Sau optimismul

I

„Adevăratul filozof — scria Voltaire în 1765 unui discipol, Damilavilte — desţeleneşte pirloagele, sporeşte numărul plugarilor şi deci al locuitorilor-: dă de lucru săracului şi-l îmbogăţeşte; "încu­rajează căsătoriile şi căpătuieşte orfanii..."

Era tocmai bilanţul celor înfăptuite de el însuşi în cei cinci ani de cînd se stabilise la Ferney. Scrisoarea mai adăuga însă despre „adevăratul filozof" că „ar-e oroare de ipocriţi şi compătimeşte pe superstiţioşi". Superstiţia şi intoleranţa erau monştri cu caie Vol­taire se războia de mult pe plan teoretic, principial. Primii ani de la Ferney îl dau prilejul să-i combată pe teren practic, în cazuri concrete. Voltaire devine avocatul victimelor intoleranţei catolice sau ale erorilor scandaloase ale justiţiei monarhiei absolute. A apă­rat pe bătrînul Calas, negustor protestant din Toulouse, condamnat sub falsa acuzaţie de a-şi fi ucis un fiu dezechilibrat despre care se spunea că intenţiona să treacă la catolicism (1762). Voltaire îi obţine reabilitarea memoriei atît prin numeroase demersuri, cît ţi prin Tratatul despre toleranţa (1703), dramatică expunere a nă­pastei abătute asupra familiei Calas şi elocventă pledoarie împo­triva persecuţiilor religioase.

A urmat afacerea Sirven, altă familie protestantă din sud, acu­zată pe nedrepi de omor şi salvata de Voltaire (1764). După aceea, decapitarea lui La Barre, un tînăr din Abbeville, în Picardia, acuzat de ateism şi sacrilegiu (1766). Prin broşura sa patetică Relatare asupra morţii cavalerului de la Barre, filozoful a agitat opinia pu­blica, dar nu a izbutit să obţină revizuirea procesului, deoarece reac-ţiunea coalizată a rezistat, devenind chiar agresivă faţă de Voltaire, acuzat de a fi autor moral al „fărădelegilor" lui La Barre, fervent cititor al scrierilor sale.

Zelul desfăşurat în serviciul nevinovăţiei nenorocite a adăugat raze noi aureolei lui Voltaire. Castelul din Ferney apărea năpăstui­ţilor ca un tribunal moral suprem, la care apelau de cîte ori justiţia regimului monarho-feudal se arăta pătimaşă. Familia Sirven, îndată ce s-a simţit ameninţata, s-a refugiat sub acoperămîntul filozofu­lui. Atîtea crime oficiale drapate în roba dreptăţii dădură de gîndit lui Voltaire. Din acţiunile în favoarea lui Calas, a lui Sirven şi a lui La Barre a ieşit şi cartea Istoria Parlamentului din Paris, a erorilor judiciare ale ace&tuia mai ales (1769). Voltaire pune acolo problema unei reforme a justiţiei în spiritul italianului Beccaria, al cărui Tra­tat despre delicte şi pedepse va contribui mult, spre sfîrşitul seco­lului, la îmblînzirea dreptului penal. însufleţit de aceleaşi senti­mente umanitare, Voltaire propune, pe lîngă o reformă radicală a justiţiei şi o unificare a legislaţiei, un cod penal în pas cu vremea, în care penalităţile să fie proporţionale cu delictele sau crimele.

Primirile de oaspefi, polemicile, corespondenţa şi apărarea osîa-diţiior pe nedrept sînt departe de a ocupa toate orele libere ale omu­lui extraordinar care a fost Voltaire. La Ferney a sporit cu alte mii de pagini opera sa imensă încă de pe atunci. A scris neobosit noi piese de teatru, noi epistole şi satire, noi romane filozofice, noi sin­teze istorice. A scris mai ales critică antireligioasă şi antifeudală în proporţie mai mare decît înainte şi mai ales superioară calitativ ca informitie şi argumentare faţă de ce dăduse anterior.

în ti ag dii accentuează latura spectaculoasă, ca in TaMCred (1760), şi mai alos propaganda filozofică, ca în Ghebrii (!769). cu tirade antiiezuitice şi apeluri la toleianţa. Legile lui Minos (1773) cuprind aluzii transparente la suprimarea recenta a Parlamentului de către cancelarul Maupeou. Premierele acestor piese aveau loc

2 Volta

XVII

pe scena castelului din Fcrney, actor fiind însuşi autorul, cti ai casei şi amatori din Geneva şi Lausanne. în afară de alexandrinii gran­dilocvenţi ai tragediilor, Voltaire a mai scris în această perioadă şi multe alte versuri sub formă de fabule, satire, epistole şi madri-gaiuri. Daca povestirea Ce place doamnelor (1763) se înfăţişează ca un .fahiiau" medieval, versificat cu naivitatea prefăcută a lui La Fontaine, toate celelalte poeme de la Ferney au un conţinut mili­tant. Educaţia unui prinţ (1763) atacă bigotismul de curte sfătui­tor de rele; Marsiliezul şi leul este o fabulă antifeudală (1768); Finanţele (1775) denunţă spolierile fiscale de atunci. Chiar sfătoasele epistole Către Bolteau (1769) şi Către Horaţiu (1772) sînt pretexte de a piati cu virf şi indesat duşmanilor atacuri trecute sau prezente.

Pe aceşti duşmani ii sileşte s.t tacă şi cu ajutorul a nenumărate pamflete in proză, de proporţiile unor articole de ziar de astăzi. Din tipografia geneveiă ■ lui Cramer, aceste broşuri se răspîndesc în toată Franţa şi in buna parte din Europa. Dialoguri, pledoarii fictive, discursuri, relatări de (apte, totul este un mijloc excelent pentru Voltaire de a discuta actualitatea, denunţindui abuzurile şi ridiculizind pe abuzivi.

Noile povestiri filozofice an acelaşi ţel sub vălul unei ficţiuni mai dezvoltate: o biografie, ca în Zadig, «au peripeţii]¹ unei calatorii, ca în Candid. Jeannot ţi Colin (1764) persiflează pe burghezii-gentilomi din secolul al XVHI-lea, vanitoşi, aroganţi cînd 'norocul le suride, pe drept pedepsiţi de întorsăturile soarlei, fiindcă au voit sa-şi renege clasa pentru a imita viaţa frivola a nobilimii, Naivul (1767), istoria Irancezului canadian crescut de huroni ajuns apoi în Bretania părinţilor sai pentru a suferi adine din pricina moravu­rilor curţii monarhiei absolute şi a spionajului iezuit, este unul din rechizitoriile cele mai drastice împotriva abuzurilor regimului, cu Bastilia lui, în care nevinovaţii zac ani de zile, aruncaţi acolo în urma unui denunţ necontrolat. Omul cu patruzeci de scuzi (1768) defineşte atitudinea lui Voltaire fata de tezele fiziocraţiîor, grup de economişti burghezi care, printre altele, socoteau că pămîntul este singurul producător de bpgăţii; in consecinţă, numai moşiile trebuie impuse, nicidecum manufacturile şi întreprinderile comerciale. Vol­taire, proprietar de domeniu, s-a simţit ameninţat de aceste teorii şi io-a ridiculizat de-a lungul episoadelor acestei povestiri.

în Taurul ale (1774), unn din ultimele sale compoziţii de acest gen, scrisă pentru a sublima neverosimilităţile Vechiului Testament, Voltaire defineşte astfel genul:

, Vreau ca o povestire să aducă cu realitatea, să nu para tot­deauna un vis. Doresc să n-aibă nimic banal, dai nici extravagant. Aş vrea nai a/<> ca, sub vălul unei intrigi inventate, să dea ochi­lor exercitaţi putinţa de a zări cite un adevăr adine."

tntr-un capitol anterior, un alt personaj constatase că „numai prin povestiri reuşim in lume". Voltaire a intrevăzut, astfel, desti­nul literar al genului, pe care l-a adus pe culmile perfecţiunii. Mul­ţumită unei intrigi pline de fantezie, amestec de aventuri surprin­zătoare, de scene de mofavuri, de zugrăviri de caiattere prin dis­cursuri şi dialoguri, se strecurau în masele de cititori soluţii ale unor probleme de filozofie, de economie politică şi mai ales critica putredului regim al acelor vremi. De atunci, pcârtirile filozofice au rămas partea cea mai vie a operei lui VgUairc, numele Jui evocind "azi, pynliu milioane de oarntni, TfTai ales povestirea Candid.

