Ce pot să spun? Parfumul ei îmbată o trupă de pigmei
Sau de eroi trufași, de ce să o lăudăm pe Salome.?
Excentrică, impresii rare, , coșmaruri înfiorătoare
Sau vise dulci ca sarailia, regreți lumina și trezia,
Scandalul e mereu prezent, cherche la femme, eveniment,
Exotică de vrea, de uită că-n jur sunt amorezi o sută,
Pletele ei sunt negre, blonde, femei cochete, pudibonde,
Au șic, au voce de sirenă, femeie din femei, perenă,
În Univers ea este Centrul, poți să spui nu, poți să fii pentru.
II
Într-o scoică închisă e un ocean, versul poetului, un mărgean,
n-are sfârșitul un început, totul ne doare sau ne-a durut,
frigul colindă, cere-adăpost, dragostea pleacă , viață n-a fost,
somnul din monștri naște rațiune, inima ține cumpene bune.
Femeile mă servesc cu zâmbete, bărbații cu vorbe grele,
Îmi iau câmpii și muntele îl mut în ghilimele,
Când am ceva pe suflet merg în pustiu și strig, ,
de pildă Jennifer Cooper îmi ține de frig.
Ziua-i masivă albă și rece, ca un colegiu pentru colege,
Numai iubita, doar ea se zărește într-o oglindă ca ochiul de pește,
Trece cu trenul omul cu trenciul, luat pe-o hârtie de treisprezece,
numai iubita în nouri se scaldă, ziua-i masivă, rece și albă,
numai iubita, subțire, înaltă, este. Iar eu sunt în lumea cealaltă.
III
Trebuie să-mi țin ochii larg deschiși până când Domnul mi-i va închide,
Trebuie să fiu neîndurător cu mine, până când Domnul se va îndura de mine,
Trebuie să cred în Har, până când Harul se va pogorî și asupra mea,
Trebuie să iert și să iubesc până când voi fi și eu iubit,
Ruga mea este tăcută ca melcul, ea înaintează prin nopți de poezie limpede.
Cine este în epicentru cade primul, cei de la margine se uită, dau din picioare
Să n-alunece în groapă, cine se află în epicentru va striga din adâncuri,
De ce , Doamne, eu sunt alesul? De ce , Doamne? De ce?
IV
Bucuria de a te trezi la miezul nopții, în miez de zi,
De a scrie versuri pe care nu le citește nici orbul cu sensibilitatea în dește.
Sihastru nu sunt, nici sfânt, poate nebun, raiul e doar o coală de hârtie,
Vor înflori în curând grădinile-n cer, morții blânzi din pământ.
Rolul meu este de a mă interpreta pe mine, după lectura Comediei Divine,
Eu îmi scriu textul, regizorul sunt eu și, uneori, se amestecă și Dumnezeu,
Dar , din nefericire, spectacolul este mereu întrerupt de exclamațiile unui surd,
Ori poate că eu nu înțeleg surzenia lui, care-i tot darul Demiurgului.
V
Când mă voi teme, când voi ajunge la termen,
Când cerneala din stilou se va cerne ca o cenușă uscată,
Când coala va rămâne curată, când voi privi în gol,
Când voi desena cheia sol, fără să mai urmeze o notă,
Când tăcerea va deveni bigotă, atunci, moarte a mea, să apari
În splendoare, cu ochii de jar, cu sânii dezveliți, cu părul despletit
și vom pleca împreună, îndrăgostiți.
VI
Ar trebui să fiu foarte trist, ca să pot asculta un disc,
O muzică, așa, un Beethoven, în urechea mea stângă chiuie un ren,
Ar trebui să deschid o fereastră ca să v-ascult pe Dumneavoastră,
Pasăre Măiastră.
Oare cât se vor împiedica-n balamale, în belciuge în yale,
Solfegiile siderale?
Eu nu cred în muzica pe care-o consumă
Auriculul Dvs. ca pe-o legumă.
