Secţia I civilă Competenţa teritorială în litigiile civile născute dintr-o faptă penală soluţionată printr-o hotărâre distinctă. Art. 07 Noul Cod de procedură civilă Art. 113 al. Noul Cod de procedură civilă

7. Condiţiile răspunderii disciplinare – lipsa vinovăţiei.
Art. 247 alin.2 Codul muncii
Abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca constând dintr-o acţiune sau inacţiune a salariatului săvârşită cu vinovăţie de natură să încalce normele legale, regulamentul intern, ordinele, dispoziţiile conducătorilor ierarhici sau contractul de muncă.

Starea de necesitate reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere disciplinară, întrucât exclude vinovăţia ca element constitutiv şi subiectiv a acesteia, potrivit art.247 alin.2 Codul muncii.
(Decizia civilă nr.233/10.02.2015)
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, la data de 20.08.2013, contestatorul D.M. a formulat contestaţie împotriva deciziei nr.154/2013 emisă de intimatul S.J.A. Argeş, solicitând înlăturarea sancţiunii aplicate.

În motivarea acţiunii, a arătat că, prin decizia contestată, a fost sancţionat disciplinar cu reducerea salariului de bază cu 5% pe o durată de două luni, întrucât a lăsat nesupravegheat în domiciliu pacientul la care s-a deplasat în satul Buzoieşti în data de 27.05.2013, în jurul orei 22,45, şi a plecat la autosanitară pentru a lua targa pentru transportul bolnavilor, precum şi pentru că i-a administrat acestuia medicamentaţie, ceea ce nu făcea parte din competenţele sale.

Referitor la prima abatere disciplinară reţinută în sarcina sa, contestatorul a arătat că echipajul ambulanţei a fost format din două persoane, respectiv contestatorul, în calitate de asistent medical principal şi şoferul ambulanţei. După ce s-a asigurat care era starea pacientului, contestatorul a ieşit pentru a-l ajuta pe şofer să aducă targa, care cântărea circa 50 kg şi care nu putea fi cărată de o singură persoană pe treptele casei pacientului.

Pe de altă parte, s-a arătat că pacientul nu a mai avut răbdare să fie adusă targa pentru a fi transportat cu ea, iar acest aspect nu îi poate fi imputat contestatorului.

Referitor la cea de-a doua abatere disciplinară, se arată că este adevărat că medicamentul pe care i l-a administrat pacientului (captopril) trebuia dat cu acordul medicului coordonator, însă în speţa de faţă contestatorul nu avea cum să ia legătura cu medicul, întrucât în zona în care se afla nu exista semnal pe staţia de emisie recepţie mobilă din dotarea echipajului, astfel că singurul mod în care putea să sune medicul era de pe telefonul fix cu care era dotată ambulanţa, însă aceasta ar fi însemnat să lase din nou pacientul nesupravegheat.

Intimatul a depus întâmpinare, la data de 17.04.2014, prin care a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată.

În motivarea a susţinut că decizia contestată a fost întocmită cu respectarea condiţiilor de formă reglementate în mod imperativ de art.152 alin.2 din Codul muncii, iar în ceea ce priveşte temeinicia deciziei de sancţionare, s-a arătat că acesta a încălcat cu bună ştiinţă (intenţie) a dispoziţiilor imperative ale Ordinului comun nr.1092/1500/2006, care îi interziceau administrarea medicaţiei ce nu face parte din competenţele sale, faptă ce a fost recunoscută prin nota explicativă dată de contestator în faţa comisiei de cercetare disciplinară.

Referitor la apărările contestatorului, s-a arătat că toate echipajele de intervenţie ale Serviciului de Ambulanţă Argeş sunt dotate cu telefoane mobile şi nu numai fixe montate în autosanitare, care funcţionează chiar şi în situaţia inexistenţei semnalului în reţea prin opţiunea de a apela numărul unic pentru apeluri de urgenţă 112, prin intermediul căruia contestatorul putea să ia imediat legătura cu medicul coordonator de tură de la dispeceratul staţiei de Ambulanţă Piteşti, aflat în directă conexiune cu serviciul 112, solicitând astfel autorizarea necesară pentru utilizarea medicamentului captopril.

Pe de altă parte, se arată că Ordinul nr.1092/1500/2006 nu prevede nicio excepţie de natura celei invocate de contestator.