Pentru savanţi, critica lui Voltaire sp seryeşk de disertaţia scurtă, cu aspectul unui articol de revistă de azi. Cînd articolele

XViU

acestea devin numeroase, pot fi uşor inlrunife în culegeri. Astfel a fost constituit Dicţionarul filozofic portativ (1764), iar mai tirziu (1770—1772), Chestiunile asupra „Enciclopedici", completări la articolele din dicţionarul lui Diderot, scrise pentru a pune punctul pe i, a aplica la Franţa lui Ludovic al XV-lea concluziile principii­lor dezvoltate prea timid in Enciclopedie. După moartea lut Vol­taire, editorii au contopit aceste culegeri, le-au mai adăugat altele tratind probleme de politică, religie şi morala, pentru a le^grupa alfabetic în imensul Dicţionar filozofic, reprodus de afrtnci în toate operele complete ale marelui ginditor.

Cită varietate de materii in acest dicţionar, sub o perfectă uni­tate de doctrina şi de scop! Nu lipsesc, fireşte, articole despre Fana­tism, Prejudecăţi şi Toleranţa, prilej de a expune încă o data, con­densat, critica iluminista împotriva obscurantismului şi persecuţiilor întreţinute de catolicism. Articolul Creştinism este o schiţa istorica a acestei religii prezentata just, ca un fenomen pur omenesc, de­parte, chiar în epoca moderna, de a se impune peste tot ca singura revelată de obirşie divină. Război şi Tiranie rezumă capetele de acuzaţie ale scriitorilor politici progresişti din secolul al XVIIl-lea împotriva abuzurilor monarhiei absolute. Dicţionarul filozofic este breviarul gîndini lui Voltaire asupra tuturor marilor probleme care au preocupat vremea sa prerevoluţionară şi condensează totodată concluziile înaintate la care ajunsese filozoful în materie de critica istorică şi religioasă. Dicţionarul pregăteşte Pironismul istoriei din 1768 şi „Biblia" in sfirşit explicată din 1776. Ca şi umilul savant Richard Simon, cu care se râzboise Bossuet, Voltaire aplica Bibliei metodele de critica istorica meticuloasa. O face cu mai multă saga­citate şi cu mai multă pasiune, fericit sa descopere în Evanghelie contraziceri şi neverosimilitâţi. Viziunea lui clara despre sincretismul în urma căruia s-au închegat dogmele creştine face din Voltaire un mare precursor al istoricilor de mai tirziu al acestei religii, de la Strauss la Loisy.

Ca opere istorice propriu-zise, Voltaire redactează la Ferney cea mai mare parte din Secolul lui Ludovic al XlV-lea (1763), in-ceput pe vremea cind Emilia încercase sal împace cu lumea de la Versailles, apoi Istoria Rusiei sub Petru cel Mare (1759 şi 1763). Voltaire tratează istoria Rusiei sub Petru I cum tratase pe cea a Franţei sub Ludovic al XlV-lea; o personalitate, opera constructiva a acesteia şi, indaratu-i, ţara, societatea, civilizaţia. Aici insa tonul este mai apologetic decit in Secolul tui Ludovic al XlV-lea. Petru, acţionînd în sensul dezvoltării fireşti a poporului rus, infaptuise mai mult decit Regele-Soare. Lui Voltaire ii apărea ca monarhul luminat ideal, liberat de prcjudccdţi religioaso şi nicidecum prizo­nier al clasei sale, nobilimea. Era convins ca lucrase numai în in­teresul poporului, spre a-l scoate din starea de înapoiere şi al „europeniza" dl mai repede. Istoria Rusiei sub Petru tel Mare este primul omagiu de seama al iluminismului francez fdţa de experi­enţa politică din marele stat al orientului Furopei, unde filozofii aveau convingerea că se aplicau unele din principiile lor. Al doilea orna giu vi fi in curind Călăreţul de arama, turnat după macheta lui Fal­conet.

Aceste lucr i■ i, împletite cu activitatea lui socială, ii duc pe Voltaire pină in 1778. în ultimii ani admiraţia ţaţa de el luase în­făţişarea unei devoţiuni. Cind se plimba în careta prin Gex sau la Geneva, mulţimi compacte îl aclamau. Vizitatorii de la Ferney ve-

XIX

neau aeum să i se închine ca unui demiurg. Scrisorile către el au accente de veneraţie pasionată, ca cele ale doamnei Suard, soţia unui tînăr scriitor. Gloria îl înconjura, dar Voltaire era dornic s-o guste în Parisul dezamăgirilor din tinereţe. Se schimbaseră multe acolo. După moartea lui Ludovic al XV-lea (1774), nepotul şi urma­şul său, Ludovic al XVI-Iea, încredinţase Finanţele lui Turgot, spre a fi pe placul burgheziei liberale, dar după doi ani îl sacrificase re­sentimentelor nobilimii, al cărei jaf în banii publici ministrul încercase să-l curme. în acel an, 1778, cedînd opiniei publice şi insistenţelor lui Franklin, Vergennes, ministrul de externe, aliase oficial Franţa cu americanii revoltaţi împotriva metropolei.

Era prin februarie, chiar în zilele cînd Voltaire se hotărîse să răspundă invitaţiilor familiilor prietene din PaYis. Filozoful pornea la drum fără să mai aştepte împrimăvărarea. Călătoria i-a fost triumfală, iar primirea în Paris — o apoteoză culminată cu încu­nunarea în sala Comediei Franceze, unde i se juca ultima tragedie, hine. La marchiza de Villette, unde trăsese, era zilnic pelerinaj. Tot ce avea Parisul mai de seamă venea să-l omagieze: Academia, Enciclopedia, în frunte cu Diderot, pe care Voltaire nu-l cunoscuse încă personal, Franklin, agentul diplomatic al noii republici ameri­cane, Gluck, Puccini, prezenţi atunci la Paris, şi sute de alţi admi­ratori. Curtea şi autorităţile sînt paralizate de acest elan şi rămîn cu braţele încrucişate în faţa mulţimii care la teatru şfc pe străzi striga neîncetat: „Trăiască Voltaire!"

Filozoful s-a stins la începutul lui mai 1778, în acest apogeu al gloriei, fără a fi renegat nimic din ceea ce gîndise şi propagase prin scris. A refuzat să semneze o declaraţie de adeziune la dogmele catolice, şi biserica, mai îndărătnică decît pe vremuri faţă de Moliere, i-a refuzat înmormîntarea într-un cimitir. A trebuit să fie înhumat în marginea unui sat din valea Marnei, unde un nepot al său poseda un beneficiu ecleziastic.

Treisprezece ani mai tîrziu, pe- vremea revoluţiei burgheze. pregătite şi de scrierile lui, osemintele i-au fost aduse într-un cor­tegiu triumfal spre a fi depuse în Panteonul din Paris, care le păs­trează şi astăzi.

Revoluţia nu greşea, desigur, numărîndu-l printre precursorii ei, deşi ideile şi metodele de guvernare iacobine l-ar fi depăşit. De atunci numele lui Voltaire a rămas strîns legat de democraţia libe­rală burgheză, iar pentru reacţiune a devenit simbolul necredinţei religioase şi al ideilor „subversive".

