Sau optimismul

IX

ris, şi Anet, în ţinutul Perche. Voltaire trecea deci direct într-un mediu ostil curţii de la Versailles. Acolo Voltaire îşi ia în serios slujba de istoriograf al curţii şi începe să-scrie Secolul lui Ludo­vic al XlV-lea. Totodată compune primele sale povestiri filozofice, a căror formulă o deţinea de la Swift. De acum înainte, genul acesta va fi mijlocul său cel mai de seamă pentru difuzarea ideilor filo­zofice, a criticii aşezămintelor vechiului regim, a oamenilor săi, a bisericii şi a dogmelor sau practicilor acesteia. Sub pretextul unor aventuri fantastice, fiecare episod ridiculizează sau denunţă contra­dicţiile şi absurdităţile orînduirii monarho-feudale. Foarte adesea poveştile acestea răspund şi numeroşilor sai duşmani, feţe bisericeşti cei mai mulţi, care, în perioada aceasta de la Cirey, publică tot mai des împotrivă-i masive pamflete ca Voltair&mania, Voltairiana şi multe altele. Capodopera romanelor filozofice redactate în timpul petrecut la Anet este Zadig, tipărit chiar în acel an, 1747, la Am­sterdam, sub titlul de Memnon. înţeleptul Zadig, împodobit cu tot soiul de virtuţi, se vede persecutat tocmai pentru că este un om supe-riar. In transpunerea orientală, la modă atunci pentru comoditatea criticii, nenorocirile lui Zadig constituiau un protest al intelectuali­tăţii burgheze progresiste, înăbuşită în societatea feudală a vremii, caracterizată prin abuzuri scandaloase.

în sfîrşit, în 1748 Voltaire şi marchiza se reîntorc la Cirey. Aveau doară şi acolo o curte, dar nu o băgaseră în seamă pînă atunci. Era reşedinţa fostului rege al Poloniei, Stanislas Lesczynski, suveran al Lorenei din 1738, în chip de consolare după detronarea lui. Doamna du Châtelet şi prietenul ei, cu aerul lor de curteni de la Versailles, sînt pentru Stanislas nişte oaspeţi de seamă. Ii invită deci la Luneville şi organizează acolo în cinstea lor recepţii, ban­chete, concerte şi spectacole. Petreceri cu 'sfîrşit tragici Marchiza este pentru prima Dară infidelă „idolului" care o iniţiase în teoriile lui Newton şi plăteşte cu viaţa această a doua aventură celebră a ei. Se îndrăgosteşte de un tînăr ofiţer din garda lui Stanislas, marchizul de Saint-Lambert, viitor poet al Anotimpurilor şi în cu-rînd rival fericit al altui mare scriitor al vremii, Jean-Jacques Rous-seau. In septembrie 1749 urmează o naştere cu urmări tragice: Emilia se sîîrşeşte în chinuri, şi Voltaire, care îi iertase totul, se înapoiază zdrobit la Paris.

O instalare provizorie în cartierul Saint-Honore. Atît cît i-a trebuit ca sa se convingă încă o dată cît de neprielnică îi este at­mosfera din patrie. Nu însă toate monarhiile sînt la fel, gîndea Vol­taire, şi, împreună cu el, toţi iluminiştii, fermecaţi de mirajul „des­potismului luminat", în slujba reformelor liberale, favorabile burgheziei. Tipul acestor suverani părea a fi Frederic al II-lea al Prusaci, recentul cuceritor al Sileziei, care cu multă abilWate ştiuse sa facă din Voltaire crainicul ascultat al îndulcirii unor penalităţi din codurie sale, al cîtorva măsuri în vederea promovării învăţă-niîntului primar şi mai ales al toleranţei sale în materie de religie. Regele Prusiei rivnea de mult la prezenţa 1ui Voltaire în castelul sau din Potsdarn, un Versailles în miniatură. îşi dădea seama de efectul propagandistic al unei asemenea prezenţe. Iată de ce, îndată ce-I ştiu disponibil, prin moartea Emiliei, îl chemă stăruitor la Sans-Souci. Cele nouă luni de la Paris (1749—1750) se petrecură în per-trădări între rege şi filozof, amîndoi atenţi să-şi menajeze cît mai mult interesele în convenţia ce puneau la cale. In cele din urmă

X

căzură de acord, şi în vara tui 1750 Voltaire luă drumul Berlinului prin Ţările-de-Jos şi Westfalia.