Dumneavoastră așteptați când sunteți triști
s-auziți în rai țopăit de artiști?
Vă spun , totuși, că pe domnul Beethoven
l-am întâlnit mult mai sus,pe planeta Epsilon.
George Gîtlan
Just call me și atât
pe mine să nu mă numiți poet
numiți-mă azi
pană de cauciuc
răsucirea cheii în ușă
nu inseamnă neapărat ca ați și descuiat-o
by the way
ce spuneți de covalact
de ce nu
numai poet să nu mă numiți
poate vis
sau chiar fantezie dar niciodată vineri
ca niște naufragiați
la malul cuvintelor mele...
cineva ma numit odată
gutuie
mi-ar fi plăcut să mă cheme
seară de martie
Nu(d)
dezbrăcă-te de toate Nu-urile alea
și lasă-mă să te privesc goală
ca pe un Da sublim rostit cu senzualitatea
rujului de pe buzele tale moi
îmbrăcată în pielea ta catifelată și apropo
îți stă atât de bine în pielea ta
dezbrăcată de toate Nu-urile alea
Vis albastru
mă dori albastru
infinit de dureros
zborul e doar un analgezic
prescris după ureche
de un medic orelist
cu pretenții de cardiolog
ce-i drept
cu inima deschisă
mi-a spus că n-o să mor
nu azi
astăzi doar mă dori
infinit și atât.
Victor Ciobanu
Testament
Să nu mă plângi,
vântul o să mă doinească
şi îmi va fi deajuns.
Tu doar să săruţi piatra
din când în când,
astfel nu îmi va mai fi
aşa de frig.
Amintirile să le semeni
într-un pământ sec,
o să crească un arbore de pâine
sau poate o salcie plângătoare,
nici eu nu ştiu sigur.
Te dezleg de jurământul făcut
şi îţi dau voie să iubeşti iar,
orice străin care
nu îţi va aminti de mine
să-ţi fie iubit.
Vouă, celorlaţi,
vă las pieile mele
împlinite şi neîmplinite,
să vă spălaţi cu ele pe faţă.
Front
Obuzele cădeau într-o cadenţă perfectă,
la fel şi gloanţele.
Soldaţii desenau salturi geometrice complicate
chiar dacă lipsiseră la orele de trigonometrie din şcoală.
Cine avea noroc scăpa,
cine nu, devenea erou cu acte în regulă.
Pereţii tranşeelor erau zugrăviţi
cu scrisori neterminate,
cu poveşti de camaraderie,
cu lacrimi...
Când a plouat cu pace
pereţii tranşeelor au rămas zugrăviţi
cu scrisori neterminate,
cu poveşti de camaraderie,
cu lacrimi...
Meditaţie
Închide ochii:
capcana timpului
nu este aşa de apăsătoare pe cât pare.
Dacă însă
nu am schimbat destui plasturi la vremea lor
nu avem dreptul să ne plângem,
copilăria
este doar o tabără de antrenament
pentru a putea deveni oameni mari.
Cu fiecare ceaşcă de cafea
mai facem un pas spre eternitate,
cu fiecare ţigară
călcăm în picioare
inocenţa copilului de altădată.
Suntem proprii noştri instructori
angajaţi într-o lume plină de mercenari de carieră,
vânând istoria vreunui soldat mai căpătuit
pentru a putea să ne-o construim pe a noastră.
Ridicaţi dar paharele în aer,
raţia zilnică trebuie şi ea să fie consumată.
AZI,
cât încă suntem în armistiţiu
să bem frăţeşte,
mâine,
s-ar putea să te înjunghii pe la spate.
C’est la guerre monsieur!
C’est la guerre!
Anca Tănase
Caii, doar caii
Caii albi,
caii negri,
caii cu stea în frunte,
ne bântuie ziua,
ne bântuie noaptea, cu vise cu tot
îşi răstoarnă galopul în noi până când
devenim lăncii, aruncăm
strigăt la cer: “Fă-mă din nou, fă-mă galop, să nu îmi mai pese
de timpul iubirii,
de timpul durerii,
de timpul muririi”.