Mulţi alţi iluminişti francezi au pledat pentru toleranţă, pentru o ordine socială mai dreaptă, pentru o justiţie mai umană, pentru egalitatea în ţaţa fiscului. Nimeni n-a făcut-o însă cu atîta insistenţă, denunţînd aceleaşi abuzuri şi propunînd reformele necesare, în zeci de scrieri, cum a avut Voitaire răbdarea să o facă, convins de me­nirea înaltă a scriitorului. Victor Hugo, urmaş al lui în această muncă uriaşă în condiţiile secolului al XlX-lea, i-a preţuit cu justă măsură personalitatea atunci cînd a scris despre Voltaire că „a fost mai mult decît un om, a fost un veac".

N.N.CONDEESCU

TABEL CRONOLOGIC

1694 Se naşte la Paris Francois-Marie Arouet, care va deveni ce­lebru ca seriilor şi gînditor sub numele de Voltaire.

Cî(iva din marii clasici din secolul al XVII-lea îşi continuă activitatea:

La Fontaine* publică a XII-a carte din Fabule. Boileau, Satira a X-a şi Reflecţiile asupra lui Longin, şi La Bruyere îşi pronunţă discursul de recepţie la Academia Fran­ceză.

Războiul Franţei împotriva Ligii de la Augsburg este în plină desfăşurare.

1701 începe să apară la Trevoux revista Memorii pentru a ser­vi la istoria ştiinţelor şi artelor (fr. Memoires pour servir ă l'histoire des sciences et des aris), zis Journal de Trevoux (265 de volume pînă în 1767), organ al iezuiţilor, care va ataca adesea pe Voltaire. Izbucneşte războiul de succesiune la tro­nul Spaniei, ultimul din domnia lui Ludovic al XlV-lea.

1704—1713 Fr. Arouet îşi face studiile medii la Colegiul „Louis-le-Grand" din Paris, instituţie a iezuiţilor.

în 1706, naşul său, abatele de Châteauneuf, îl prezintă duci­lor de Vendome în palatul lor de lîngă castelul Le Temple, societate de sceptici şi de cheflii.

1713 Fr. Arouet la Haga (Olanda), in suita ambasadorului fran­cez Châteauneuf.

1715 Moartea lui Ludovic al XlVlea, după o domnie de 72 de ani. Voltaire îi va scrie istoria.

începe regenţa (1715—1723) ducelui Philippe d'Orleans, noul rege, Ludovic al XV-lea, fiind minor.

1717—1718 Voltaire începe să se afirme ca scriitor şi este închis la Bastilia pentru versurile sale satirice.

Sînt anii cînd Dimitrie Cantemir redactează în Rusia Hroni­cul vechimii romano-moldo-vlahilor.

1718 Se reprezintă prima tragedie a lui Voltaire: Edip (fr. Oedipe). Va fi tipărită anul urmă'lor (1719).

1721 Apar Scrisorile persane (fr. Las lettres persanes), lucrare în care scriitorul şi sociologul francez Louis-Charles Mon-tesquieu face o critică aspră rînduiclilor absolutiste din timpul lui Ludovic al XlV-lea.

1722 începe să circule în manuscrise epistola în versuri Pentru şi contra (fr. Le Pour et le Contre), prima expunere a argumen­telor lui Voltaire împotriva „divinităţii" dogmelor creştine. Va

XXI

fi tipărită în 1738, sub titlul de Epistolă cătrs Urania (fr. Epître ă Uranie).

1723 Volfairc scrie poemul epic Liga (fr. La Ligue), zugrăvire a

războaielor religioase din Franţa (secolul al XVI-lea), totodată

îafierare a sîngerosului fanatism catolic.

1726—1743 Ministeriatul cardinalului Fleury — persecutor al

lui Voltaire. 1726—1729 Voltaire în Anglia, în urma conflictului cu cavalerul

de Rohan; moment de mare însemnătate în formarea ideilor

politice şi filozofice ale scriitorului.

1727 Voltaire publică în limba engleză un Eseu asupra poeziei epice (engl. An essay on Epic Poetry).

în acelaşi an, moartea lui Newton, ale cărui descoperiri Vol­taire le va populariza în Franţa.

1728 Apare la Londra poemul epic Liga din 1723, parţial refăcut şi sub un nou titlu, Ilenrtada (fr. La Henriade), pe care-l va păstra.

1729—1734 Voltaire, înapoiat în patrie, desfăşoară la Paris o acti­vitate literară intensă şi iniţiază seria pamfletelor sale antica-tolice în proză.

1730 Se reprezintă tragedia Brutus, a căi ei primă ediţie va apărea anul următor.

1731 Istoria lui Carat al XH-lea (fr. Histoire de Charles XII), prima scriere istorică a lui VoHaire.

1732 Zair-a (fr. Zaire), cea mai dramatică dintre tragediile lui Vol­taire şi totodată prima mărturie asupra influenţei lui Shakes-peare în Franţa (efectele geloziei, după Othello).

1733 Templul bunului-gust (fr. Le Temple du Gout), poem care exprimă preferinţele literare ale lui Voltaire în limitele poeticii clasice.

34 Apariţia Scrisorilor filozofice (fr. Lettres philosophiques), reportaj asupra Angliei şi în acelaşi timp scriere iluministă deo­sebit de combativi, în care Voltaire denunţă absolutismul regal, intoleranţa bisericii catolice şi caracterul înapoiat al orîndui-rii feudale.

1734—1739 Voltaire trăieşte retras în castelul din Cirey (Lorena), găzduit acolo de marchiza Emilie du Châteiet, în urma con­damnării Scrisorilor filozofice. Perioada bogata în realizări li­terare, filozofice şi ştiinţifice.

1734 Tratat de metafizică (fr. Trăite de M'etaphysique), exprimare a convingerilor filozofice ale luj Voltaire din acel moment: combate dualismul cartezian şi afirmă materialitatea „sufle­tului". Scrierea aceasta va rămîne zeci de ani în manuscris.

1735 Tragedia Moartea lui Cezar (tr. La mort de Cesar); va fi ti­părită anul următor.

1736 Satira Mondenul (fr. Le Mondain), împotriva ascetismului creştin; exaltă plăcerile vieţii şi face apologia luxului, efect al manufacturilor şi al comerţului capitalist.

Tragedia Alzira (fr. Alzire), condamnare a colonialismului spaniol, distrugător al civilizaţiei incaşilor din America de Sud.

1738 Apar Elemente ale filozofiei lui Newton (fr. Elements de la pfiilosophie de N-ewton), popularizare a teoriilor marelui sa­vant englez, cele mat înaintate din acea vreme. Discursuri asupra omului (Ir. Discours sui Vhomme), poem filozofic în care Voltaire expune, după englezul Pope, o etică taică, eliberată de constrîngerea religiei, concepţie morală care va domina la iluminiştii francezi.

XXII

173-

Pacea ăe la Viena pune capăt războiului de succesiune la tro­nul Poloniei. "Regele detronat Stanislas Lesczynski primeşte drept compensaţie ducatul Lorenei, eu populaţie franceză. Voltaire şi d-na dti Châteiet vor frecventa (1747—1749) curtea lui din Luneville. •

1741 Voltaire scrie Mahomet, tip de tragedie filozofică în serviciul propagandei aniireligioase (va fi reprezentată şi publicată în anul următor).

1742 Revista franceză Mcrcure de France publi'fă (numărul pe iulie) hrisovul lui Constantin Mavrocordat, domn aii Mun­teniei (1740), prin care desfiinţa unele impozite abuzive şi interzicea unele excese în exploatarea ţăranilor.. Măsurile acestea îi creează în Franţa reputaţia unui principe reformator.

1743 Meropa (fr. Merope), tragedie cu subiect antic; va fi tipări­tă în anul următor.

1744—1747 Voltaire la Versailles. încercare infructuoasă de a atrage

pe Ludovic al XV-lea spre ideile iluministe, favorabile unei reforme instituţiilor monarhice. în 1745 este numit istoriograf oficial.

1746 Voltaire este ales membru al Academiei Franceze, efect al scurtei sale perioade de colaborare cu monarhia absolută.

1748 Apare la Amsterdam (Olanda) primul roman filozofic al lui Voltaire, Zadig (titlul iniţial a fost Memnon). Fusese scris cu un an înainte.