Referitor la cea de-a doua abatere disciplinară reţinută în sarcina contestatorului, respectiv lăsarea fără supraveghere a pacientului N.I. în domiciliul acestuia, s-a arătat că obligaţia de a pune la dispoziţia şefului de echipaj targa din dotarea autosanitarei incumbă ambulanţierului, asistentul medical având sarcina de a trata, supraveghea şi însoţi în permanenţă pacientul, mai ales că acesta a mai suferit în trecut un accident vascular cerebral.

Astfel s-a susţinut că măsura eronată adoptată de către contestator a avut drept consecinţă deplasarea bolnavului prin propriul efort la ambulanţă, ceea ce a contribuit în mod direct la înrăutăţirea stării de sănătate a acestuia produsă la Spitalul Orăşenesc Costeşti.

Prin sentinţa civilă nr.1719 din 09 octombrie 2014, Tribunalul Argeş a admis contestaţia formulată de contestator a anulat decizia nr.154/2013, emisă de intimatul S.J.A. Argeş şi a fost obligat acesta să restituie contestatorului drepturile salariale reţinute în temeiul deciziei contestate.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în esenţă că, in calitate de salariat al unităţii intimate în funcţia de asistent medical principal PL – generalist în cadrul Staţiei de Ambulanţă Costeşti, prin decizia nr.154/2013, contestatorul a fost sancţionat disciplinar cu reducerea salariului de bază cu 5% pe o durată de două luni, conform art.248 alin.1 lit.c din Codul muncii, măsura fiind contestată.

Analizând temeinicia deciziei contestate, instanţa a reţinut că potrivit art.247 alin.2 din Codul muncii, abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.

Prin decizia nr.154/2013 s-a reţinut în sarcina contestatorului că în data de 27.05.2013 a lăsat nesupravegheat în domiciliu pacientul la care s-a deplasat în satul Buzoieşti şi a plecat la autosanitară pentru a lua targa pentru transportul bolnavilor, lăsându-l pe acesta să se deplaseze singur la ambulanţă. S-a reţinut, de asemenea, că i-a administrat pacientului medicaţie care nu făcea parte din competenţele sale prevăzute de Ordinul comun 1092/2006, fără a avea autorizarea unui medic abilitat în acest sens, fapte prin care au fost încălcate prevederile Regulamentului Intern şi ale fişei postului.

Pe baza probatoriului administrat instanţa a constatat că nu poate fi reţinută vinovăţia contestatorului pentru cele două abateri disciplinare imputate deoarece, în ceea ce priveşte prima abatere disciplinară, din declaraţia martorului M.D.C., ambulanţier în cadrul Staţiei de Ambulanţă Costeşti şi care l-a însoţit pe contestator în data de 27.05.2013, rezultă că ulterior consultării pacientului, contestatorul i-a solicitat martorului să aducă targa din autosanitară. Întrucât în curtea pacientului erau denivelări, martorul l-a strigat pe contestator să vină să îl ajute să ducă targa în casă. Contestatorul a mers să dea ajutorul solicitat, însă între timp pacientul a ieşit din casă şi a venit la ambulanţă.

În condiţiile în care contestatorul nu a făcut altceva decât să dea curs solicitării ambulanţierului de a-l ajuta să ducă targa în casa pacientului şi în condiţiile în care pacientul s-a deplasat singur la ambulanţă, fără a se face dovada că i-ar fi solicitat contestatorul acest lucru, nu poate fi reţinută vinovăţia salariatului pentru abaterea imputată şi anume că a lăsat, pe de o parte, pacientul nesupravegheat în domiciliu, iar pe de altă parte că l-a lăsat să se deplaseze singur la ambulanţă.

În al doilea rând, s-a reţinut în sarcina contestatorului că i-a administrat pacientului medicaţie care nu făcea parte din competenţele sale, fără a avea autorizarea unui medic abilitat în acest sens.

Prin interogatoriul administrat în cauză contestatorul a recunoscut că i-a administrat pacientului două capsule de captopril de 25 mg sublingual, fără a solicita acordul medicului coordonator de tură sau medicului de serviciu din Substaţia de Ambulanţă Costeşti, însă pentru că nu avea cum să ia legătura în acel moment cu medicul coordonator, având în vedere că nu avea telefon mobil, iar staţia mobilă nu avea semnal.

