Răzvan-alexandru petre

RECAPITULATIO

Să reţinem câteva idei din acest articol eterogen, scris în diferite dispoziţii intelectuale şi afective:

Patriarhul biblic Avraam a fost înşelat de o voce în creier, chipurile „Dumnezeu”, să îşi omoare copilul în mod ritualic. Hotărârea lui Avraam arată că „credinţa” sa în Dumnezeu era, de fapt, credulitate, ignoranţă, lipsă de protecţie telepatică. Nu ar trebui dată ca exemplu pozitiv.

Astăzi, unele posturi TV popularizează impresiile unor senzitivi, care reproduc bazaconiile pe care le aud în creier, preferabil despre cataclisme şi dezastre... „Am auzit în cap o voce care mi-a spus...” nu este întotdeauna o sursă de încredere. Dacă am şti sau am vedea câte spirite jucăuşe, imature, neserioase dau roată clarvăzătorilor şi clarauditivilor, nu ne-am mai extazia la auzul oricăror „profeţii”!

 

Invocând precedentul biblic, teologii creştini dau o interpretare similară pentru acceptarea senină a morţii de către Isus, Fiul Divin: un sacrificiu impus de Tatăl din Ceruri, pentru a ajuta omenirea. Dar, dacă „Isus a luat asupra Lui păcatele omenirii”, nu a făcut-o la voinţa Tatălui, care este infinit de sensibil, duios, iubitor. Situaţia obiectivă cerea o asumare, iar El a făcut ce trebuia. Cum „a luat păcatele”?

Nu în cele trei chei explicative (karmică, magică şi antroposofică), ci în a patra, emoţională, stă secretul. Sacrificiul lui Isus este cauzat, chiar ACUM, şi de tine, dacă faci parte din gloata care Îl respinge din lume. Nu Îl mai alunga din viaţa ta! Opreşte-i tortura! Înmoaie-ţi inima de piatră şi păcatele se vor scurge din tine, ca puroiul. Nu în trecut s-a întâmplat miracolul, ci chiar ACUM îţi poate alunga Isus păcătoşenia.

 

Semnificaţia generală a răstignirii este aceea că oamenii cu adevărat buni se pot aştepta la lovituri nedrepte, dureri neaşteptate, piedici aberante. Un om care manifestă bunătatea în fapte, cuvinte, gânduri, irită forţele demonice, ce-i influenţează apoi pe ceilalţi semeni mai „slabi de înger”. Trebuie să ne întărim – prin Cristos şi Dumnezeu – pentru a trăi ca oameni divini în iadul de pe Pământ! Asta e lumea noastră şi trebuie să avem curajul, asemenea Lui, de a face binele, cu tot riscul de a primi ocară şi lovituri în schimb!

„Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” îi şoptea Cristos părintelui Siluan de la Muntele Athos.

 6  SUPLIMENTE

CRITICA TEOLOGIEI

Motto: Ştiinţa spirituală caută mereu adevărul, şi de aceea merge înainte. Religia nu caută adevărul, crezând că îl ştie deja din trecut, şi de aceea merge înapoi.
În învăţământul teologic ortodox, discuţiile contradictorii şi criticile aduse normelor sunt interzise. Se evită astfel deschiderea unei cutii a Pandorei, care ar supune chestionării toate dogmele bisericeşti.

Situaţia este tristă: pentru a supravieţui, creştinismul se ascunde sub platoşa dogmelor. S-a ajuns aici tocmai din cauza dogmelor impuse de secole prin forţă. Este bumerangul karmic.

Un exemplu la zi este dihonia iscată în sânul BOR de iniţiativele ecumenice. Ecumeniştii înţeleg că multe dogme sunt depăşite, dar nu pot fi recunoscute şi eliminate formal, ci doar prin acţiuni comune cu alte culte creştine, printr-o deschidere de fond. Nucleul fundamentaliştilor susţine că, din contră, numai anti-ecumenismul va salva Biserica strămoşească, unica adevărată, şi însăşi civilizaţia umană.

