Scrisoarea (31) din 1 Februarie 1979 de la Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii
Tema scrisorii din 24 Aprilie 1979 aparţinănd lui Pamfil Şeicaru, revine la analiza situaţiei internaţionale nu înainte de a mă felicita pentru diagnosticul pus lui Paul Goma, (este şi el de părere că acesta nu reprezintă decât "o simplă ambiţie de scriitor, care vrea să compenseze puţinătatea talentului cu o atitudine de insurect apărător al drepturilo omului, care îi dă publicitate". Anii care au urmat de atunci până astăzi, verifică părerile marelui ziarist fără să mai aibe nevoie de vreun comentar în plus.
Revine la conferinţa de la Belgrad, care, el înclină să creadă că nu va avea loc. De-aici, analiza beligeranţilor, începând cu marea Rusie, aceasta probabil nu va participa deci va face să nu se ţie conferinţa, nefind de acord cu circulaţia liberă a ideilor. Dar dacă totuşi va participa, împreună cu sateliţii săi, va exista o răfuilă straşnică între americani şi ruşi demonstrandu-se inutilitatea conferinţei de la Helsinki, regizată de Kissinger. De altfel, nici una din ţările pactului de la Varşovia inclusiv Ceauşescu nu vor accepta liberul schimb al ideilor. Chiar Tito, care nu e vecin cu Ruşii, mai mult, nu l-au instalat la putere treupele sovietice, nu admite acest principiu democratic. Lui Djilas autorul cărţii "Noua clasă" nu i s'a dat paşaport, fiindcă Tito se teme de acest dârz dizident, a cărui dârzenie nu i-au înfrânt-o nici anii lungi de închisoare.
Aşa dar, concluzia este că dictatura comunistă nu poate rezista unui climat de libertate. Întelectualitatea românească, maestrul crede, că eu o judec mult prea aspru. Personal urmăreşte monografiie istorice apărute în ţară, scrise documentat, străbătute de un puternic sentiment românesc. A primit o scrisoare de la Alexandru Zub aflat cu o bursă la Freiburg şi ar dori să-l vadă. Este un reprezentant al tinerii generaţii de istorici de proporţiile lui N. Iorga. Comparaţia este o hiperbolă, ne pare că Pamfil Şeicaru în postura unui înecat se agaţă de un fir de pai, fără să căutăm să-l jignim pe Al. Zub, distanţad între el şi N. Iorga este ca de la cer la pământ, şi nimeni nu ştia mai bine acest lucru ca maestrul nostru, dar în acest mod dădea o şansă unor tineri să se afirme escaladând înălţimi ce nu le sunt, de fapt, accesibile. Mai ales după revoluţie, academicianul Al. Zub a devenit suficient sie însuşi ca dascăl credincios slujitor al unei catedre şi nimic mai mult. Prin anii 1990, primind o revistă ieşană intitulată Dacia literară, în care nişte tineri lipsiţi de cel mai elementar har îşi băteau joc din carenţă de pregătire faţă de ceea ce trebuia să continuie tradiţia revistei lui Kogălniceanu, descoperindu-l pus în fruntea lor ca director de onoare, i-am scris lui Al. Zub cerându-i să facă ordine în curţile sale spirituale, dar s'a zburlit şi din condamnabilă comoditate a reacţionat refuzând să-mi răspundă la scrisoare, adoptând politica ştruţului, uitând ca prin minune că a scris o monografie, mult apreciată de P. Şeicaru, despre Mihail Kogălniceanu, ori asta l-ar fi obligat să reacţioneze dacă ar fi fost un spirit comparabil şi de la distanţă, cu unicul Nicolae Iorga.
Îmi face impresia ca şi în acest domeniu, al istoriografilor români, cel puţin în parte maestrul se automăgea, ceea ce parcă îi devenise a doua lui fire, mai ales în ultimii săi ani de viaţă.
