Sebastian a. Corn 2484 quirinal ave. Editura nemira, 1995

VI

– ASTERIA MOARTĂ. Ogam dispărut. Rufinus scăpat de sub control. Pentru ce dracuţ vă plătesc băncile din Helvetia Subalpină? Poţi să-mi spui? a întrebat Rustam, frecându-se pe pielea brună cu un burete plin de spumă.

– Au pierdut şi ei un om! s-a apărat Eridan.

– Ai dreptate, amice! Au pierdut-o pe Deirdre! O gagică tare, Deirdre asta!... O strângeam puţin cu uşa sau îi deschideam un cont ţeapăn la o bancă de-a voastră, asta făceam cu ea! Şi ne-ar fi turnat la informaţii, de n-aveai putere să stenografiezi tot!

Persanul a pufnit nervos şi a aruncat cu buretele în găleata de lângă el, împroşcând cu stropi albi pardoseala de lemn. S-a uitat scurt la samoeda brunetă, cu părul creţ şi bogat. Stătea lângă el, în picioare, cu mâinile în şolduri:

– Ai fi crezut aşa ceva, Naila?

Femeia s-a aşezat pe una dintre băncile cafenii şi şi-a desfăcut, tacticoasă, sandalele.

– Eu credeam că Hippias Comcom are destui bani ca să angajeze crema profesioniştilor.

Eridan s-a înroşit şi a dat să facă un pas către Rustam, dar acesta l-a oprit cu un gest brusc.

– Ce a căutat Asteria în camera lui Epornus?

– Păi... eu cred... mi se pare evident! s-a bâlbâit Eridan, făcându-l pe Rustam să se răsucească plictisit, privind ţintă la samoedă.

– O termă cam împuţită, a strâmbat ea din nas. S-a uitat peste umăr la Eridan şi a continuat: în situaţii ca astea, în meseria noastră trebuie să ştii să te masturbezi! La timp!

Naila l-a cântărit din ochi pe Eridan, timp de câteva clipe. Apoi, s-a ridicat de pe bancă şi a plonjat în apa fierbinte a bazinului.

– Trebuia să vă ţineţi scai de ei! a mai auzit din spate vocea lui Rustam, strigând la cei trei, după care s-a scufundat cu totul în undele încinse. Oare cât mai pot înota pe sub apă? s-a întrebat, lăsându-se să alunece spre cealaltă margine a bazinului.

Primiseră mesajul lui Iulianus în Hesperidae, cu numai patru zile în urmă. Iulianus i-a presat, aşa cum se obişnuise de ani de zile în consiliul de administraţie al Circului Maximus. E genul de şef care e în stare să bage în mormânt câteva grupe de acrobaţi pe lună, numai să-i iasă o reţetă ca lumea! Un tip care ştie să plătească şi să dea ordine, Iulianus... O fiară, ce mai încoace şi încolo, nu poţi să-l deosebeşti de un traficant de carne vie dintre cei ce-şi beau ceaiul liniştit după ce semnează de vânzarea unui lot de copii pentru arenele gladiatorilor. Şi existau suficienţi oameni care ştiau clar de ce Iulianus se purta aşa!

Era membru în confreria hermetică, deci: se simţea absolvit deja, cumpărat, salvat, pentru că îl iniţiaseră în secretele lor...

Zicea că are viaţa amanetată deja, în schimbul ritualurilor şi misterelor pe care le încasase de la Trismegist. Zicea că poate face orice, că are voie să facă ce-i trece prin cap!

Aşa că, Rustam şi Naila nu avuseseră timp de pierdut, câtă vreme primiseră ordinele direct de la el. Se îmbarcaseră, cu toate riscurile, pe primul aerostat care traversa Marea-Ocean. AEROLINEAE PANTICAPEAE o companie care aranja zboruri pe orice fel de vreme şi oriunde, numai să fi lăsat suficiente minae rare de Egipt în depozitele lor. Hermeticii nu erau strânşi la pungă, nu, astfel că oamenii lui Iulianus porniseră la drum imediat din Hesperidae către Noua Atlantă, cu un dirijabil de buzunar care tocmai venise din Taurida cu un transport de lână.