Caii albi,
caii negri,
caii cu stea în frunte
spulberă zapada,
răscolesc pământul,
sfâşie lumina…
planetele îşi uită
orbita,
sar de pe axă.
Nebunie a fugii,
de dragul fugii!
Pur-sângii
trag după ei vântul,
gândul
se târăşte ca melcul,
cuvintele
nu-şi mai au rostul!
Galopul
re-creează universul!
Povestea poveştilor arabe
Un cal cu aripi
trece pe sub lună…
între dune,
curg caravanele şi timpul…
seraiul doarme…
veghează
doar paloşul şi moartea.
Şeherezada-şi deapănă povestea…
În noaptea părului,
gâtul alb
luceşte stins…
la uşă
călăul e treaz...
Şah Riar ascultă…
fără răgaz, Şeherezada
din carne toarce firul…
ape clare
suie din adânc…
cactuşii,
floarea îşi deschid…
Printre odoare, perne,
covoare zburătoare,
se nasc poveşti, înlănţuite
precum mărgăritarele pe aţă…
Şeherazada
luptă
pentru viaţă.
Şah Riar ascultă…
leul
se face miel,
sângele – miere.
Şeherezada-şi deapănă povestea…
şalul Penelopei,
variant-arabă!
Când oboseşte,
dinspre palmieri
vin adieri
să-i răcorească fruntea-nfierbântată…
Şah Riar zâmbeşte…
povestea
se deapănă şi azi!
Unica spaimă a cascadei e odihna
Menirea cascadei e căderea
în despletire de coame şi plete,
splendoare efemeră a unui voal de spume,
euforie a saltului mortal
flacără lichidă, cascada
nu doarme, nu-şi conservă energia,
cade, cade întruna, fără să tragă în cădere
nici pasăre, nici vânt
cascada e dreaptă, abruptă, ea
nu înfăşoară
cuvintele în vată,
nu pune-n lanţuri
nici lumina-mamă,
nici curcubeul-tată
inconsistenţă aparentă care spulberă stânca,
bici care loveşte sângele în coaste, să-şi reia
galopul prin artere,
bisturiu care
taie ce trebuie tăiat,
curăţă ce tebuie curăţat,
spală rana, o închide,
vindecă
râde, strigă, hohoteşte,
cântă pe arcuşul luminii
trecându-şi vuietul în sânge
cascada
e încăpăţânarea de a trăi
în pofida
Dana Logigan
Şi sălciile...
Sălciile s-au încăpăţânat
nu mai cresc pe malul apei
sunt în noi acum
boncăluind în seve albăstrii
cu miros de sidef
le auzi plânsetul, iubitule?
îşi înfig rădăcinile în tine
şi ca nişte tentacule flămânde
muşcă din carnea ta rece
iubitule, de ce ocoleşti văpaia?
(lumina naşte iubiri –
aşa m-ai învăţat)
acum sângele tău nu mai colcăie fierbinte
încăpăţânat precum sălciile eşti
ramurile pletoase mi le-ai săpat
în trunchiul nelemnos
ploaie şi ceaţă ai semănat în vene
iar pieptul îmi zvâcneşte a crengi anesteziate în rugina toamnei
ca un curcubeu în balans peste noi
sălciile îşi plâng devenirea
Rugă pescăruşului
picioare nu simt
de când în piept mi se zbat inimi
a mea
şi a ta
rană pagână mă arde
mai bine
răpune-mă tu şi arde-mi solzii sticloşi
în clepsidra-ţi uriaşă
smulge-mi cu ghearele gândului şi ultima dâră
a scufundării
îndulceşte tu blestemul cozii de sirenă
cu aripile-ţi albe
brăzdează-mi bucata de cer
ciupeşte-mi prinsorile
redă-mă verdelui
urăsc albastrul
peste tot cer şi ocean
Sa nu ma contrazici!