Şi cu aceasta ocazie maestrul respinge ideea unei insurecţii în România, ceea ce ar avea drept urmare invadarea ţării de trupele sovietice aflate la Reni, ajutate de cele ale ungurilor şi bulgarilor. Întreaga jertfă, susţine în continuare, ar face inutil eroismul rezistenţei anticomuniste din primii ani, am adăuga noi dusă de luptele de partizani în munţi care însă au durat mult mai mult, depăşind perioada de început a comunismului, şi ar fi păcat să-l lăsăm pe maestru să repete greşelile istoricului Vlad Georgescu.
Desigur, personal nu aş fi fost adeptul unei insurecţii generale, dar aş fi cerut intelectualului român ca în cei aproape cincizeci de ani de comunism să fi avut o purtare demnă de rezistenţă interioară, în loc să fi adoptat capitularea fără condiţii, en rase campagne cum o numea Pamfil Şeicaru, cedând prea uşor înaintea cotropitorilor bolşevici. Fiecare în loc să mintă sau să jure strâmb pe ceea ce nu credea, la locul său de muncă trebuia tacit să-şi manifeste rezistenţă care sub forma unei picături chinezeşti, cu timpul, şi-ar fi ajuns scopul, în orice caz nu am fi suferit umilinţele de azi, când cei ce au minţit ieri, se arată fidelii comunismului de astăzi.
P. Şeicaru recunoaşte că este optimist privitor la viitorul României, dar nu fiindcă ar avea încredere în americani sau europeni, pe cei dintâi îi compară cu ichtiozaurii din terţiară, mari în trup, dar cu creerul mic sau îl au în coadă. Este de luat în seamă neîncrederea maestrului în politicienii europeni şi americani mai ales astăzi când politicenii români în unanimitate susţin că doar intrarea României în Uniunea europeană ar aduce salvarea ţării din sărăcirea ei, ceea ce s'o recunoaştem sună prea demagogic pentru a fi adevărat. Încă odată ar trebui să ţinem seama de avertismentele unui om cu mare experienţă în politica internatională când ne atrage atenţia că ţările apusene şi Statele Unite nu fac nimica fără să-şi satisfacă mai întâi propriile interese. Deci, pentru a intra în Europa va trebui să fim pregătiţi, noi inşine să ieşim din sărăcie prin propriile puteri, doar în acest mod vom putea discuta de la egal la egal cu viitoarele state, ori de nu, vom trece dintr'o robie rusească într'alta europeană.
Mai departe, cunoaştem teoria maestrului că Rusia va primi lovitura decisivă în Asia, la prăbuşirea ei va mai contribui insurecţia naţionalitaţilor aflate sub dominaţie sovietică şi intelectualitatea sătulă de regimurile totalitare.
Mai interesant de studiat, consideră P. Şeicaru, e comunismul instalat în Martie 1945, în România de guvernul Petre Groza, acesta are un păcat originar deoarece a luat puterea cu ajutorul armatelor ruseşti, astfel că ideologia comunistă nu a reuşit să cucerească poporul român. Puterea comunistă nu se reazimă pe adeziunea poporului ci pe miliţie, securitate şi foarte ipotetic pe armată. Să reţim că în timp ce marele ziarist combătea comunismul ajuns la noi la putere, datorită unui păcat originar de care sufereau toţi cei ce l-au condus şi îl conduc inclusiv N. Ceauşescu, în coloanele Curentului, seria nouă, din exil, scăpaţi de sub supravegherea lui P. Şeicaru, colaboratorii ziarului se adresau lui Ceauşescu de parcă el ar fi fost singurul cu care ar fi vrut să steie de vorbă, deci la Muenchen se instalase o altă republică populară română de esenţă comunistă.