Scrisorile lui din anii de la Berlin (1750—1753), cele către una din nepoatele sale, doamna Denis, mai ales, sînt barometrul încî'n-tării iniţiale, urmate curînd de amare deziluzii. Noua .carieră de curtean a lui Voltaire începuse bine. Era sărbătorit, i se jucau tra­gediile, fusese decorat şi numit şambelan. în amintirea beneficiaru­lui atîtor favoruri, va stărui multă vreme îndeosebi atmosfera filo­zofică a cinelor de la Sans-Souci, prelungite pînă tkzm floapţea în discuţii care de care mai bătăioase la .'.dresa tanatismului şi a prejudecăţilor. Perorau în jurul acelei mese un grup zgomotos de francezi expatriaţi pentru ideile lor înaintate: savantul geometru Maupertius, preşedintele Academiei din Berlin, d'Argens, un filozof din generaţia lui Montesquieu, medicul materialist Julien de la Mettrie şi alţi cîţiva mai puţin iluştri.

Regele îi prezida şi îi încuraja în atacurile lor împotriva reli­giei, îşi întărea astfel reputaţia de suveran filozof. Mai avea şi pe aceea de poet, şi menirea tainică a lui Voltaire era tocmai aceea de a-i corecta versurile sale franţuzeşti. In primele luni de la Pot-sdam avu, bunăoară, de revăzut un lung poem în şase daturi, Aria războiului, în care îndreptă, aproape la fiecare alexandrin, termeni improprii şi stîngăcii metrice.

Versurile acestea buclucaşe, anoste în didacticismul lor rece, au fost gheaţa care, îngroşată de clevetirile invidioşilor, au dus la despărţirea regelui de şambelanul său francez. îndată ce Voltaire, la vederea unui nou teanc de versuri regale, a lăsat să-i scape gluma: „Majestatea-sa îmi trimite să-i spăl rufele murdare!", s-au găsit bi-neVoitori care sa raporteze lui Frederic aceste cuvinte. Cînd, la rîndu-i, acesta s-ar fi exprimat o dată: „Storci portocala, apoi arunci coaja!", aluzie la caracterul temporar al serviciilor cerute lut Vol­taire, aceiaşi buni prieteni s-au grăbit să repete zicala cui trebuia s-o audă.

Cam la un an după aceste prime dezamăgiri ruptura devine inevitabilă. Voltaire se amestecă într-o polemica d'nîre Maupertius şi un savant german. Ţinea de multa vreme sa se răfuiască cu res­pectabilul preşedinte al Academiei, bănuit a fi unul din cei care îl săpau în cugetul regelui. îşi bate joc deci de teoria minimului efori cu care se mîndrea Maupertuis, scriind împotriva-i pamfletul Dicta triba doctorului Akakia. De data aceasta Fredenc se supăra de-.i binelea: Diatriba fu interzisă şi exemplarele arse. Trebuia apărata demnitatea preşedintelui Academiei „sale".

Şi Voltaire, care avusese naivitatea să creadă ca in statele re­gilor zişi filozofi, toleranţi şi dezbăraţi de prejudecăţi, presa era li­beră! Rugul pe care se mistuiau paginile Diatribei sale îl lumină: regii erau peste tot aceiaşi; ardeau cu aceleaşi forme legale publi-c a (ii le care avuseseră nenorocul să le displacă. De data aceasta ple­carea din Berlin era o chestiune de demnitate. Voltaire înapoie de­coraţia şi cheia de şambelan şi o porni spre Franţa.

Anii de fa Potsdam şi Berlin l-au vindecat definitiv pe Voltaire de veleităţile unei acţiuni politice şi sociale prin regii „luminaţi'". Regreta, pe de altă parte, sterilitatea acelor ani din punct de vedere al creaţiei. Pe lingă scrieri de circumstanţă, n-a elaborat nimic de seamă în Prusia, absorbit fiind tot timpul de solemnităţi şi banchete, între care abia mai apuca să spele celebrele „rufe murdare" ale regelui. A terminat însă acolo şi a publicat (1751) una dintre cele