să nu mă contrazici
în fiecare clepsidră dănţuieşte câte un Quasimodo
trăgând atent sforile timpului
în fiecare clepsidră strigă un clopot
timpul e măsurat
doar tu îl simţi altfel
mereu alergi
te-mpiedici
cazi
iar te ridici
grăbeşti pasul
simţi cum plămânii îşi primesc porţiile de aer
în rate zgârcite şi cu noduri
în gât
de parcă numai în clepsidrele tale alţi Quasimozi
trag de funiile clipelor
fiecare dangăt de clopot stă să spargă
pereţii de sticlă
să nu mă contrazici
chiar nu mai e timp de contraziceri
lasă-ţi Quasimozii să dănţuiască în ritmul ştiut
nu-i grăbi
lasă timpul iubirii
de dragul ei
te rog
sa nu mă contrazici
Calotescu Tudor Gheorghe
Câtă veșnicie să nu mai știu nimic mă așteaptă
va trebui să îngrop din nou atlantida
mai adânc
mult mai adânc decât pot să dezgrop vreodată ceva
dincolo de orice vis
va trebui să ucid poetul acesta nesătul de iubire
prin implozie cu vapori de mercur
o să arunc apoi cuvintele rămase în hăul lăsat
ce să fac cu lumile acestea imposibile
cine să locuiască planete care nu au orbite
răzvrătite pietre pe un cer circumvolut
niciodată ridicate din praful stelar
un fel de lacrimi închise în iriși de chihlimbar
să nu mai ardă niciun obraz
să nu mai nască niciun ocean
nicio supă primordială
poate doar
spun poate doar așa ca un alint înainte
de a săvârși o altă lume
cine mă poate opri când desenez fluturi
pentru toate aceste flori galactice
poate tu
moarte
cu aripa neagră să-mi furi culorile
poate tu să-mi aduci ceva liniște înainte
de a mă naște
într-o altă lume oglindă
dincolo de orice rai
dincolo de orice lume înghițită de adâncul acesta
al durerii de sine
Promisiunile nu au valoare de certitudine
din păcate
nici moartea nu e mai mult
viaţa nici atât
doar clipele în care te iubesc
au valoare de axiomã
dar tu îmi ceri demonstraţii
îmi ceri promisiuni
îmi ceri adevãrul
eu îţi promit doar cerul
hai
fie
şi o parte din infinit
de ziua ta
de noaptea mea
de felul nostru de a deveni cuvinte
eu şoaptã
tu strigãt
Prin viață mă simt ca un provincial
rãtãcit în buricul târgului cu miniştri
totul se roteşte în sens invers inimii mele
aurolaci primadone
desfrâu închinare
protipendada
falsul luci al banului
din când în când un om pãrãsit
dator trotuarului cu o viaţã
adãposteşte visul într-o cutie de carton
eu trec parcã vinovat
arunc o monedã
nu fac decât sã mã amãgesc cã sunt un om bun
totuşi mã doare
sau e mai degrabã teama de a nu ajunge aşa
cui nu-i este fricã de sãrãcie
gândul meu zboarã la cãlugãrii sihaştri
în sãrãcia trupului sunt mult mai bogaţi
lor nu le e fricã
nici de sãrãcie
nici de viaţã
nici de moarte
repetã neantul în cãutarea luminii
cum orbii dezleagã florile de culoare
prin atingere
mã simt un surd în cãutarea muzicii
Viorel Gongu
Ultima glossă pe Calea Lactee
Solomonar sortit să caut ape,
Acesta-i, poate, ultimul popas
Pe drumul şerpuit înspre agape
Când viaţa asta nu mă mai încape
Nasc o fântână, ca un bun rămas,
Şi las menirea altora, să sape.