– O să-mi amarez aparatul şi de coarnele unui bivol turbat, dacă e cazul! îi asigurase pilotul. Un veteran al campaniilor din 1996 din Bactria. Un maestru! Găsise un plafon ideal de zbor. Nezgâlţâiţi de trombe prea puternice, evitând uraganul Aspasia, şi ajutaţi de un vânt constant care bătea spre Noua Atlantă, Naila şi Rustam aterizaseră la Mediolanum, după numai două zile şi jumătate de călătorie.

Luaseră de acolo locomobilul Coastei de Est. Se zicea că e cel mai rapid de pe tot întinsul Imperiului, iar ei s-au convins că aşa era. Făcuseră doar o zi de la Mediolanum la West Elephantina. Dovadă că, din când în când, zvonurile pot fi adevărate.

Prima întâlnire cu grupul lui Eridan a însemnat şi prima surpriză. Oamenii lui Mallobaudes îl pierduseră pe Rufinus de sub supraveghere. Lucru cu atât mai grav cu cât scandalul pe care îl provocase Radamantes la Narbonna îi silise atât pe Hippias cât şi pe Mallobaudes să deblocheze fondurile înainte de momentul stabilit.

Minae-le fuseseră transferate deja în West Elephantina, iar tânărul Eutherius se grăbise să le ridice. Putea să cotrobăie, de acum, prin toate birourile de schimb. Şi profitase ca să se evapore. Forţând nota puţin, Iulianus îi explicase într-o după-amiază lui Hippias că Rufinus dizolvase în West Elephantina. Ca şi tatăl lui.

Cu alte cuvinte, amândoi Eutherii deveniseră la fel de greu de găsit. Încrustaţi în populaţia heteroclită a metropolei de pe Coasta de Est a Noii Atlante. Cu acces netulburat la o grămadă de bani şi cu câteva zile răgaz în care stabiliseră legături cu şmecherii ăia din oraş: practici, unşi cu toate alifiile.

Adică: Rufinus căpătase libertate de mişcare înainte de momentul programat la Roma de Hippias, Mallobaudes şi Iulianus. Confirmând teoria stoicului că, între planificare şi evenimente, există o derivă lentă, care scăpa de sub controlul oricui.

Acum, trebuiau să suporte consecinţele. Hermeticii, stoicii, cercurile financiare din Helvetia Subalpină. Şi, alături de ei, Eridan şi oamenii angajaţi de Iulianus.
Naila se urcase pe marginea bazinului şi privea afară din clădire, spre Ravenna Boulevard. Nici ea, nici Rostan nu aveau legături în acest oraş străin. Doar Cornelius Agricola, subprefectul din Novum Naucratis, doar el le-ar fi putut oferi vreun sprijin, cel puţin aşa sunau instrucţiunile primite de la Iulianus. Dar Novum Naucratis se afla la peste trei sute de mile de West Elephantina. Şi acum, cu numai două zile înainte de Ide, liniile de comunicaţie erau din ce în ce mai încărcate.

Mda. Hippias Comcom avea sucursale slabe în Noua Atlantă. Iar Amphiaraos nu stătuse cu mâinile în sân în toţi anii petrecuţi pe Coasta de Est. Concernele de comunicaţii dospeau de oameni plătiţi de el, gata să intercepteze, să descripteze şi să livreze mesaje în biroul bătrânului, rătăcit în cine ştie ce cartier al metropolei...

Naila şi Rustam mai trăiseră o singură dată ceva asemănător. În campania din Scythia Minor, din 1977. Aceeaşi lipsă de contacte şi de personal antrenat, într-o zonă în care, practic, comunicaţiile erau în mâna adversarilor...