Tragedia Semiramis (va apărea anul următor), celebră prin-tr-un personaj-spectru, ca în Hamlet al lui Shakespeare. Apare lucrarea Spiritul legilor (fr. UEsprit des lois)j în care Montesquieu, enunţînd ideea dezvoltării tuturor fenomenelor pe baza unor legi necesare, încearcă să explice natura acestor legi şi să întocmească un plan de reforme sociale.

1749 în urma rţiorţii d-nei du Châteiet, Voltaire se înapoiază pentru scurt timp la Paris.

Scrie Nanine, comedie sentimentală, singura de acest gen în activitatea lui literară.

Constantin Mavrocordat atenuează, în Moldova, serbia ţă­ranilor, reducînd la 24 de zile pe an obligaţiile de muncă ale acestora faţă de boieri.

„Reforma", deşi limitată, învedera influenţa ideilor iluministe din Franţa.

1750—1753 Voltaire în Prusia, la curtea din Potsdam a lui Frederic al II-lea, cu funcţie oficială de şambelan şi cu sarcina de a corecta versurile franţuzeşti ale regelui.

1751 Apare la Berlin Secolul lui Ludovic al XlV-lea (fr. Le Siecle de Louis XIV), una din marile opere istoriografice ale lui Voltaire, scrisă în cea mai mare parte la Cirey. învederează concepţia lui, tipic burgheză, despre istorie, anume că perso­nalităţile şi ideile au un rol determinant în viaţa popoarelor, începe să apară Enciclopedia, sub direcţia lui Diderot şi d'Alembert. Voltaire sprijină acest vast dicţionar iluminist.

1752 Micr&megas, povestire in genul numii astăzi „ştiinţifko-fan-tastic", cu presimţirea călătoriilor interplanetare.

1753 VoHaire părăseşte Prusia, certat cu Frederic al II-lea, in urma arderii unui pamflet al filozofului împotriva preşedintelui Aca­demiei din Berlin.

La Frankfurf-pe-Main, Voltaire este consemnat de către un agent al regelui, in hanul in care trăsese.

XXIII

1754—1760 Voltaire în Elveţia, la Lausane, apoi lingă Geneva, în căutarea unui climat de libertate a gîndirii şi a scrisului.

1755 Voltaire publică poemul eroioomic Fecioara din Orleans (fr. La Pucelle d'Orleans) pentru a combate legenda Ioanei d'Ârc în deformările ei catolice şi naţionaliste.

îi apare de asemenea tragedia Orfanul din China (fr. UOrphe-hn de la Chine), în care sînt subliniate pregnant calităţile morale ale poporului chinez.

1756 Poem asupra religiei naturale (fr. Poeme sur la lot nalu-relle), expunere în versuri a deismului astfel cum l-a conce­put Voltaire.

Poem asupra dezastrului din Lisabona (fr. Poeme sur le d'e-sastre de Lisbonne), reflecţii filozofice asupra răului in lume, inspirate de un cutremur catastrofal care distrusese capitala Portugaliei în toamna anului precedent.

încercare asupra moravurilor şi conştiinţei naţiunilor (fr. Essai sur le moeurs et l'esprit des nations), vastă istorie univer­sală de la Carol cel Mare la Ludovic al XlII-lea, în care Vol­taire subliniază pentru prima oară în Occident contribuţia va­loroasă a indienilor şi a chinezilor la civilizaţia omenirii. Lucra­rea înfierează totodată crimele fanatismului religios în decur­sul istoriei.

1758—1770 ministeriatul ducelui de Choiseul. Franţa anexează Lorena şi Corsica, dar pierde (pacea de la Paris, 1763) India şi Canada, ca rezultat al înfrîngerilor su­ferite în cursul Războiului de şapte ani.

1759 Se tipăreşte la Geneva capodopera romanului filozofic iluminist, Candid, in care Voltaire combaie eu arma ridicolului teza reacţionara a lui Leibniz şi Wolfî, fHozofi germani, care pre­tindeau ca societatea vremii este cea mai bună cu putinţă. Romanul va fi retipărit de 41 de ori pină la sfirşitul vieţii lui Voltaire.

Primul volum (al doilea in 1763) al valoroasei Istorii a Ru-~ siei sub Petru cel Mare (fr. Histoire de Russie sous Pierse le Grand), scrisa pe baza unei documentări procurate de cur­tea imperială din St. Petersburg.

1760 Voltaire se instalează în castelul din Ferney, în Munţii Jura, la graniţa dintre Franţa şi Elveţia. Va petrece acolo ultimii 1>8 ani ai vieţii sale. Polemicile lui Voltaire cu detractorii săi Freron şi Le Franc de Pompignan; scrie împotriva lor satirele Coate-goate (fr. Le Pauvre Diable), Scoţiană (fr. L'Ecossai-se), comedie satirică, şi Deşertăciunea (fr. La Vanite).

1762 Apare Contractul social (fr. Le Contrat social), lucrare în care Rousseau, pornind de la ideea ca statul reprezintă de fapt o înţelegere între oameni, apară libertăţile democratice ale acestora.

începe, în Rusia, domnia Caterinci a Il-a, corespondenţa lui Voltaire şi a lui Diderot.

Apare la Geneva Predica celor tincizeei (fr. Sermon des Cin-quante), critică documentată a originilor religiei creştine. In aoelaşi an Voltaire publica Testamentul lui Jean Meslier, pre-et catolic ateu din prima jumătate a secolului al XVIII-lea. 1763 Voltaire consemnează în Tratatul despre toleranţă (fr. Trăite de la Toterance) lupta sa pentru reabilitarea memoriei lui Calas, calvinist executat la Toulouse cu cîţiva ani mai înainte,

XXIV

sub învinuirea neîntemeiată ca şi-ar fi ucis fiul, care ar fi avut intenţia să se lase convertit Ia catolicism.

1762—1764 Rousseau, urmărit pentru operele sale Emil şi Contractul social, se refugiază în Elveţia, dar şi aici este per­secutat de pastorii calvinişti. Voltaire însuşi scrie îfnpotrivă-i un pamflet care nu-i face cinste.

1764 Ordinul iezuiţilor este suprimat oficial în Franţa. De­nunţările lui Voltaire contribuiseră la compromiterea lor în faţa opiniei publice. •

Se tipăreşte la Londra şi Geneva Dicţionarul filozofic (fr. Dic-tiennaire philosophique portatif), culegere de articole aşezate în ordine alfabetică despre politică, morală, drept, literatură şi religie. Constituie un rezumat comod al ideilor lui Voltaire. Ediţiile următoare (pînă în 1770) îl vor spori de la 73 de arti­cole la 614. Cartea a fost interzisă la Geneva şi în toate State­le catolice.

Jcannot şi Colin, scurtă povestire spirituala, în care Voltaire satirizează pe burghezii îmbogăţiţi din vremea lui, grăbiţi, ca şi Jourdain al lui Moliere, să adopte modul de viaţă al aristo­craţilor.

1767 Se tipăreşte la Geneva Naivul (fr. L'Ingenu), roman Hlozo-fic în care Voltaire denunţă deţinerile la Basfilia ale unor ne­vinovaţi, arestaţi arbitrar, ca victime ale- spionajelor iezuiţilor.

1768 Apare Omul cu patruzeci de scuzi (fr. L'Homme aux quarante ecus, Geneva), povestire îndreptată împotriva fiziocraţilor, grup de economişti burghezi care pretindeau că numai pămîn-tul este producător de bogăţii şi prin urmare numai proprie­tăţile agricole trebuie supuse impozitului, nu comerţul şi nici industria.

1769 An bogat în publicaţii:

Tragedia Ghebrii (fr. Les Guebres) noua pledoarie pentru toleranţa religioasă; • *

Istoria Parlamentului din Paris (fr. Histoir-e du Parlement de Paris), a rolului reacţionar al acestei instituţii judiciare, a erorilor sale;

Ediţia definitiva, mult sporită, a încercării asupra moravuri­lor .. din 1756;

Epistola către Boileau (fr. Epitre â Boileau), satira Împotriva detractorilor săi, şi

L'A.B.C, dialoguri, nouă expunere a ideilor politiee, morale şi religioase ale lui Voltaire.