Pe umeri port tot greul unei cape
Ce n-am pătat nici când mi-era mai greu,
Mă rog,la judecată, să mă scape,
De portul ei, şi-n tremurări de pleoape,
Să nu mai fiu, iertat de Dumnezeu,
Solomonar sortit să caut ape.
La cap de drum, fântâna asta-ţi las,
Să o săruţi pe buza de răcoare,
Inelul ei, un ort de parastas,
Să-ţi fie adormirea unui ceas,
Zâmbind spre întâlnirea viitoare,
Acesta-i, poate, ultimul popas.
O glossă ca un foşnet lung de clape,
La ultima fântână-ţi las cu, cu drag,
O filă de sfârşit a unei mape
Rămasă tristă, peste cozi de sape,
Ce îmi deschide poarta, peste prag,
Pe drumul şerpuit înspre agape.
Nu vreau ca întunericul să-ngroape
Un trup ce-a ars slujind eternul foc.
Vreau cu cenuşă urna să se-adape,
Nu voi ca viermii trupul să-şi îndoape...
Acum închei al vieţii mele troc
Când viaţa asta nu mă mai încape.
Odihna mi-o doresc ca şi Atlas,
S-a încheiat decada cea promisă,
Jocul de cărţi l-am încheiat cu pas,
Spre nord, timona-am pus în capcompas
Iar pentru tine-n sunete de missă
Nasc o fântână, ca un bun rămas.
Sunt mărunţiri în mine ca sub grape,
Din calea ce-am urcat mai e o stea,
Mai am de mers vreo douămii de şchioape,
Oglinda care sunt azi stă să crape
Şi din argintul care oglindea
Azi las menirea , altora, să sape.
Azi las menirea, altora, să sape,
Nasc o fântână ca un bunrămas
Că viaţa asta nu mă mai încape,
Pe drumul şerpuit înspre agape
Acesta-i, poate, ultimul popas
Solomonar sortit să caut ape.
Ceaşca de ceai
palmele tale
păstrează forma tâmplelor
le-am luat drept model
să-ţi rotesc
din aripi de libelulă
o ceaşcă pentru ceai
voi lipi două toarte
din antene de fluture
o voi orna cu greieri târzii
ca tu iubito să bei ceai
din flori rădăcini frunze
iarna când viscolul spulberă blesteme
să loveşti
cu unghia arătătorului
cuvintele mele
ascultă şi împerechează
sunetele cu scrisori
în valiza de lemn
sărutul de pe ceaşcă
ascuns sub pleoape
va pipăi visele mele
fără sfârşit
lasă capacul încet
până la următorul ceai
ascultă ornamentele
înşirând la doruri.
La capătul speranţei
la capătul fiecărei speranţe
ne aşteaptă calul
cu zgomotul de iarbă smulsă
cu şaua pusă
cu dârlogii târâş fluturând ca un steag
cu frâiele în mână
punem piciorul în scară
prăbuşindu-ne în calul care paşte
trecem prin iarba măcinată
cu aureolă de miros cald
ne scurgem prin picioarele nervoase
în copitele sărace
şi adormim
obosiţi de vise
cu miros de iarbă
tocată în dinţii albi şi laţi
zile de vară.
Aura Popa
Ploua atunci?
Ploua atunci? Sau poate era soare?
Nici nu mai ştiu… Parcă m-ai întrebat
Dac-am printat tot cerul,la-ntâmplare
Sau doar un fir de zbor adevărat!
Ca să-ţi răspund, am ridicat privirea
Şi te-am zărit zâmbind… A fost de-ajuns
Să încolţească-n mine amăgirea
Că aş putea să-ţi fiu chiar eu răspuns
Şi-n anotimpul indecis în vreme
Să-mi răsfoieşti cuprinsul până-n zori.
Fără indicii clare, fără scheme
Să descifrăm ai dragostei fiori.
Ploua atunci? Sau poate era soare?