XI

mai Importante opere ale sale, Secolul lai Ludovic al XlV-tee, scrisă în cea mai mare parte la Cirey, pe baza unei întinse documentari. Mai mult decît Car&l al Xll-lea, lucrarea ilustra o nouă concepte a istoriei pe care burghezia progresista din veacul Luminilor o opunea explicării teologice a trecutului, proprie ideologiei feudale. Nici urma de intervenţie a divinităţii în expunerea politicii trecutei domnii. Personalitatea regelui şi o seamă de împrejurări pur ome­neşti, concurs de cauze fortuite, lămuresc îndeajuns substraturile şi scopurile oricărei acţiuni istorice. într-un mod analog, Montes-quieu analizase cu cîţiva ani mai înainte Cauzele măririi şi decăderii romanilor (1734), explicîndu-le numai prin evoluţia societăţii şi prin influenţa ideilor care însufleţesc masele sau le dizolvă energia.

S-au pus deci atunci bazele istoriografiei burgheze cu concep­ţiile ei fundamentale: rolul exagerat al personalităţilor şi al ideilor rupte de raporturile sociale care le impun. Cu tot idealismul ei, această nouă filozofie a trecutului reprezenta un progres conside­rabil faţă de concepţia teologică a istoriei, aceea din Discursul asupra istoriei universale de Bossuet. Pe deasupra, Voltaire lărgea şi viziunea asupra regimurilor şi societăţilor dispărute. Se ocupa in primul rînd, ca şi cronicarii de pînă atunci, de curte, de politică externă şi războaie, dar făcea un loc de seamă instituţiilor, vieţii economice şi culturii.

Moliâre, Boileau şi Racine se bucuraseră, la vremea lor, de substanţiale recompense regale. Curtea de la Versailles nu mai ştia acum să reţină pe marii scriitori. Ii privea chiar cu ostilitate. Dezamăgit de aceste medii neprielnice activităţii filozofice, Voltaire, înapoiat în patrie, ocoleşte Parisul. Se opreşte cîtva timp în pro­vinciile răsăritene, Alsacia şi Lorena, printre care ţinuturile stăpî-nite încă de Stanislas şerpuiau de-a lungul cîtorva văi. Strasbourg, Colmar, mănăstirea Senones şi băile Plombieres au fost principa­lele etape ale acestui itinerariu. La Senones, abaţie de benedictini, . călugări erudiţi, a cules materiale pentru altă opera istorică la care începuse să lucreze intens, apoi a luat calea spre Lyon. în decem­brie 1754 soseşte la Geneva, hotârît sa ramînâ in acel oraş elve­ţian, în preajma unui medic vestit, Tronchin. Spera totodată ca auto­rităţile micii republici de pe malurile Lacului Leman să nu-i pună piedici în activitatea sa scriitoricească. Priveliştile acestui lac minu­nat, străjuit de Alpi şi Jura, ii incinta. Cumpăra o casă la Lausanne şi 9 alta lingă Geneva, pe care el însuşi o botează „Deliciile". Abia acum, în 1755, la 60 de ani trecuţi, incepe Voltaire viaţa independen­tă la care visa de mult. Averea lui, sporita încontinuu, îi permitea să-şi transforme proprietatea geneveză într-o reşedinţa fastuoasă, cu sală de teatru, camere pentru oaspeţi, acareturi şi grădini. încasa anual aproape doua sute de mii de livre venit de la depunerile din băncile de la Amsterdam şi Leipzig.

Faima „Deliciilor" ajunge repede la Paris, şi noua sihăstrie a filozofului este mai asaltată de vizitatori decît castelul din Cirey. Cind Lekain şi alţi actori de ia Comedia Franceza descind acolo, se joaca teatru, pentru ca şi bieţii genevezi, lipsiţi în oraşul lor de o asemenea plăcere, să poată aplauda Zaira, Alzira, Mahomel sau ultima producţie dramatica a amfitrionului, Orfanul din China, tragedie tot cu subiect exotic (1755).