1770 Ediţia completă (614 art.) a Dicţionarului filozofic. Bătălia ideologică a filozofilor iluminişti împotriva regimului monarho-feudal şi a catolicismului se înteţeşte. Apar Sistemul naturii a lui d'Holbach. Istoria filozofică a celor două Indii a lui Raynal (Diderot şi d'Holbach colaboratori), şi De l'Hom-me (Despre om) a lui Helvetius.

1770—1771 Primele traduceri româneşti din VoHaire; scrieri politice comandate de Caterina a Il-a şi răspînttite la noi pe timpul războiului ruso-turc de la 1770—1774.

1772 Epistola către Horaţiu (fr. Epitre ă Horace), cu date autobio­grafice şi expunere a unei concepţii morale epicuriene. 1774 începe domnia lui Ludovic al XVI-lea. Turgot, controlor general al finanţelor, încearcă unele reforme în spirit ilumi­nist, dar coaliţia nobililor de la curte îl îndepărtează.

XXV

1775 Ultima edific a operelor lui Voltaire, revăzută de autor; Ge­neva, 40 volume.

In acelaşi an. Istoria lui Jenni, ultimul roman filozofic al lui Voltaire.

Izbucneşte revolta coloniilor engleze din America de Nord îm­potriva metropolei.

1776 „Biblia" in sfirşit explicata (fir. „La Bible" cnfin expliquee), încoronare a îndelungatelor cercetări ale lui Voltaire asupra originilor omeneşti — nu „divine" — ale iudaismului şi creşti­nismului.

1777 DiahgurUe lui Evhemeros (fr. Dialogucs d'Evhemere-), expu­nere a unei filozofii a istoriei cu afirmarea încrederii în pro­gres şi într-un viitor luminos al omenirii.

1778 Voltaire este primit triumfal la Paris; moare în apogeul glo­riei sale, puţine zile după reprezentarea la Comedia Franceză a ultimei sale tragedii, Irene.

1791 Depunerea osemintelor lui Voltaire la Panteonul din Paris în cadrul unei ceremonii, omagiu al revoluţiei burgheze faţă de cel mai activ dintre pregătitorii acestei mişcări pe plan inte­lectual.

ZADIG

SAU

DESTINUL

POVESTE ORIENTALA

174 7

Primul roman filozofic al lui Voltaire, Zadig sau Destinul, poveste orientală, a apărut mai întîi, sub o formă redusă, la Amsterdam, in 1747, cu titlul de Memnon. Fusese compus cu citeva luni "înainte, in toamna lui 1746, la Sceaux, după alţii in vara lui 1747, la Anet, pentru a distra pe ducesa du Mâine, stăpina castelelor din acele localităţi. Soţul ducesei, mort în 1736, unul din bastarzii legitimaţi ai lui Ludovic al XlV-lea, Măturat de la regenţă In 1715 de către Phi-lippe d'Orteans, făcuse figură de opoziţionist şi con­spirator, evitind să apară la Versatlles. Voltaire ■ frec­venta mica Curte de la Sceaux, la sud de Paris, încă din tinereţe. Citise acolo poemul sau Liga, dev&rut apoi Henriada. Reluase legăturile cu acel mediu In 1746, cină, îndemnat de doamna du Châtelet, se transfor­mase în curtean al lui Ludovic al' XV-lea, gratificat cu o pensie şi cu titlul de istoriograf. Venea la Anet sau la Sceaux ca sa critice viaţa şi oamenii de la Ver-sailles împreună cu o amfitrioană foarte dispusă să-i ţină hangul. Castelul din Sceaux i-a fost adăpost în 1747, cînd a trebuit să plece precipitat din Fontaine-bleau în urma scandalului din saloanele reginei Măria Lesczinska, unde curteni trişeuri goliseră punga doamnei du Châtelet, fapt asupra căruia Voltaire i-a atras atenţia în englezeşte, spre indignarea nobililor escroci.

O poveste cu subiect oriental nu era o excepţie în scrierile lui Voltaire din acei ani. După tragediile Zu-lime (1740) şi Mahomet (1741), consultă intens lu­crări despre istoria şi religiile Arabiei, Persiei şi Indiei, în vederea vastei sinteze care se va intitula Eseu asupra moravurilor şi spiritului naţiunilor. Paralel cu Mem-

non lucrează la tragedia Semiramis a cărei acţiune esie aşezată pe aceleaşi maluri ale Eufratului. De altfel, încă din a doua jumătate a secolului al XVIl-lea, Ori­entul era la modă in literatura franceză: zeci de trage­dii, romane şi nuvele, imitind pe Ibrahim al doamnei de Scudery, pe Bajazet al lui Racine, sau inspirindu-se din O mie şi una de nopţi, traduse de Galland 1704— 1717), se slujeau de un cadru egiptean, persan sau in­dian pentru intrigile lor învăluite în misterul lumii islamice sau pentru a critica comod Franţa contempo­rană, cum făcuse Montesquieu "in Scrisorile persane (1721).

Un bilet al lui Voltaire către marchizul d'Argenson din vara tui 1747, scris In stil pompos oriental, vă­deşte intensitatea unei viziuni cărturăreşti a lumii ori­entale la scriitorul nostru. Biletul, care felicită pe marchiz pentru unele izbinzi militare din ultima fază a războiului de succesiune la tronul Austriei, este plin de aluzii la Memnon. Abia publicat, romanul este relu­at de autor, sporit cu, noi aventuri şi publicat din nou la Paris sub titlul de Zadig. Ediţia era clandestină: anonimă şi fără indicarea locului. Succesul i-a fost dintre cele mai susţinute, cum o dovedesc cele douăzeci şi patru de retipăriri plnă in 1785. Rareori o operă li­terară s-a înfăţişat ca Zadig sub forma unui mozaic de intîmplări împrumutate din izvoarele cele mai di­verse, pentru obţinerea unei culori orientale cit mai ve­rosimile. Investigaţiile istoriei literare au dovedit că unele episoade sînt luate din Galland, altele din Des­crierea Chinei a lui du Halde, altele din memoriile unor călători, Bernier sau Chaudin, care vizitaseră Persia şi India. Aria lui Voltaire a ştiut însă să le contopeas­că pe toate într-o povestire unitară ale cărei capitole sînt legate prin puternica personalitate a eroului. Fie­care episod este un mic giuvaer literar, model de po­vestire simplă, de analiză psihologică şi de satiră so­cială cu aluzii transparente la Parisul vremii, dar mai ales la Curtea din Versailles şi la intrigile ei. Zadig, calomniat de curteni, pentru ca este mai filozof şi mai abil decît ei, seamănă bine cu Voltaire, invidiat in 1746—1747 pentru pensia căpătată, o dată cu alegerea la Academie şi cu alte semne de favoruri regale trecă­toare.

De altfel, în multe alte "intîmplări ale romanului,

Zadig este în mare măsură Voltaire. Logica lui impe­cabilă, sprijinită de cunoştinţe ştiinţifice solide, îl duce momentan la închisoare. Riscă moartea, acuzat pe nedrept că ar fi scris versuri satirice la adresa rege­lui, în toate peregrinările lui dă dovadă de înţelep­ciune, combate prejudecăţile învechite şi curmă dispu­tele religioase. Cu toată silinţa lui de a fi folositor Geme­nilor, rareori, şi pentru scurtă vreme, întîlneşte oameni înţelegători; mai adesea este invidiat, ameninţat, izgo­nit. Aventurile lui Zadig sugerează că un destin ca­pricios îşi bate joc de raţiune şi de dreptate; curajul, ştiinţa, virtutea aduc lui Zadig numai nenorociri, în timp ce laşitatea, prostia, viciul, îngîmfarea şi înşelă­toria sînt mijloace care conduc fără greş la avere, eno-ruri şi consideraţie sociala.