Cu toate acestea autorul nostru nu refuză să recunoască marea mutaţie s'a făcut social şi economic în România ori aici va trebui să fim antenţi la înterpretarea pe care o vom sa mutaţiei respective. De la început, marele ziarist a lăudat realizările în industria grea a regimului comunist dar chiar de atunci şi-a permis să critice politica dură în problema ţărănească, şi desfiinţarea clasei mijlocii ale cărei atribuţii erau preluate de funcţionarii statului, ceea ce-i pur şi simplu catastrofal pentru veniturile supuse corupţiei şi bunului plac a unei pături parazitate de oaemeni, puterii înlăturându-se orice afirmare a iniţiativei personale cu un mic câştig în schimbul căruia Statul s'ar degreva de anumite sarcini minore, timp luat din domeniul producţiei celei mari. Criticile au fost drepte, şi pentru marele nostru ziarist o sigură dovadă că nu şi-a pierdut independenţă, n'a intrat în solda comuniştilor, faptul că ar fi admis să-i publice anumite lucrări nu era o trădare, fiindcă nu admitea nicio cenzură, tot ce făcea era convins că slujeşte interesele neamului şi ale ţării.
Desigur după întâiul entuziasm maestrul s'a lămurit tot mai mult de calitatea partnerilor comunişti.
Reţinem trei aspecte din cuprinsul scrisorii de faţă:
1. Maestrul face următoarea afirmaţie ce ar trebui bine cântărită de cei ce fi trebuit să-i citească de mult operele, şi cu siguranţă nici nu au auzit de ele: "Democraţii occidentali n'au nicio autoritate, suprasolicitează demagogic pe socialişti şi pe comunişti. Astfel că despre aceşti democraţi ai ţărilor occidentale am cea mai aspră apreciere. Ştii că în Danemarca s'a suprimat salutul în armată. Exact cu ce a început anarhia rusă după abdicarea ţarului".
Şi declinul Europei continuă până în zilele noastre, parcă ar urma să împlineasca destinul unei destărămări ireversibile. Procesul a început, ca să-l datăm aproximativ, odată cu dorinţa lui Fr. Nietzsche să se dedice studiului filozofiei prin care spera că va reuşi să salveze Europa da la tot mai accentuata sa decadenţă.
În acest context se înscrie şi hotărârea Curţii supreme a Germaniei să legifereze căsnicia dintre doi homosexuali, le conferă aceleaşi drepturi ca sacrei nunţi dintre bărbat şi femeie, de unde prin tulburarea unui sfânt sacrament care stă la baza unei noi vieţi, supus patimei oarbe, sterpe în esenţa ei vitală, consfiinţind patologicul, încăodată societatea apuseană îşi certifică, situaţia ei însăşi, de gravă şi ultimă înbolnăvire. În locul lozincii comuniste pe toate flamurile lumii ar trebui scris îndemnul: "Oameni din toate ţările, Uniţi-vă pentru a vă apăra viaţă voastră şi a copiilor voştri"!
2. Chestiunea doua se referă la Academia română de care m'am plâns maestrului că în ultimul timp are mai mulţi membrii decât neghina în grâu. Răspuns: "Te miri", îmi spuse maestrul, "să că unii academicieni fac acte dezonorante, abdicări pentru un paşaport. Găsesc normal, dat fiind că Academia română copie a celei franceze avea numai 40 de membrii. A urmat inflaţia regimului comunist care a înmulţit numărul peste o sută sau două. Desemnarea membrilor Academiei se face de Comitetul Central al partidului. Inflaţia monetară micşorează continu acoperirea în aur a monedei, la fel şi în domeniul academiei".
Comparaţia între moneda care prin inflaţie îşi micşorează acoperirea în aur, cu academicienii care prin inflaţia lor ca număr, îşi micşorează acoperirea în aur, ca şi corespondent în valoarea lor ştiinţifică sau artistică, îmi pare extrem de plastică şi atoategrăitoare.