Conform declaraţiei martorului M. D.C., contestatorul a încercat să folosească staţia de emisie recepţie din dotare, însă a constatat că în zona respectivă nu exista semnal şi în plus ambulanţa nu avea în acel moment un telefon mobil.

Având în vedere situaţia relatată de contestator şi confirmată de martorul audiat în cauză, nu poate fi reţinută vinovăţia acestuia nici pentru cea de-a doua abatere disciplinară reţinută în sarcina sa.

Prin urmare, instanţa de fond a pronunţat soluţia sus menţionată.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a formulat apel intimatul S.J.A. Argeş, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie astfel:

Sentinţa instanţei de fond a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor OMS nr.1092/2006. S-a susţinut că deşi contestatorul a recunoscut ca a aplicat medicaţie bolnavului fara acordul medicului, depăşindu-şi astfel competenţele, fără temei legal s-a reţinut că nu se afla în culpă. Se invocă în susţinerea acestei critici disp. art.8, 12 şi 13 din OMS 1092/2006.

Soluția este greşită şi cu privire la exonerarea contestatorului de săvârșirea celei de-a doua fapte, respectiv lăsarea bolnavului fără supraveghere.

Apelantul a susţinut că, acesta cu rea credinţă a încercat să inducă în eroare completul de judecată, susţinând că targa cântărea circa 50 kg, în loc de 19 Kg cât cântăreşte în mod real, pentru ca acest aspect să nu-i poată fi imputat contestatorului, sarcina transportului tărgii revenindu-i ambulanţierului, potrivit Regulamentului intern, asistentul medical având obligaţia de a supraveghea şi însoţi în permanenţă pacientul.

În fine, s-a solicitat admiterea apelului având în vedere starea de pericol pe care a creat-o contestatorul prin neîndeplinirea sarcinilor de serviciu şi menținerea sancţiunii acestuia. Măsura eronată adoptată de contestator a avut ca efect deplasarea bolnavului, prin propriul efort, la ambulanţă, ceea ce a dus la agravarea stării sanitații acestuia, invocând încălcarea Cap.6 pct.27 din Fişa postului nr.9462/25.11.2011.

În situaţia în care nu se va achiesa la motivele de apel invocate, a solicitat a se avea în vedere şi Decizia nr.11/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin interpretarea dispoziţiilor art.252 alin.(5) raportat la art.250 din Codul muncii, prin care se prevede că instanţa competentă să soluţioneze contestaţia salariatului împotriva sancţiunii disciplinare aplicate de către angajator, constând că aceasta este greşit individualizată, o poate înlocui cu o altă sancţiune disciplinară.

Contestatorul a formulat întâmpinare la data de 23.12.2014, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei instanţei de fond, susţinând că motivele de apel sunt cele cu care apelantul şi-a făcut apărarea şi în faţa instanţei de fond, fără a fi susţinute de nicio probă; s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Apelantul a depus la dosar răspuns la întâmpinare şi concluzii scrise, reiterând motivele din apel.

Prin decizia nr. 233/10.02.2015, Curtea de Apel Piteşti a respins, ca nefondat, apelul formulat de intimatul SJA Argeş, împotriva sentinţei civile nr.1719 din 09 octombrie 2014, pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr.6187/109/2013, intimat fiind contestatorul D.M.; a obligat apelantul la plata sumei de 300 lei, cheltuieli de judecată către contestator.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Criticile formulate de către apelant, vizează în esenţă, greşita exonerare a contestatorului de vinovatei, şi vor fi analizate împreună aspectele comune, particularizând însă pe fiecare faptă.

Disciplina muncii este o condiţie obiectivă, necesară şi indispensabilă desfăşurării activităţii fiecărui angajator, iar necesitatea respectării unei anumite ordini, a unor reguli care să coordoneze conduita indivizilor, pentru atingerea scopului comun, se impune cu forţa evidenţei, raţionament valabil pentru orice activitate umană desfăşurată în colectiv.

Punând în evidenţă importanţa îndatoririi de a respecta disciplina muncii, Codul muncii o enunţă ca o obligaţie distinctă a salariaţilor. Această obligaţie corespunde dreptului angajatorului, prevăzut în art.247 alin.(1), de a aplica sancţiuni disciplinare salariaţilor ori de câte ori constată că aceştia săvârşesc abateri disciplinare.