– Ne-am descurcat atunci. O să ne descurcăm şi acum!

Naila s-a aruncat din nou în bazin. A pornit înot către Rustam şi Eridan, a dat de câteva ori din braţe, după care, s-a scufundat iarăşi, şerpuind pe sub apă. Ca un pui zglobiu de focă. A închis ochii, bucurându-se de plăcerea alunecării subacvatice. Catifeaua lichidă şi caldă.

A ţâşnit din undele moi şi s-a apucat de bordura bazinului, dorind să se tragă afară. A deschis ochii şi, în loc de Rustam şi Eridan, Naila a văzut o plajă întunecoasă. Mâinile i s-au afundat în nisipul zgrunţuros, un val a lovit-o în spate şi brusc, a simţit că lichidul din jurul ei devine rece. S-a ridicat în picioare şi s-a uitat în jur. ţărmul afundat în beznă.

– Hei! Naila! Hai odată...! s-a auzit foarte clar vocea lui Rustam. Naila percepea limpede, cât se poate de clar, zgomotele care stârneau ecouri între zidurile de marmură. Zgomotele specifice termelor.

Apoi, a răsunat vocea lui Eridan.

– N-o mai văd! Nu mai e în apă!

– Sunt aici! a strigat Naila, alergând buimacă pe plajă. Gâfâind, privea într-o parte şi în alta, se răsucea pe loc, încercând să înţeleagă ce se petrece. Spre deosebire de Deirdre, Naila era samoedă şi credea în evenimente şi întâmplări bizare. Samoezii încă mai au şamani, acolo, în teritoriile lor reci pe care nu le reclamă nici un Imperiu. Au reni şi zăpadă. Atâta tot. Aşa că, nici o administraţie nu vrea să încerce cu ei. Reni, zăpadă, şamani şi spirite... nişte primitivi.

Numai că Naila părăsise colibele din piele argăsită dinainte să facă zece ani. Naila se înrolase în poliţia hermeticilor şi participase la campaniile imperiale din ultimii ani. Căpătase o oarecare spoială raţională, gândea logic şi trăgea concluzii corecte în aproximativ 60-65% din situaţiile cu care se confrunta, după cum subliniase un superior în fişa ei de caracterizare, şi, în orice caz, era o profesionistă a sarcinilor oculte din confrerie. Dar acum, tălpile ei făceau să scârţâie nisipul rece, în timp ce din împrejurimile cufundate în beznă izbucneau ritmic descărcările îngheţate ale vântului.

Brusc, şi-a reamintit toate spaimele imprimate în copilăria petrecută în ţinutul îndepărtat şi rece, nerevendicat de nici o administraţie... Stereotipurile ei profesionale s-au evaporat. N-a mai rămas din ea decât un buchet de pulsiuni absurde, transmise prin tradiţiile unui trib pe care nimeni, niciodată, nici măcar nu-şi propusese să-l şteargă de pe faţa pământului.

– Amphiaraos? a reacţionat Naila, cu ultimele reflexe de logică ce i se roteau sub frunte.

L-a auzit însă pe Rustam. Îi striga chiar în ureche. Fără să-şi dea seama că sunt atât de aproape unul de celălalt.

– N-avea unde să dispară! Era în bazin, nu?

Vocea lui calmă. Contrasta cu aspectul său meridional, mereu agitat.

Chiar nu ştiţi că Amphiaraos Eutherius se ocupă cu tot soiul de...

Blestematul de Hippias! Blestematul! clocoteau creierii Nailei. Jigodia aia de stoic împuţit refuzase constant să dezvăluie capacităţile mai puţin ortodoxe ale bătrânului Eutherius. La fel şi hermeticii lui Iulianus! Cu toţii se străduiau să mascheze ceea ce ar fi putut să-l desluşească pe Amphiaraos în faţa neofiţilor.

Un secret bine păstrat, asta era Amphiaraos. Atât de bine păstrat, încât îi costa scump pe ei, cei ce acţionau în teren.