Pesimismul acesta exprimă, sub vălul unei ficţiuni, adînca prăpastie dintre gîndirea şi acţiunea filozofului din secolul al XVllI-lea de o parte şi cercurile conducă­toare ale monarhiei absolute, de alta parte. Filozoful visează binele omenirii prin progres spiritual şi îşi pune inteligenţa şi ştiinţa în slujba regimului monarko-feu-dal, pentru a micşora suferinţele şi nedreptăţile. Mo­narhia îl acceptă temporar, se slujeşte de el, clar neîn­ţelegerea şi divorţul sînt inevitabile. Zadig apare astfel ea expresia literară a imposibilităţii unei colaborări a filozofiei iluministe cu orînduirea vremii, eare'nţă eon-statată de Voltaire în acei ani petrecuţi în Versaitles-ul lui Ludovic al XV-lea.

Capitolul I CHIORUL

Pe vremea regelui Moabdar trăia în Babilon un tînăr pe care îl chema Zadig şi care avea o fire aleasă, întărită de educaţie. Deşi tînăr şi bogat, ştia să-şi înfrî-neze pasiunile. Nu se silea să pară ce nu era. Nu ţinea să aibă întotdeauna dreptate şi ştia să respecte slă­biciunea omenească. Lumea se mira cînd vedea că el, deşi era deştept, nu-şi bătea joc niciodată de vorbele acelea atît de puţin lămurite, atît de fără şir şi atît de zgomotoase, de bîrfelile îndrăzneţe, de afirmaţiile igno­rante şi giumbuşlucurile grosolane, în sfîrşit de toata zarva aceea deşartă care, la Babilon, se chema con­versaţie. Zadig învăţase din cartea întîi a lui Zoroas-tru¹ ca iubirea de sine este un balon umflat cu vînt din. care ies furtuni cînd îl înţepi. Zadig mai ales nu se lăuda că dispreţuieşte femeile şi că le subjugă. Era mărini­mos; nu-i era teama să facă bine nemulţumitorilor, urmînd această mare învăţătură a lui Zoroastru: Cînd mănînci dă de mîncare şi clinilor; chiar dacă te-ar muşca. Era înţelept cît se poate, deoarece căuta să trăiască tot printre înţelepţi. Priceput în ştiinţa ve­chilor chaldeeni, cunoştea şi principiile fizice ale natu­rii aşa cum erau cunoscute pe vremea aceea, iar din me­tafizică ştia ce s-a ştiut în toate timpurile, adică foarte puţin lucru. Era cu totul convins că anul avea trei sute şaizeci şi cinci de zile şi un sfert, în ciuda filozofiei ce­lei noi din vremea lui, şi că soarele era în centrul lumii; iar cînd cei mai de seamă magi îi spuneau cu insultă­toare trufie ca avea gînduri rele şi că înseamnă să fii duşmanul statului dacă eşti încredinţat ca soarele se

' Zoroastru (secolul al V!-lea î.e.n.), personaj legendar, socotit a fi întemeietorul mazdeismului, veche religie persană.

învîrteşte împrejurul lui însuşi şi că anul are două­sprezece luni, el tăcea, fără mînie şi fără dispreţ.

Zadig, fiind foarte bogat şi deci avînd prieteni, plă­cut la chip, drept şi cumpătat la minte, cu e inimă sin­ceră şi mărinimoasă, crezu că ar putea să fie fericit. Avea de gîn«d să se însoare cu Semira, care, prin frumu­seţe, naştere şi avere, era cea mai bună partidă din Babilon. Zadig avea faţă de dînsa o dragoste trainică şi serioasă, şi Semira îl iubea cu foc. Ziua fericită cînd aveau să se unească era aproape. Plimbînduse odată împreună pe la marginea Babilonului, pe sub palmierii de pe malul Eufratului, văzură venind către dînşji cîţîva oameni înarmaţi cu săbii şi săgeţi. Erau bătăuşii tînă-rului Orcan, nepotul unui ministru, căruia curtenii un­chiului său îi băgară în cap că are voie să facă tot ce pofteşte. Orcan nu avea nici una din însuşirile plăcute şi nici una din virtuţile lui Zadig; dar, deoarece credea că preţuieşte mult mai mult, era desperat văzînd că nu e iubit. Gelozia aceasta, care nu izvora decît din deşer­tăciunea lui, îl făcu să-şi închipuie că o iubea nebuneş­te pe Semira. îşi puse în cap s-o răpească. Răpitorii o luară pe sus şi, în graba lor brutală, o răniră, făcînd astfel să curgă sîngele unei fiinţe care ar fi înduioşat şi tigrii muntelui Imaus. Semira spărgea cerul cu plîn-setele ei. Striga: „Soţul meu drag! Sînt smulsă de lîn-gă dragostea mea!" Nu se îngrijea de primejdia* în care efa; nu se gîndea decît la scumpul ei Zadig. Acesta o apără cu toată puterea pe care o dau curajul şi dra­gostea. Ajutat numai de doi sclavi, îi alungă pe răpi­tori şi o duse acasă pe Semira, leşinată şi rănită, care deschizînd ochii şi văzîndu-l îi spuse:

— O, Zadig! îmi erai drag ca un soţ; îmi eşti drag acum ca un om căruia îi datoresc cinstea şi viaţa.

N-a fost inimă mai mişcată decît inima Semirei. Niciodată o gură mai fermecătoare n-a rostit simţiri mai adînci cu vorbele de foc pe care le inspiră atît re­cunoştinţa faţă de cea mai mare dintre binefaceri cît şi dragostea cea mai adîneă.

Rana ei era uşoară şi se vindecă repede. Zadig era rănit mai greu; o lovitură de săgeată chiar lîngă ochi îi i.îcuse o rană adîneă. Semira nu cerea zeilor decît ca iubitul ei să se vindece. Zi şi noapte ochii ei erau scăl­daţi în lacrimi: aştepta clipa în care ochii iubitului ei vor putea iarăşi să vadă. Dar un abces puse iarăşi

ochiul în primejdie. Trimiseră pînă la Memfis să-l adu­că pe vestitul vraci Hermes, care veni cu mare alai. îl cercetă pe bolnav şi spuse că-şi va pierde ochiul. Prezise chiar şi ziua şi ceasul cînd va trebui să se în-tîmple această nenorocire.

— Dacă ar fi fost ochiul drept, spuse el, l-aş fi vin­decat. Dar rănile ochiului stîng nu se pot tămădui.

Tot Babilonul, plîngînd soarta lui Zadig, se minună de adîncimea şi de ştiinţa lui Hermes. Peste două zile abcesul se sparse singur. Zadig se vindecă de-a binelea. Hermes scrise o carte în care îi dovedi că nu trebuia să se vindece. Zadig nu citi cartea, însă, îndată ce putu să iasă, se pregăti să se ducă s-o vadă pe aceea care era speranţa şi fericirea vieţii lui; numai pentru ea singură voia să aibă ochi. Semira era de trei zile la ţara. în drum, Zadig află că această frumoasă doamnă, după ce declarase sus şi tare că nu putea să. sufere pe chiori, se măritase cu Orcan în seara trecută. La vestea asta, Zadig căzu fără cunoştinţă. Durerea îl duse la marginea gropii; şezu multă vreme bolnav; dai, în sfîr-şit, raţiunea învinse mîhnirea şi însăşi durerea cumplită pe care o simţea îi sluji ca să se consoleze.

„Am văzut, se gîndi el, cît preţuiesc toanele unei fete crescute la Curte; mai bine mă însor cu o fata din starea de mijloc."

Alese pe Azora, fata cea mai cuminte şi mai de buna familie din oraş. Se însura cu dînsa şi trăi cu ea o lună în cea mai deplină înţelegere şi dragoste. Dar, de la o vrexne, Zadig văzu ca Azora era cam uşuratică şi se prea grăbea să creadă că tinerii cei mai chipeşi erau şi cei mai plini de duh şi de virtute.