Ceea ce maestrul nu mai ajunsese să afle, după revoluţia din Decembrie 1989, prin păstrarea vechilor comunişti în Academie la care numărul celor noi înscrişi, inflaţia devenea de mie la sută, se înţelege că tipul nou de academician pierde întreg aurul de acoperire, astfel că valoarea sa a scăzut, încât nu e nici la nivelul unui proaspăt absolvent de liceu, care nu a trecut bacalaureatul. (E vorba de bacalaureatul dintre cele două războaie mondiale că altfel astăzi examenele se dau la marea pomană spre ruşinea celor care se pregătesc să intre în Europa cu aşa moştenire).
Probabil în următorii doi ani numărul academicienilor se va dubla şi asta datorită îngrijirii părinteşti a actualului Preşedinte al Academiei, Eugen Simion, cel care din toate criteriile de primire în Instituţia sa, a uitat şi uită mereu, de ceea ce se chiamă valoarea candidatului.
3. A treia convorbire e cea mai înteresantă fiindcă ea dezbate o problemă fundamentală comunismului! Maestrul răspunde la întrebarea mea: "De ce oare atunci când clasa muncitoare ajunge la putere, trebuia să-i ieie omului şi ultima libertate? Dar nicăieri în ţările pactului de la Varşovia clasa muncitoare n'a ajuns la putere ci o minoritate comunistă a fost impusă de forţe ruseşti de ocupaţie."
Ceea ce nu se înţele, bogăţia României s'a epuizat aproape de sfărşitul domniei comuniste, când sărăcia a început să-şi arate destul de violent colţii. Şi ea s'a accentuat în anii viitori în România cu faţă pretins democrată. De fapt, mărturiile sărăciei noastre stăteau bine înfipte în pămâmtul ţării, deoarece în ele au fost investite toate veniturile, numai că marile interpriinderi ale industriei grele urmau să nu fie eficiente deoarece au fost ridicate după planurile unui nebun ce nu ţinea cont de resursele adevărate ale patriei. Aceşti monştrii ai industriei grele s'ar fi impus să fie dsitruşi pe loc dar niciun guvern nu a îndrăznit să arunce la gunoi ceea ce trebuia aruncat. Nenoricirea revoluîţiei româneşti a constat în faptul că aceşti monştrii nu au putut fi distruşi, astfel că ei opresc orice adevărată democratizare, odată ce muncitorii după o educaţie de 50 de ani s'au identificat cu nişte maşini care le sunt cei mei mari duşmani. Se cer finanţări în continuare a unor fabrici nerentabile şi fiindcă mai ales partidul social-democrat proaspăt născut din cel comunist, nu-şi poate permite să-i lase pe muncitori în ananghină. De unde cercul vicios se închide şi adâncimea crizei sociale şi economice, sărăcirea populaţiei devine tot mai evidentă şi mai cuprinzătoare.
În acest mod viitorul României, din păcate, nu-l mai putem privi cu atât optimist ca şi atunci când credeam că trecerea la democraţie nu va însemna decât preluare unei puteri din mâna uneia într'a celeilalte şi totul va porni înainte ca de la sine. Numai că demenţa comuniştilor a creat parcă pentru veşnice, golemuri şi monştrii metalici de care până nu vom scăpa ne va merge tot mai rău. Dar cine oare îşi va lua răspunderea să ducă această revoluţie până la capăt?
Datorăm intuiţei poetului Aron Cotruş, aleasă recunoştiinţă, fiindcă în versuri cutremurătoare, ne-a simţit starea înspre care ne îndreptăm, într'o vreme când nimeni nu bănuia dezastrul ce ne ameninţă:
Pusu-ne-au în rând cu vita

Ne duc grâul, ne dau pita

hienele, cu ţârâita ? ...

Doamne, asta ni ursita ?
Robia în care ne-au dus ocupanţii ruşi, ca să n'o uităm, ielele-Parce ne-au scris-o cu fier înroşit pe inima conştiintei:
Căpcăunii urlă, zburdă

Şi de tălălămbi se'mburdă ...