– Înţelegi acum? a recunoscut samoeda vocea plină de satisfacţie a lui Eridan cel blond. Avea prilejul să se răzbune pe Rustam. Uite că şi ei, care pozaseră în profesionişti de elită, uite că şi ei o încasau!

– Sunt aici! a strigat Naila, făcând câţiva paşi în nisipul rece. Glasurile celorlalţi se pierdeau însă pe măsură ce samoeda mergea pe plaja îngheţată. Se auzeau, în schimb, din ce în ce mai puternic conversaţiile de pe holurile termei, apoi, pe măsură ce Naila continua să se depărteze, s-au stins şi ele. Ca suflate de o boare discretă.

– Să stau nemişcată! şi-a spus Naila cu voce tare.

Dar asta nu-i mai era de nici un folos. Zgomotele din jur intraseră, oricum, într-o derivă lentă. Percepea deja zvonurile care se ridicau de pe Ravenna Boulevard. Harpele amplificate cu diafragme ale nubienilor dintr-un local de lux. Swing de Nova Orlaeania, zgâlţâind geamurile de Baalbek ale saloanelor. Raj Carolinus, apăsând sincopat în clapele de fildeş. Paşii grăbiţi ai curierilor de pe trotuare. Şi şuierul ritmat de pocnituri al locomobilelor de stradă importate din Cipangu, frânând la intersecţii.

Dacă intrase pe o poartă anume în locul în care se afla? Simţea că, deşi înţepenise pe loc, deşi nu mai făcea nici un pas pe nisip, poarta se îndepărta treptat de ea.

Auzea, de acum, scârţâitul şi sfârâitul forjelor din vestul oraşului. Strigătele muncitorilor care lansau şarjele de oţel, mirosul înţepător al fierului incandescent. Da, da! Apreciase corect, cu ultimele ei resturi de profesionalism, că poarta luneca undeva în spate. Şi odată cu poarta, se îndepărtau şi şansele ei de a reveni în termă.

CE MAI FACI, NAILA? a auzit din spate o voce răguşită.

S-a răsucit. Dar era prea întuneric şi nu vedea nimic clar.

Trebuia să fie Rustam! Era obligatoriu să fie Rustam!

Dar n-a auzit decât o tuse potolită, ca şi cum interlocutorul ei nevăzut ar fi încercat să-şi dreagă vocea.

– Tu eşti, Rustam?

Tusea s-a repetat, amuzată oarecum. Glumea? Rustam îi făcea o glumă? Sau era unul dintre testele la care o supunea periodic, doar aşa, ca să-i ţină atenţia mereu trează?

– Tu eşti, Rustam? a întrebat ea din nou.

NU a răspuns vocea răguşită, răsuflând adânc EU NU SUNT PARTENERUL TĂU, NAILA!

Şi, până să înţeleagă ce se petrece, samoeda s-a trezit răsturnată în nisipul îngheţat. A mai apucat să-şi dea seama că părul îi scârţâi, frecându-se de sol. Îngheţase. Ca un snop de ţurţuri negri, răsuciţi.

bruma de pe pielea ei/

– Rustam! a strigat ea încă o dată, zbătându-se sub o masă de gelatină informă, care i se mula pe trup. A zvâcnit din şale, încercând să scape de sub substanţa care o sufoca. Văzând că nu răzbeşte, s-a uitat de jur-împrejur, încercând să găsească un obiect cu care să se apere.

Şi-a dat seama că nu mai are nici o salvare. Reflexele ei ancestrale, i-au readus în minte şamanii care privegheau morţii. A auzit deasupra ei vuietul prelung şi ascuţit al locomobilei care unea West Elephantina de Mediolanum. Vuietul ritmat de bubuiturile metalice ale roţilor ce bufneau şinele.

Dar nu aburii locomobilei erau cei care o încălzeau pe Naila. Nu!