„Deliciile" işi merită numele, aparind tuturor oaspeţilor drept o oaza a desfătărilor intelectuale de calitate, în mijlocul unei Europe

XII

zbuciumate, în convulsiile războiului de şapte ani (1756—1763). Politica miqapă a clicii din jurul lui Ludovic al XV-lea sporeşte opoziţia burgheziei împotriva regelui, pretext dezlănţuirii unei aspre reacţiuni. Sînt îndepărtaţi chiar şi unii înalţi demnitari, partizani ai reformelor, ca Machault d'Arnouville şi d'Argenson. 'Ducele de €hoiseul, protejat de marchiza de Pompadour, devine principalul ministru. Publicaţiile mişcării filozofice sînt urmărite şi condam­nate. Despre spirit a lui Helvetius (1758) şi Enciclopedia, caxe apă­rea din 1751 sub direcţia lui Diderot şi d'Alembert, au^ceastă soar­tă, in vreme ce pamflete injurioase, de inspiraţie catolică, împotriva spiritului enciclopedic, ca Istoria cacuacilor de Moreau şi comedia Filozofii de Palissot (1760), sînt sprijinite oficial. Astfel, înteţin-du-se lupta de clasă, reflectarea ei pe planul polemicilor literare capătă o amploare nemaiîntîlnită anterior.

Din „Deliciile" sale Voltaire urmărea pas cu pas desfăşurarea acestor ciocniri al căror teatru era Parisul. Trimite tuturor persecu­taţilor pentru idei înaintate cuvinte de îmbărbătare, iar pe d'Alem­bert îl^ primeşte la „Delicii", documentîndu-i acolo viitorul articol despre'Geneva din Enciclopedia încă neinterzisă. Sprijină, mai ales, mişcarea filozofica prin noi scrieri de o combativitate sporita, pe măsura independenţei sale.

Termină şi publică în 1756 un Poem asupm religiei naturale început la Potsdam, apoi, în acelaşi an, marea sa operă .istorică Încercare asupra moravurilor şi spiritului naţiunilor de la Carol cel Mare pină în zilele noastre. O concepuse la Cirey, pentru doarnna du Châtelet, şi ii controlase documentarea în biblioteca şi în arhi­vele benedictinilor din Senones. în mai mare măsură decît 'Secolul lui Ludovic al XlV-lea, lucrarea aceasta ilustrează noua concepţie progresista despre istorie, la a cărei promovare Voltaire a contribuit mai mult decît oricare alt iluminist burghez din secolul al XVIII-iea. Este o istorie universală în sensul cel mai larg al euvîntillui, fiindcă India şi China ocupă un loc de cinste în această vastă trecere în revista a contribuţiei fiecărui popor la civilizaţia omenirii. Ceea ce este de reţinut din trecut nu sînt regii, certurile dinastice şi răz­boaiele de cucerire, ci progresele încete, obţinute prin luptă, ale culturii. Acest progres, material şi intelectual, omenirea l-a realizat ^Jsingura, impinsă de nevoi, fără nici un amestec al divinităţii. Dacă n-ar fi fost constiinşi de nevoia de a se imbrâca mai călduros, de ■a se adăposti mai bine, de a se hrăni mai substanţial, triburile pri-■ .rriitive n-ar fi depăşit stadiul barbariei. Explicare raţionalista deose-, bit de pătrunzătoare, care chiar depăşeşte secolul al XVlll-lea şi „se apropie de tezele materialismului istoric.

Privirile omenirii trebuie aţintite spre viitor, sugerează Voltaire.

Trecutul este abject. Datoria prezentului este să şteargă cît mai

multe din nedreptăţile, persecuţiile, prejudecăţile şi superstiţiile

moştenite din secolele de primitivism şi ignoranţă. învăţămintele

trecutului autorizează totuşi optimismul în ce priveşte viitorul.

A spune însă ca totul este excelent in clipa de faţă, că răul nu-i de-

I cit aparent, fiindcă generează fără greş un bine, şi ca trăim in cea

■ mai bună lume posibilă, este o mare naivitate. Aceasta era totuşi

B esenţa unei teze a lui Leibniz, reluată de filozoful prusac Wolff,

patronat de Frederic al II-lea. începuse să se râspîndeasca şi în

Franţa, de cind un Jean Deschamps publicase la Amsterdam, în

1743, un Curs scurt de filozofie juolffiană. Termenul „optimism",

creat de curînd, era la m«dă. Voltaire şi-a dat seama de esenţa reac-

XIII

tionară a acestei doctrine, care, în condiţiile vremii, paraliza orice iniţiativa bună în vederea unui progres, orice luptă împotriva orîn-tiuirii existente. La ce bun toate acestea, din moment ce trăim „în cea mai buna lume posibilă"? Voltaire citise (a Cirey pe Leibniz, dar nu-i apreciase metafizica ceţoasă. Nul încîntase nici Wolff, reco­mandat cu insistenţa de Frederic al H-Iea. Avusese totuşi la acea epocă perioada lui de optimism şi cîntase în Mondenul plăcerea de a trai în luxul rafinat pe care averea lui crescînda i-l putea plăti. De atunci însă văzuse şi, mai ales, suferise multe. Acest optimism de comanda incepuse să-i devină supărător. O scurtă povestire, Istoria catatoriitor lui Scarmentado, compusa între Berlin şi Ge­neva, exprima amara experienţa a vieţii în condiţiile orînduirii monarhofeudale, temniţă în care nu poţi trai decît cu căluşul la gură.