Capitolul II NASUL

într-o zi Azora se întoarse de la plimbare foarte mînioasă.

— Ce ai tu, scumpa mea soţie, îi spuse Zadig, şi ce te-a necăjit atît de mult?

— Vai spuse ea, ai fi ca şi mine dacă ai fi văzut ce-am văzut eu. M-am dus s-o mîngîi pe tînâra văduvă Cosru, care acum două zile a clădit un cavou soţului

ei pe malul pîrăului care curge la marginea livezii. în durerea ei a făgăduit zeilor că va şedea lîngă mor-mînt atîta vreme cît apa pîrăului va curge în apropiere

— lata, spuse Zadig, o femeie vrednica de toata lauda, care îşi iubea într-adevăr bărbatul.

— O, spuse Azora, dacă ai şti ce făcea ea cînd m-am dus s-o vad! _v

— Ce făcea?

— A pus să întoarcă pîrăul în alta parte.

Azora începu să arunce împotriva tinerei văduve mustrări atît de aspre şi ocări atît de grele, încît această paradă de virtute nu-i plăcu lui Zadig.

Zadig avea un prieten pe care îl chema Câdbr. Era unul dintre tinerii pe care Azora îi socotea mai cinstiţi şi mai merituoşi decît alţii. Zadig i se destăinui şi îi cîş-tigă credinţa, alît cît putu, printr-un dar de preţ. Azora, după ce petrecuse două zile la o prietenă, la ţară, se întoarse acasă a treia zi. Servitorii, plîngînd, îi spuseră că bărbatul ei murise pe neaşteptate noaptea trecută, că nimeni nu îndrăznise să-i aducă această tristă veste şi că Zadig fusese înmopmîntat în cavoul familiei, în fundul grădinii. Azora plînse, îşi smulse parul şi se jură că are să moară. Seara, Cador îi ceru voie să vină s-o vadă şi plînse alături de dînsa. A doua zi plînseră mai puţin şi prînziră împreună. Cador îi spuse că prie­tenul lui îi lăsase cea mai mare parte din avere şi îi măr­turisi că ar fi foarte fericit să împartă averea cu dînsa. Doamna plînse, se supără, apoi se domoli. Cina fu mai lungă decît prînzul. Statură de vorbă cu mai multă încredere. Azora îl lăudă pe cel mort, dar mărturisi că Zadig avea metehne care îi lipseau lui Cador.

Pe la mijlocul mesei, Cador se plînse că-l doare grozav splina. Doamna, neliniştită şi grijulie, porunci să se aducă toate miresmele cu care obişnuia să se par­fumeze, doar va găsi vreuna care să-i fie bună pentru boală de splină. îi păru foarte rău că vraciul Hermes nu mai era în Babilon. Binevoi chiar să atingă cu mîna partea în care Cador simţea dureri aşa de mari.

— Suferi de mult de boala asta? îl întrebă ea miloasă.

— M-aduce citeodată pînă la marginea mormîntu-lui, răspunse Cador; şi numai un singur leac mă poate uşura: să-mi pun pe partea care mă doare nasul unui

Bm mort cu o zi înainte.

3 Voltaire 7

— Ciudat leac, spuse Azora.

— Nu-i mai ciudat, răspunse el, decît săculeţele domnului Arnouit împotriva damblalei.¹

Acest argument, împreună cu marile merite ale tîns-rului, o făcură pe doamnă să se hotărască.

„La urma urmei, îşi spuse ea, cînd bărbatul meu va trece din lumea de ieri în lumea de mîine pe podul Ci-navar, oare îngerul Asrael n-are să-i dea voie să treacă din pricina că nasul lui va fi mai scurt în a doua viaţă decît în întîia?" Aşadar luă un brici, se duse la mor-mîntul lui bărbatu-său, îl stropi cu lacrimi şi se aplecă să taie nasul lui Zadig, care şedea întins în groapă. Zadig se ridică atunci ţinîndu-se cu o mînă de nas şi cu cealaltă apucînd briciul.

— Doamnă, spuse el, nu mai striga atîta împotriva văduvei lui Cosru; gîndul de a-mi tăia nasul e Ia fel cu gîndul de-a întoarce pîrăul.

Capitolul III CÎINELE ŞI CALUL

Zadig simţi că întîia lună de căsătorie, aşa cum scrie în cartea Zend², este luna mierii, şi că luna a doua este luna pelinului. Nu trecu mult timp şi el fu silit s-o alunge pe Azora, cu care era din ce în ce mai greu de trăit, şi îşi căută fericirea în studiul naturii. „Nimeni nu-i mai fericit, spunea el, decît un filozof care citeşte în cartea aceasta mare pe care Dumnezeu a pus-o sub ochii noştri. Adevărurile pe care le descoperă sînt ale lui; îşi nutreşte şi îşi înalţă sufletul; trăieşte liniştit; nu se teme do oameni şi scumpa lui soţie nu vine să-i taie nasul."

Plin de aceste gînduri, Zadig se retrase într-o vilă pe malul Eufratului. Acolo, ei nu-şi petrecea timpul calculînd cîte dramuri de apă curgeau într-o secundă sub bolţile vreunui pod sau dacă în luna Şoarecelui cădea o picătură de apă mai mult decît în luna Berbecu-

■ ' Era pe vremea aceea un babilonian, numit Arnouit, care anun­ţa prin gazete că vindecă şi previne toate apoplexiile cu un săcu­leţ cu leacuri atîrnat de gît (nota lui Voltaire).

² Zend-Avesta, colecţie de cărţi sfinte atribuite lui Zoroastru.

lui. Nu se gîndea să facă mătase din pînză de păianjen şi nici porţelan din carafe sparte. Dar cerceta mai ales însuşirile animalelor şi ale plantelor. Dobîndi în curînd o pricepere care îl făcea să descopere mii de deosebiri acolo unde oamenii nu văd deeît uniformitate.

într-o zi, în timp ce se plimba Ia marginea unei pă­durici, văzu că vine în fugă spre dînsui utveunuc al reginei, urmat de mai mulţi ofiţeri, care păreau să fie foarte neliniştiţi şi care alergau de colo pînă colo, ca nişte oameni rătăciţi care au pierdut un lucru de mare preţ şi umblă acum să-l găsească.

— Tinere, spuse eunucul, n-ai văzut cumva elinele reginei?

Zadig răspunse cuviincios:

— E căţea, nu e dine.

— Ai dreptate, spuse eunucul.

— E o căţeluşă, adăugă Zadig. A făcut pui de cu­rînd; şchiopătează de piciorul stîng din faţă şi are urechi foarte lungi.

— Ai văzut-o? întrebă eunucul, gîfîind de atîta aler­gătură.

— Nu, răspunse Zadig, n-am văzut-o niciodată şi n-am ştiut pînă acuma că regina avea o căţea.

Tocmai atunci, printr-o ciudăţenie obişnuită a soar-tei, cel mai frumos cal din grajdurile regelui scăpase din mîinile unui rîndaş şi o luase la fugă pe'cîmpiile Babilonului. Marele maestru de vînătoare al Curţii şi toţi ceilalţi ofiţeri de la Curte alergau după el tot aşa de neliniştiţi ca şi eunucul după căţeaua reginei. Marele maestru de vînătoare se apropie de Zadig şi îl întrebă dacă n-a văzut calul regelui. Zadig răspunse:

— E calul care aleargă cel mai bine. Are cinci pi­cioare înălţime şi copita foarte mică. Coada are o lun­gime de trei palme şi jumătate. Capetele zăbalei sînt de_t aur de douăzeci şi trei de carate; potcoavele sînt de argint curat.

— încotro a apucat-o? Unde-i? întrebă marele maestru de vînătoare.

— Nu l-am văzut, răspunse Zadig şi n-am auzit niciodată de dînsui.