Rusia roşă, Rusia surdă,

Ne-a schimbat din neam în ciurdă ?


Scrisoarea (35 ) din 3 Mai 1979 de la Pamfil Şeicaru
Dragă Ovidiu,

cum sunt sigur că ai primit Curentul vei fi luat cunoştiinţă de situaţia mea: a întârziat apariţia cărţii de care este legată certidudinea liberării mele din eterna strâmtorare care mă ţine prizonier. Fireşte că întretimp s'a găsit soluţia financiară dar până la sfârşitul lui Mai nu poate să fie cartea în vitrinele librăriilor. Am dat la tradus cartea mea (450) pagini "La roumanie dans la grande guerre" în limba germană. Va apărea sub titlu "Europa centrală şi Balcanii în primul război mondial". Traducătorul un german din România mă aşteaptă până ce va apărea la o editură din Viena. Am două urgenţe: 1) plata abonamentului la ziarul Le Monde care expiră pe ziua de 11 Mai. Abonamentul pe trei luni este de 230 de franci. Îţi alătur nota în care mă anunţă ziarul. Până la 11 August când se temnină cele trei luni voi fi în situaţia de a nu înnoi abonamentul. Cum "boerii" de la "Le Monde": rue 5 des Italiens, dacă nu primesc din timp aşteaptă 15 zile până să-mi reînoiască trimiterea ziarului, de aceia, te rog, să le trimiţi prin mandat poştal costul de 230 franci şi dacă se poate chiar telegrafic ca să ajungă la timp util. A doua rugăminte să-mi trimiţi 150 de mărci costul telefonului spre a-l plăti imediat, altfel risc să-l suspende şi să treacă timp până îl repun în funcţie.
Crede-mă că-mi este penibil să tulbur prietenia cu necazurile mele. Păstrez nota din 9 August: 300 mărci, ca să-mi aduc aminte când mă voi libera din apriga strânsoare a nevoilor. Întârzierile sunt ca întotdeauna în zodia afurisită a destinului meu, nu izbutesc decăt izbindu-mă de obstacole, dar până la sfârşit izbutesc totuşi. Şi atunci voi şterge datoria aşă cum se cuvine.
Într'o scrisoare îmi promiteai că vei veni la Muenchen. Mi-ai prilejui o mare bucurie dacă ai face un drum până la Dachau.
Închei mulţumindu-ţi pentru bunăvoinţă. Îmbrăţişări

Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii
Marele ziarist, bătrânul şi venerabilul meu prieten, îmi scrie de multele lui greutăţi fiinanciare datorită faptului că a întârziat apariţii "de care era legată certitudinea liberării mele din eterna strâmtorare care mă ţine prizonier". Încă îmi aduce la cunoştiinţă că a dat la tradus în limba germană cartea lui (450 pagini) "La Roumanie dans la grande guerre" aceasta va apărea sub titlul "Europa centrală şi Balcanii în primul război mondial"!
Traducătorul, un neamţ din România, el va aştepta până cartea va apare întro'o editură din Viena.
I-am achitat datoriile urgente pe care le avea, aşa cum m'a rugat, având satisfacţia să-l ajut pe omul, pe care nu numai că-l respectam dar am ajuns să-l iubesc de-a binele. E cazul să amintesc, de data asta posedam luciditatea lui Sanco Panca, fiind sigur că mult visata carte a maestrului, Finlandizarea Europei, nu va apărea niciodată, speranţele sale se arătau mai mult decât deşarte. Din partea mea eram gata să-l iau la mine la Giessen, să-i asigur un trai fără griji dar el nu se mulţumea cu aşa ceva, la vârsta de 85 de ani poseda o unică forţă spirituală din această caută socoteam că şi lui i se potrivea epitelul dat de el lui Nicolae Iorga, de adevărată uzină creatoare.