Evenimentele din anii următori justifică aceste sumbre vederi ale filozofului. Mai întîi, groaznicul cutremur de pamînt, care, în 1755, distrusese Lisabona. Poemul asupra dezastrului din Lisabona, scris de Voltaire cu acest prilej (1756), atacă direct optimismul wolffian, dezminţit nu numai de răul social, dar şi de răul fizic, cataclismele naturii. Nu, lumea ,tăzi este departe de a fi perfecta. N_u__ne este însă intpnisg n5Haj-Hp.a ră in viitr»r s^iftatea va fţ ma,i pnţjn

Ce cale să

C_e cale să urmam ca sa_i ajungem acolo? VoLtaire va da ras-n sfîrşitii| \\n*3^gndidSAceasţă_ capodoperă! „rezumat~~"â1

_S«>p", cum a caracterizat-o Elaubert. a fost scrisa i niihlicata la Geneva anul următor, fără

în ^araJuţ 1758 şi pj|h|jrata la Geneva anul următor, fără nume de ecfitor şi cu o falsă indicaţied*eautor; iTrartiis din germană după domnul doctor Ralph". Ca şi Scarmentado.I.CapHîfE ştrâh^tp aiu!îe_ţaxi. njn aventură jn avpntLuă7~fTTn_jŢppnmrirp în ncnnrm-i^ cţiţrpjpira ţări şi mări.. â\n Westfalia lui şi pţnă în ipoteticul Eldo-,rado fjmpriran_Mi gprp a-fi\ şfjrşi zhţir.jiimul pe malurile Bosforului, lfltr-o mica grădină lucrată împreună CU_un grup de prieteni şi to-varăsi _7^{i|p r}p^|a. Peste k)t a_înţîlnitpersecutori. tirani, escroci, mulţi dintre aceştia sub rasă călu£|reaşcaj*^Tsupremă ironie, de cîte nri a hTTT-u nrhn~rlp filn7oh|l wolffian.ff'angioss? Acesta, in ciuda

celor mai crude realităţi, n-a încetat să-i repete ca to..t răul este_si?re, bine şi că iţim^ |r»r _{?to Tfi_mai fericită din cîte există. „Trebuie sa rie cultivam grădina", iatălrJonclugFgNromanului. In fata răului}

sa ne cultiyarn__grprtina", iată (ŞxicHŢZTa^ romanului. In fata tqflEaI7.consecrnţa răului jŞflgjţLL sj~ne tăcem datoria, ij fim : şi adiţionarea muncii tuturor oamenilor cumsecade va şftraLjiriii iLdeveni o sumă (le realizau—va schimba ceva pe acest plmiat. So-Juţie incompleta, .dar soluţie pozitivă pentru acel mornekLcînd prună" urgenţa era compromiterea acelui optimism de~~esenţâ reacţionară

rupja_i.m.p

In anii cind succesul lui Candid cădea ca o măciuca asupra wolffistnulut, Voltaire avea motive binecuvintate să nu iie optimist asupra viitorului sau în „Deliciile" de la porţile Genevei. Rapor'n-nle lui cu conducerea micii republici dominate de pastorii calvi-nişti se înrăutăţiseră. Austeritatea lor protestanta nu vedea cu ochi buni acel teatru din casa filozofului, capişte a diavolului, după cum li se pirea, lăcaş, de pierzanie în care tineretul genevez îşi deprava i.iocenia¹ Conflictul se inteţi cind, în 1757, apăru, în volumul al VII Ici al Lncidopediei. buclucaşul articol despre Geneva, redac­tat de d'Alembert, dar inspirat de Voltaire. Nu numai că articolul compătimea cetatea lui Calvin de a fi lipsită de teatru, dar lasă sa se înţeleagă că a sosit momentul de a umple această lacună acum,

XIV

cînd pastorii de acolo evoluează spre un creştinism foarte liberal, vecin cu „religia naturală".