Nici nu mai ştiu… Dar pentru c-am simţit
Că-n lumea mea păşeai cu nerăbdare
Am stins tăceri în gând şi-am înflorit…
În lipsa ta
Priveam în jos şi cerul se-ngustase
În ochii mei cu pleoape de crispări.
În cuib de gând, rutina adunase
Doar iarbă răvăşită de plecări.
Nimic din jur nu-mi mai trezea surâsul
Iar umbra-mi de zăpadă tremura,
Barajul ce zăgăzuise plânsul
Se năruise… Frigul aiura
Şi se-nteţea în trupul înserării
Un vânt de dor, năvalnic şi rotund
Mă înveleam cu haina nerăbdării
S-ajung la tine şi să mă ascund
În pieptul tău, ca să iernez departe
De orice teamă roasă de tumult
Să uit de boală şi să uit de moarte
Şi să tresar atunci când te ascult
Cum povesteşti copilului din mine
Că mâine un alt soare-o răsări
Pe cerul nostru şi-o să fie bine!
Privesc în sus… Pe unde-oi hoinări?
Vibrato
în crescendo pe corzile dorinţei
de cealaltă parte a curcubeului
semitonuri algice
forfecând tot mai des cu indispoziţii
portative alterate de gând
tempo-uri variate
tehnici elementare de respiraţie
pe o rută eliptică de noi
în acelaşi interval de nelinişti
suită de bemoli şi diezi exaltaţi
într-o nocturnă de vânt
Valentin Tufan
Atunci când m-am întors la origini...
În ziua-n care ceaţa s-a strecurat
printre pereţii vineţii, cu igrasie –
în ziua aia, am vorbit ore la rând
cu euglenele şi paramecii,
i-am filtrat prin mine
şi i-am întrebat
de existenţă şi formă –
când i-am prizat
mi-au răspuns.
Pe cerul Scandinaviei –
de mână cu paramecii
aurorele s-au scurs de pe cer
şi-au pictat cercuri şi forme.
Au aşezat muntele
peste cercurile concentrice din lac,
l-au sudat în magmă
şi-au filtrat lumina prin el
ca o prismă.
Din paletă
au erupt culori în noul univers –
cercurile au pliat în tipar
primele forme tip, şi i-au spus –
Andru.
Au creat o aură de magnetism
iar fiecare Andru şi-a ales culorile
ca un „liber arbitru”.
Prin iris a indus raţiunea
iar în piept a aşezat sentimentele –
apoi, cercurile s-au strâns în spirală
iar în abis a-nflorit din elipsă –
sufletul.
Sfera lui Dionis
Sângele pur îi curge prin vine,
curge neîntrerupt de la geneză,
antic element cu rădăcini diamantate,
plecat din incipit, frate cu scânteia,
sferă cu rădăcini, de la frunză la lut,
ce se naşte rai şi moare infern,
picătură de apus, apa vieţii, un Phoenix...
scoate limba de Dionis şi se spală cu desfrâul,
îşi aruncă rubinul peste pământuri, pe aţe gălbui,
ocrotit pe terase golaşe şi seci,
prosper, asmute şerpi şi sfarmă piatră,
râde în jar, suflat de muguri de cremene,
moare, şi-i tânăr, e veşnic şi-i viu...
pui cap la cap ani şi veacuri,
până-ntr-o zi
când te vei scurge mut în asfinţit.
Botezul oceanului
Între cunoscut şi mister
există o graniţă – oasele,
un burete stors sau plin
din trasele vieţii –
amintirea unui femur,
aceea a pasului de bătaie
călcat pe etape.
Încă n-am învăţat
să călcăm desculţi
oceanul,
n-am învăţat
să ne strigăm la cer numele
şi să le-nghiţim apoi
curate din apă.
Abia atunci după botezul oceanului,
desculţi, să călcăm nisipul
şi să culcăm tâmpla
pe plajă, lângă obrazul lui Dumnezeu –
ochii cerului
să ne plângă renaşterea
cu tot sângele Golgotei.
Dostları ilə paylaş: |