În acest sens zarurile erau de mult aruncate, Pamfil Şeicaru, marele ziarist, istoric şi literat-esseist, îşi trăia ultima aventură a vieţii, şi din acest drum, chiar dacă va însemna o echilibristică pe marginea unei prăpăstii, nimeni nu-l va putea întoarce. Fără îndoială între P. Şeicaru, rămas neabătut la credinţa lui din 1918 când şi-a început cariera de ziarist şi cei din jurul lui mânaţi de interese mărunte mai ades meschine, era o distanţă de ani lumină dar putem eu să-i spun acest lucru, punându-mă în postura unui tulburător de vise şi iluzii? Desigur, că nu şi în acest caz nu-mi rămânea decât să mă ocup de Vasile Dumitrescu lipsit total de harul scrisului, submediocru în tot ce întreprindea dar el reprezenta legătura maestrului cu lumea din afară, de acest individ depindea, în concret, sorta publicistică a lui Pamfil Seicaru deci pot din nou să judec extrem de critic epoca în care trăiesc, unde valorile autentice sunt călcate în picioare cu brutalitatea acelor lipsiţi de har, singura lor menire fiind aceea de a distruge de la primele semne tot ce înfloreşte şi va da rod. În raporturile puse cu capul în jos, dintre P. Şeicaru şi Vasile Dumitrescu asistam la fenomenul numit de Nietzsche "Umwertung aller Werte" adică non-valoarea va ajunge să stăpânească asupra valorii propriuzise, realizându-se domnia maselor cum o numeşte Ch. Maurras.
Să cităm scrisoarea publicată, împreună cu ziarul Curentul, dar pe o filă separată, de unde îi lipseşte data (eu am primit-o la 2 Mai 1979) pe care dacă semnatarul ar fi avut o urmă de demnitate, nu ar fi publicat-o:
Stimată Doamnă,

Stimate Domn,

Din primul număr de la reapariţia Curentului am precizat:

Un organ de presă nu poate apărea fără o bază financiară. Aceasta poate veni din subvenţii sau donaţii. Nu dispunem nici de altele.

Reclame comerciale, la condiţiile actuale, o sursă inexistentă!

Voinţa cititorului. Pentru noi singura posibilitate de a continua apariţia. Ca totdeauna Curentul se tipăreşte pentru cititorii din interiorul Ţării. Dacă în mod provisoriu apărem în afara hotarelor, aceasta este o necesitate tehnică. Cititorii din Romania pot citi Curentul dar nu-l pot cumpăra, nici abona şi asta tot din impedimente de ordin ... tehnic. Numai cititorii aflaţi în afara hotarelor pot abona ziarul nostru.
Aceasta înseamnă: cine dintre cei aflaţi în străinătate abonează Curentul face posibil ca cei din cuprinsul Ţării să-l citească.
Din aceasta reiese clar că finanţarea Curentului depinde de acei ce-l aboneasză. Printre aceştia sunteţi şi Dvoastră, fapt pentru care îmi permit să vă exprim călduroasele mele mulţumiri.
Suntem informaţi că la Bucureşti se ştie că Curentul este finanţat de "serviciile secrete ale unui stat imperialist". Din Muenchen şi din alte suburbii ale lumii libere am aflat că suntem subvenţionaţi "de cei de la Bucureşti", iar, recent, ne-a parvenit de la Tel Aviv informaţia că apărem cu "mirosul petrolarilor de pe piaţă propagandei arabe".
Adevărul este că Curentul se tipăreşte cu bani (marci germane, valută în RFG) din propriul meu buzunar, bani pe care eu îi câştig prin muncă. La aceşti bani se mai adaogă şi contribuţia abonaţilor. În ceea ce priveşte aceasta din urmă ţin să atrag atenţia că din miile de persoane cărora le-am trimis primele patru numere "de probă" numai 155 (unasutăcinzeci şi cinci !) au abonat Curentul.