Protestele împotriva acestor sugestii şi interpretări nu s-au făcut aşteptate. Se ştie că cel mai elocvent a fost al lui Rouşseau, Scri­soare către d'Alembert asupra spectacolelor (1758). Duşmănia cu care îl priveau acum atît „Magnificul Consiliu", cît şi Consistoriul din Geneva, nul intimidează pe Voltaire. îl determină însă să se re­tragă pe poziţii mai sigure, mai departe de oraş, dea,, lungul gra­niţei franceze. In 1758 închirie pe viaţă domeniul din Tournay, proprietatea unui magistrat, oru de litere, din Dijon, Charles de Brosses, iar anul următor cumpără castelul vecin din Ferney, ambe­le în ţinutul Gex din Munţii Jura, în Franţa, dar la cîţiva kilometri doar de Geneva. Era acum, în sfîrşit, mai în măsură ca oricînd sa practice filozofia lui Candid, să-şi cultive grădina, să facă bine în juru-i, să se dedea la o întinsă activitate socială în folosul celor persecutaţi, încununare a neobositei sale lupte pentru dreptate şi progres. Anul instalării la Ferney, 1760, deschide perioada cea mai fe cunda a vieţii şi operei Iui Voltaire, devenit personalitate europeană.

Era bătrîn acum. Nu mai avea înfăţişarea triumfătoare a tînă-rului elegant şi frumos portretizat de Largilliere pe vremea Regenţei. Devenise scheletul îmbrăcat în piele, dăltuit în marmură de Pigalle, apoi de Houdon. Va păstra totuşi pînă la moarte o vioiciune de spi­rit, o capacitate de entuziasm sau de indignare, o promptitudine în acţiune care au uimit pe contemporani. «O lamă care îşi toceşte teaca", notase despre el pe vremuri regele Prusiei. Teaca va mai rezista însă optsprezece ani, timp în care agenţii reacţiunii feudalo-clericale vor simţi neîncetat crestăturile spadei.

Descompunerea regimului se accentua. Apatia şi desfriul regelui lăsau cîmp liber influenţei politice a favoritelor. Marchizei de Pom-padour îi urmează, în cursul acestei perioade, contesa.du Barry. Linguşindu le abil, Choiseul se menţine la putere pînă in 1770. Iz­gonirea iezuiţilor din ţară şi anexarea Lorenei, urmată de cea a Cor-sicii, nu şterg însă amintirea dezastrelor ultimului război, strins legate de numele acestui ministru. In 1770 lui Choiseul ii urmează triumviratul compus din cancelarul Maupcou, ducele d'AiguiUon şi abatele Terray. Noii sfetnici ai lui Ludovic al XV-lea iau cîteva mă­suri drastice pentru gîtuirea opoziţiei şi însănătoşirea finanţelor publice: desfiinţează parlamentele şi reduc rentele de stat. Greu lovită in interesele ei, burghezia rezistă şi răspunde acestor nu suri cu mişcări de stradă ale maselor populare din oraşe, înfome­tate în anii de secetă, cum a fost 1773. Măsurile financiare alf lui Terray nu puteau inviora bugetul devorat neîncetat de curte prin pensii şi sinecure. Nobilii îşi mai sporesc acum veniturile printr-o înăsprire a exploatării ţăranilor. Satele sînt în fierbere, şi burghezia se face ecoul nemulţumirii ţărănimii greu lovite de această rexrudes cenţă a samavolniciilor feudale. Boncerf, un intim al lui Turgot, publici atunci asprul rechizitoriu Despre neajunsurile drepturilor jeudale.

în aceste condiţii ale ascuţirii luptei de clasă, sporeşte şi com­bativitatea ideologilor opoziţiei burgheze faţă de orînduirea ran-narho-feudală şi faţă de catolicism. Apar acum principalele opere ale lui Rousseau, Emil şi Contractul social (1762), apoi «ele ale !ui Hol-bach. Sistemul naturii (1770) şi Sistemul social (1773), toate tipărite în străinătate şi introduse pe ascuns în Franţa. Mai faţiţ, ţi m„i aprig decît se făcuse înainte, aceste cărţi, şi multe altele, contesta legitimitatea monarhiei absolute şi sapă dogmele religiei oficiale,

XV

răspîndind fie deismul, ca Rousseau, fie materialismul, ca Holbach, bunul prieten al lui Diderot. Reîncepe să apară şi Enciclopedia, (1765), spre consternarea cercurilor nobiliare şi ecleziastice care nu mai fac fată acestui foc concentric îndreptat asupra privilegiilor şi superstiţiilor.