Marele maestru de vînătoare şi eunucul fură încre­dinţaţi că Zadig a furat calul regelui şi căţeaua regi­nei, îl luară pe sus şi îl duseră în fata adunării mare­lui Desterham, care îl osîndi să fie bătut cu cnutul şi

să-şi petreacă restul vieţii în Siberia. Abia se dăduse sentinţa şi se găsiră calul şi căţeaua. Judecătorii se văzură în dureroasa situaţie de a-şi schimba hotărîrea pe care o dăduseră. Ei îl condamnară pe Zadig să plă­tească patru suie de uncii¹ de aur pentru că a spus că R-a văzut ceea ce a văzut. Zadig trebui mai întîi să plă­tească amenda şi după aceea i se dădu voie să se apere în faţa consiliului marelui Desterham.

El vorbi astfel:

— Luceferi ai dreptăţii, adîncuri de ştiinţă, oglinzi de adevăr, voi care aveţi greutatea plumbului, tăria Fiorului, strălucirea diamantului şi multa înrudire cu aurul, acum, fiindcă îngăduit îmi este să vorbesc înain»-tea acestei auguste adunări, vă jur pe Orosmad² că n-am văzut niciodată preacinstita căţea a reginei şi nici calul sfînt al regelui. Iată ce mi s-a întîmplat. Mă plimbam la marginea pădurii, acolo unde l-am întîlnit pe venera­bilul eunuc şi pe preailustrul mare maestru de vînă-toare. Am văzut pe nisip urmele unui animal şi mi-am dat repede seama că erau ale unui căţeluş. Nişte dîre uşoare şi lungi care se aflau între urmele labelor mi-au arătat că era o căţea ale cărei ţîţe atingeau pămîntul şi că prin urmare făcuse pui de curînd. Alte urme, care păreau că atinseseră nisipul alături de labele de dina­inte, mi-au dovedit că avea urechile foarte lungi; şi, va-zînd că urma unei labe era pretutindeni mai puţin adîn-eă decît urmele celorlalte labe, am înţeles ca această căţea a augustei noastre regine era, fie-mi iertat să spun, puţin cam şchioapă.

în ce priveşte calul regelui regilor, veţi şti că, plim-bîndu-mă pe un drum în pădure, am văzut nişte urme de potcoave. Toate erau la depărtări egale. Iată, mi-am spus eu, un cal care are un galop desăvîrşit. Praful de pe copaci, pe drumul îngust care n-are decît şapte palme lărgime, era scuturat puţin în dreapta şi în stîn-ga, la trei palme şi jumătate de la mijlocul drumului. Calul acesta, mi-am spus, are o coadă de trei palme şi jumătate, care mişcîndu-se în dreapta şi în stînga, a şters praful de pe copaci. Sub copacii care alcătuiau o boltă de crengi înaltă de cinci picioare am văzut frunze de curînd căzute şi mi-am dat seama că acest cal atin-

¹ Uncie, unitate ae măsură, egală cu aproximativ 35 de grame.

² Or-osmad (Ormuzd), zeul binelui în vechea religie persană.

10

sese crengile cu capul şi că prin urmare el avea o înăl­ţime de cinci picioare. Cît despre zăbală, trebuie sa fie de aur de douăzeci şi trei de carate: calul s-a frecat cu capul zăbalei de o piatră care se cheamă mehenghi, care slujeşte tocmai la încercarea aurului şi pe care am încercat-o şi eu. Am văzut, în sfîrşit, după semnele lăsate de copite pe alte pietre, că era potcovit cu ar­gint curat.

Toţi judecătorii se minunară de deşteptâciunea adîncă şi subtilă a lui Zadig. Se duse vestea pînă la rege şi regină. Nu se vorbea decît de Zadig prin an­ticamerele şi sălile palatului, deşi cîţiva magi erau de pă­rere că trebuie ars pe rug fiindcă e vrăjitor.-Regele porunci să i se dea înapoi amenda de patru sute de uncii de aur la care fusese condamnat. Grefierul, por­tăreii, procurorii veniră toţi la el cu mare pompă sa i înapoieze cele patru sute de uncii; păstrară însă trei sute nouăzeci şi opt pentru cheltuieli de judecată: şi aprozii Ier cerurâ bacşiş.

Zadig văzu cît este de primejdios cîteodată să ştii prea multe şi se jură ca, de acum înainte, să nu mai spună ce vede.

Prilejul acesta se ivi în curînd. Un prizonier poli­tic fugi din închisoare şi trecu prin faţa ferestrelor lui. Zadig fu întrebat, dar nu răspunse nimic. Se dovedi însă că se uitase pe fereastră. Pentru aceasta crimă fu amendat la cinci sute de uncii de aur. Zadig mul­ţumi judecătorilor pentru bunăvoinţa lor, după obi­ceiul Babilonului. „O, Doamne! îşi spuse el, ce nenoro­cire să te plimbi printr-o pădure prin care a trecut că­ţeaua reginei şi calul regelui! Ce primejdios e să te uiţi pe fereastră! Şi ce greu e să fii fericit în viaţă!"

Capitolul IV INVIDIOSUL

Zadig vru să-şi aline cu ajutorul filozofiei şi al prie­teniei necazurile pe care i le dăduse soarta. într-o ma­hala a Babilonului el avea o casă mobilată cu gust şi în care adunase toate lucrurile frumoase şi toate plăcerile vrednice de un om cumsecade. Dimineaţa, bi­blioteca lui era deschisă tuturor savanţilor; seara, masa

li

lui era pusă pentru lumea aleasă. Dar îşi dădu seama în curînd cît de primejdios! sînt savanţii. Odată se iscă o mare ceartă cu privire la o lege a lui Zoroastru, care te oprea să mănînci carne de grifon.

— Cum să opreşti grifonul, cînd acest animal nici nu există? spuneau unii.

— Trebuie să existe, spuneau alţii, pentru că Zo­roastru nu îngăduie să-l mănînci.

Zadig voi să-i împace şi le spuse:

— Dacă grifonii există, să nu-i mîncăm; dacă nu există, n-avem să-i mmcăm nici atîta, şi în acest chip vom asculta toţi de Zoroastru.

Un savant care scrisese treisprezece volume despre însuşirile grifonului şi care pe lîngă asta mai era' şi rnare teurg se grăbi să se ducă să-l pîrască pe Zadig la un arhimag numit Yebor, care era cel mai prost chal-deean şi deci cel mai fanatic. Omul acesta l-ar fi tras bucuros în teapă pe Zadig spre slava Soarelui şi cu acest prilej ar fi spus pe dinafară ceaslovul lui Zoroastru, cu mare mulţumire în glas. Prietenul Cador (un prie­ten face mai mult decît o sută de preoţi), se duse la bătrînul Yebor şi îi spuse:

— Trăiască soarele şi grifonii! să nu cumva să-l pedepseşti pe Zadig: e un sfînt. Are o mulţime de gri­foni în ogradă şi nu-i mănîncă; şi învinuitorul lui e un eretic care îndrăzneşte să spună că iepurii de casă aii piciorul despicat şi nu sînt murdari.

— Bine! spuse Yebor, clătinînd din capul lui chel. Zadig trebuie tras în ţeapă pentru că a vorbit rău de gri­foni, iar celălalt pentru că a vorbit rău de iepuri.

Cador potoli lucrurile cu ajutorul unei domnişoare de onoare cu care făcuse un copil şi care avea mare tre­cere în sfatul magilor. Nimeni n-a fost tras în teapă. Fapt care făcu pe mulţi învăţaţi să cîrtească şi să pro­rocească decadenţa Babilonului. Zadig spuse: „Iată de ce atîrnă fericirea! Totul pe lume mă năpăstuieşte, chiar şi fiinţele care nu există!" ble'stemă savanţii şi nu mai vru să se întîlnească decît cu feţe simandicoase.

Poftea la el acasă pe oamenii cei mai aleşi din Ba-bilon şi doamnele cele mai plăcute la vorbă şi la chip. După ce ascultau muzică, treceau la masă, unde se ser­veau numai bucate alese; masa era însufleţită întot­deauna de conversaţii plăcute din care el ştia să în­lăture goana după spirit, care este cel mai sigur mijloc