Inhibarea simţului critic al credincioşilor a dus la această scindare – la fel de aberantă ca şi Marea Schismă din 1054. E un defect grav al religiei creştine. Buddhismul, de exemplu, încurajează controversele doctrinare încă de pe băncile şcolii.

Tot mai mulţi studenţi părăsesc azi băncile facultăţilor de Teologie Creştină (cu gândul şi cu fapta), unde speraseră să găsească răspunsuri la întrebările fundamentale. Sunt dezamăgiţi de praful, inerţia şi hieratismul materiilor de studiu. Nu vor să se lase catehizaţi pe creier. Instituţia ar trebui rebotezată „Conservatorul de Religie”, similar cu cel de Muzică. În domeniul teologiei creştine, „revelaţia s-a încheiat” şi orice noutate este privită ca o ingerinţă diavolească în textele sacre.

Ce rost are să dai un doctorat în teologie dacă nu ai voie să aduci nimic nou, să modifici cu nimic bazele tradiţiei sfinte? Poate că ar trebui desfiinţate şi doctoratele. Chiar dacă – pe ici, pe colo – apar unele inovaţii intelectuale, ele au un limbaj cifrat, şi oricum nu au şanse să ajungă la masele de credincioşi. Clericii, disciplinaţi, exprimă public numai poziţia oficială a Bisericii, deşi fiecare gândeşte liber în sinea sa. Aşteaptă şi ei „a doua venire”, ca să scape de ierarhii autoritari şi prefăcuţi...

Creştinismul are multe aspecte frumoase, minunate, cereşti, dar teologia trebuie adaptată la realitate. În caz contrar, creştinii vor continua cu schizofrenia credinţei. Pe de-o parte, nu acceptă întru totul dogmele vetuste, dar nu îndrăznesc să le conteste, pentru a nu fi „obraznici” sau „apostatici”. Pe de altă parte, au în suflet credinţa adevărată în Dumnezeu. Pentru a împăca ambele aspecte, creştinul contemporan e obligat să fie prefăcut, ambivalent – exact contrar învăţăturii cristice.

Biserica ţine enoriaşii în ignoranţă sub pretextul „să nu se smintească”. Dar deja mii de culte new-age au răspândit tot felul de cunoştinţe exotice şi inedite, care atrag mai ales elita intelectuală. Cine are încredere azi în preoţi?! N-ar fi mai folositor ca esoteriştii Bisericii, cei foarte bine pregătiţi teoretic şi practic, să fie promovaţi de ierarhie, să iasă la lumină pentru a arăta binele şi răul din noua cultură spirituală?! De ce Biserica, depozitara unei înţelepciuni milenare, să rămână în umbra unor maeştri şi secte ce fac unele greşeli, din prea mult entuziasm, lipsă de experienţă sau vanităţi omeneşti (de care nici clerul nu este scutit)?! De ce să nu-i îmbrăţişeze Biserica frăţeşte pe maeştrii cu adevărat preţioşi, după exemplul lui Dalai-lama?! Fereala stingheră, izolaţionismul, limbajul arhaic, noţiunile depăşite ar putea fi înlocuite treptat, deschizând un nou orizont de gândire al maselor.

Mulţimea înghite ce i se dă de către elite. Ea poate fi cultivată şi crescută în spiritul adevărului. Noile secte sunt mai atractive decât creştinismul. Noii maeştri par a şti mai multe, chiar dacă uneori bat câmpii. Sunt adaptaţi lumii moderne. Creştinismul deţine nişte valori spirituale încă ţinute discrete. De ce să nu le pună în valoare?! Dacă nu acum, când secretele au fost date deja în vileag, atunci când?! Şi creştinismul, la rândul său, se poate îmbogăţi spiritual din colaborarea amicală cu alte grupări spirituale binevoitoare şi de bună credinţă. Ori, prin dialog şi exemplu personal, ar putea să le ajute să nu devieze de la calea spirituală spre Bine, Lumină, Iubire.

Dacă nu se poate înnoi, Biserica va continua cu lamentările penibile că este subminată de alte culte, alte religii, alte mişcări spirituale. Ca un elefant puternic, dar inabil de a merge pe poteca îngustă de munte. Pentru asta sunt preferaţi măgarii.