Voltaire întreţine legături strinse cu „coteria holbachica", se interesează prin corespondenţa de lucrările filozofilor şi îi încura­jează in luptele lor împotriva scribilor reacţiunii. Pe cei mai inver sunaţi dintre aceştia — Elie Freron, directorul revistei Anul literar, teologul Abraham Chaumeix, abatele Trublet, marchizul academician Lefranc de Pompignan — îi distruge el însuşi prin pamflete în versuri şi epigrame usturătoare. De cîte ori o carte inspirata de marile idei ale iluminismului este condamnată, „patriarhul din Fer-ney" o apără, atacînd duşmanul comun. Din ascunzişul lui jura-sian, îşi face datoria de scriitor militant în slujba progresului. Gla­sul lui se ridică tot mai plin de autoritate în sprijinul ideilor înain­tate, împotriva obscurantismului şi a abuzurilor.

Sihăstria de la Ferney era, de altfel, destul de populată. Din toate colţurile Europei vin oaspeţi să vadă pe scriitorul burghez d?venit castelan cu o nemărginită autoritate spirituală asupra lite­relor şi filozofiei. Vin admiratori fervvenţi, alături de simpli curioşi: sosesc mai ales enciclopedişti — d'Alembert, Turgot, Morellet — unul mai zelos decît celălalt în exprimarea omagiilor. Cei care nu pot face călătoria pină la Ferney se mulţumesc să-i scrie. Secretarul Wagniere şi ajutoarele sale abia prididesc să copieze ciornele dic­tate în grabă de Voltaire. Vechilor corespondenţi — prietenii din Pa­ris — li se adaugă acum debutanţi, ca La Harpe, şi suverani, ca împărăteasa Ecaterina a Ii-a. Voltaire le răspunde tuturor cu ama­bilitate şi dă toate sfaturile care i se cer. Corespondenţa aceasta constituie unu! din aspectele cele mai vii şi mai atrăgătoare ale ope­rei sale. în afară de valoarea lor documentară asupra vieţii la „Deli-, cii" şi la Ferney, ca odinioară asupra celei de la Potsdarn şi Cirey, scrisorile acestui mare maestru epistolier îl redau direct şi aievea, cu spiritul lui umanitar atotcuprinzător, cu entuziasmul lui pentru idea­lurile de toleranţă, libertate şi progres, cu fobiile lui, exprimate prin sarcasme tăioase.

Scrisorile de la Ferney oglindesc mai ales multiplele aplicări ale devizei lui Candid. Voltaire îşi cultivă grădina, atît la propriu, cît şi la figurat. îşi înfrumuseţează parcul, îşi îmbogăţeşte sera şi se îngrijeşte totodată de ţăranii din Valea Gex. Le clădeşte mai intîi o biserică in Ferney, fapt paradoxal, dacă nu flagrantă inconsec­venţă din partea unui campion al „religiei naturale" împotriva cato­licismului. Voltaire, însă, ca şi majoritatea iluminiştilor, combătea religia revelată ca ideologie a feudalităţii, ca forţă obscurantistă în rîndurile burgheziei, dar o socotea utila pentru masele populare, care, fără o divinitate răzbunătoare şi distribuitoare de recompense, nu s-ar mai fi lăsat multă vreme ţinute în frîu.

Pentru popor, pentru ţărănime mai ales, mai erau multe altele de făcut. Voltaire a fost admirabil în acţiunea socială împotriva mizeriei,' înapoierii şi sărăciei cuibărite în ţinutul Gex. A luptat sâ-i elibereze! de un rest de serbie faţă de călugării din Saint-Claude, a izbutit sa i scutească de gabelă, impozitul sării, unanim detestat atunci. Ia invi­tat să sece bălţi şi să desţelenească terenuri. I-a ajutat să-şi construias­că locuinţe spaţioase cu cite un atelier, fie pentru ţesut, f;e pentru ceasornicărie, industrii artizanale introduse de el în acele sate.

XVI