Am tipărit volumul "Articole de fond" într'un număr de 500 (cinci sute) de exemplare ce m'a costat 5.103,20 DM (cinci mii una sută trei). S'au vândut la cererea celor interesaţi 43 de exemplare.
Cu numărul pe luna Martie 1979 Curentul împlineşte un an de la apariţie. Dacă pun la socoteală toate cheltuielile făcute, inclusiv cele necesitate de a pregăti începerea acestei activităţi, totalizând patru ani de eforturi şi cheltuieli, ajung la o sumă care înclude la ora actuală şi 37.000 DM datorii pe care le-am făcut, în ultimul timp şi pe care trebuie să le rambursez.
În această situaţie mă văd nevoit să întrerup apariţia Curentului până când îmi voi plăti datoriile, după care voi putea face altele noi, pentru a putea continua. În speranţa că pot conta pe înţelegerea Dvoastră faţă de această situaţie, vă rog să primiţi mulţumirile mele.
Cu alese sentimente al Dvostră Vasile C. Dumitrescu
Fără îndoială, rândurile de faţă sunt scrise cu multă şiretenie. Ni se aduce la cunoştiinţă că ziarul Curentul nou apare pentru cititorii din ţară, cei din străinătate se abonează în locul lor. Să reţinem, pentru domnul editor nu există exilaţi ori la ajutorul lor majoritar nici nu se aşteaptă. Dar cum bine putem citi, el nu cere niciun sprijin doar ne roagă să-i înţelegem întreruparea apariţiei Curentului, ceea ce vine să demonstreze că dl. V. Dumitrescu are o sursă de unde primeşte mărci în valută (expresie pur românească), deocamdată, fiindcă datoriile s'au mărit prea mult, e necesar să le achite după care va putea continua mai departe ceea ce înseamnă că nu o poate face cu banii din buzunarul său odată ce pe aceştia i-a epuizat la achitarea celor 37.000 DM, şi după cum se ştie editorul e funcţionar de stat, băncile nu-i vor elibera altă sumă până nu vor intra, altele pe contul său. Iată că dl. Dumitrescu se trădează, afacerea Curentului e falimentară şi nu ar continua-o nici cel mai mare capitalist, dar omul nostru o face fiindcă după un interval de timp îi va intra în buzunar bani proaspeţi şi aceştia nu pot fi decât de origine românească, legăturile dlui Dumitrescu cu autorităţile române fiind clare de tot, o ştim din corespondenţa maestrului care vorbea de un cenzor profesor universitar care-i revedea Finlandizarea Europei şi sigur în limba română, ori cum P. Seicaru nu ajunsese în contact cu el, rămâne acest Dumitrescu omul de legătură între maestru şi Institutul de studii politice şi istorice din Bucureşti că aşa ceva nu există în Germania şi incă să preieie din vânzare, 2.000 de exemplare.
Dar pe Vasile Dumitrecu trădează tot ceea ce scrie la Curentul, e greu de presupus că ar fi fost chiar atât de prost să-l preaslăvească pe marele dictator al ţării N. Ceauşescu, fără să nu capete un sprijin substanţial din Bucureşti, fie şi pe calea ambasadei române din Germania. Regret mult că nu mai posed articolul în care editorul Curentului scrie negru pe alb că e mândru de a fi român atunci când vede ce Preşedinte are România se înţelege e vorba de N. Ceauşescu. Dar iată, ce ni se spune în articolul, "Ce se pregăteşte" semnat de Vasile Dumitrescu în Curentul Anul L, no. 5923, sâmbătă 11 Februarie 1978: "Sunt pentru o discuţie liberă" a spus tovarăşul Nicolae Ceauşescu în cuvântarea de la Helsinki. Dar o discuţie liberă nu se poate duce între om şi numai aparatură ci numai între om şi om. Din structura descrisă mai sus reiese că n'are nici un sens să discutăm cu megafoane. Ceea ce scrie tovarăşul Eisenburger n'a gândit-o el. Nu face decât să repete, cu mai multă sau mai puţină amplificare şi tonalitate şi terminologie, ceea ce de altfel putem afla direct din ceea ce exprimă secretarul general al PCR, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, singurul care are ceva de spus şi care, chiar dacă de (prea) multe ori se repetă, nu recită spusele altora. D-sa este singurul cu care se poate discuta. Noi la rândul nostru fiind unii dintre puţinii romăni fără nicio funcţiune deci fără importanţa socio-economică, ne vedem reduşi la o singură calitate: aceea de a fi simpli oameni. Dar tocmai această calitate ne pune în situaţia de a fi participanţi la discuţie, partneri ce pot discuta liber cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu, d-sa fiind la rândul d-sale singurul partener posibil într'o discuţie liberă".
Şi tot aşa tilinca-tilinca vorba lui Agamiţă Dandanache, Vasile Dumitrescu declarându-se partnerul de discuţii cu marele dictator, de fapt, îl târnoseşte ca cel mai demn adept al cultului personalităţii, soldat credincios al lui N. Ceauşescu. Cu atât mai hilară ne apare încercarea editorului să atragă atenţia tovului N. Ceauşescu asupra celor ce îl înalţă pe dictator pe un tron mai frumos decum a făcut-o el, mai ales că recurg la graiul ales şi inspirat al poeziei. De pildă, în numărul de Sâmbătă 11 Martie 1978, alături de poza dictatorului - se publică poezia Luminătorul de Ileana Roman apărută în revista Flacăra din 26 Ian 1978, o adevărată bătaie de joc la adresa dlui Nicolae Ceauşescu pe care îl previne, probabil ca subiect al discuţiilor libere pe care le vor avea, din această "capodoperă" cităm prima strofă şi ultima: "El este deci norocul ţării / Sinea acestor vremuri noi / Şi tot pământul îi e prieten / Căci are'n ochi doi porumbei" şi "El are'n ochi doi muncitori / Cu care vede tot poporul / El este deci norocul ţării / Şi'n lumi Luminătorul".
Într'un număr anterior pentru a ne uşura înţelegerea sublimului articol "Ce se pregăteşte" cu aceeaşi ocazie însă, ni se reproduce poezia Ora fundamentală apărută în revista Flacăra din care din nou vom reproduce ultimele strofe menţionând că autorul este Ion Chiric: "Între muncitori-stindar, voinţă clară, / el declanşa puterea din priviri / şi împărţind la sate, pentru cei ce ară / Gila ţării, plămădea noi firi. / O facere de lume s'a petrecut atunci, / pe meleagul românesc-vânt nou de primăvară / el întreagea, la strămoşeşti porunci, / puterea poporului în ţără." / Desigur marele dictator a rămas încântat de măreţia acestor versuri încât a reuşit cu forţe noi să se joace cu globul pământesc, avut pe masă, de-a lumile ce-i cădeau la picioare, efectul fiind mai puternic o dată ce recitatorul acestor minunăţii poetice nu a fost altul decât Adrian Păunescu, fiul lui de suflet.
Ar fi să mai credem că aranjamentul respectiv nu a aparţinut dlui Vasile D. ci responsabilului cu anticultura de la Curentul nou pe nume Gh. Stanomir, dracu va şti cine se ascunde sub acest nume pe care noi îi consideram un pseudonim.
Şi cu aceasta să ne oprim, i-am dat chiar destulă atenţie dlui V. Dumitrescu şi dacă am făcut-o nu se datorează non-valorii sale absolute ci am dorit să-l prezentăm înainte de a-l duce pentru ultima oară pe scenă ca principalul erou în afacerea manuscriselor lui P. Şeicaru dispărute fără urme, după moartea maestrului.