Potrivit art.247-(1) Codul muncii, „Angajatorul dispune de prerogativă disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancţiuni disciplinare salariaţilor săi ori de câte ori constată că aceştia au săvârşit o abatere disciplinară.  (2) Abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.”

Din punct de vedere subiectiv, al salariatului, disciplina muncii constituie o obligaţie juridică de sinteză, care înglobează şi rezumă totalitatea obligaţiilor asumate prin încheierea contractului individual de muncă, iar această obligaţie este de natură contractuală, deoarece, deşi este prevăzută generic în lege, ia naştere în mod concret, în sarcina unei persoane determinate prin încadrarea acesteia în colectivul de muncă al unei unităţi, ca urmare a încheierii contractului de muncă.

Prin urmare, învestită fiind cu judecarea contestaţiei împotriva deciziei de sancţionare emise de angajator, instanţa va verifica legalitatea şi temeinicia măsurii luate, exercitând un control devolutiv de natură jurisdicţională, pentru a aprecia asupra gravităţii abaterii disciplinare, precum şi asupra modului de individualizare a sancţiunii în raport cu criteriile precis stabilite de legiuitor, pe baza aprecierii probelor administrate şi a dispoziţiilor legale incidente.

Temeiul unic al răspunderii disciplinare îl constituie săvârşirea unei abateri disciplinare iar pentru a se antrena această răspundere este necesar ca fapta să fie comisă cu vinovăţie de către salariat, în legătură cu munca sa, prin aceasta să fi încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă aplicabil.

Cert este că la stabilirea sancţiunii aplicabile angajatorul trebuie să ţină seama de gravitatea abaterii săvârşite de salariat având în vedere împrejurările în care fapta a fost săvârşită, gradul de vinovăţie al salariatului şi eventualele sancţiuni disciplinare suferite anterior de către acesta.

Contestatorului din prezenta cauză i s-a imputat faptul că a lăsat fără supraveghere un bolnav pe perioada cât s-a deplasat să îl ajute pe colegul sau să aducă targa din ambulanta şi că i-a administrat medicaţie fără acordul medicului, încălcând obligaţiile de serviciu din fişa postului precum şi ale art.8, 12 şi 13 din OMS 1092/2006.

Pentru a antrena răspunderea disciplinară, se impun a fi întrunite următoarele elemente constitutive ale abaterii disciplinare.

- obiectul (relaţiile sociale de munca, ordinea şi disciplina la locul de muncă);

- latura obiectivă (respectiv fapta, acţiunea sau inacţiunea, care înfrânge obligațiile izvorâte din contractul individual de muncă);

- subiectul (calitatea de salariat);

- latura subiectivă (vinovăția, intenţia directă şi indirectă, culpa din uşurinţă sau nesocotinţa), care trebuie să se aprecieze concret, de la caz la caz, in funcţie de pregătirea profesională, capacitatea şi experienţa salariatului respectiv.

Numai întrunirea cumulativă a elementelor constitutive poate atrage răspunderea disciplinară, în lipsa unui element constitutiv, răspunderea nefiind antrenată.

Instanţa de fond a constatat însă, că nu se poate constata vinovăția contestatorului în săvârșirea abaterilor disciplinare reţinute în sarcina sa, faţă de circumstanţele concrete ale spetei.

Cauzele de nerăspundere disciplinară prin analogie, sunt cele din materia penală, în măsura în care se pliază specificului raportului juridic de muncă. Sunt astfel cauze de nerăspundere următoarele: legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizica sau morală, cazul fortuit, forţa majoră, eroarea de fapt, executarea ordinului de serviciu emis ilegal.

Contestatorul s-a apărat constant în sensul că a aplicat medicaţie deoarece bolnavul avea tensiune foarte mare, nu a putut lua legătura cu medicul specialist, fiind astfel nevoit să facă ceva pentru reducerea tensiunii şi a riscului medical în care se afla bolnavul.

Prin art.20 alin.1 din Codul penal, se prevede că, „este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită în stare de necesitate.”

Alin.2 al aceluiaşi articol se arata că „este în stare de necesitate persoana care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol imediat şi care nu putea fi înlăturat altfel viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat.”

Instanţa de fond a constatat lipsa vinovatei contestatorului fără însă a justifica în fapt şi în drept raţionamentul juridic ce a generat o astfel de concluzie, impunându-se suplinirea motivării.

Este adevărat că au fost încălcate de către contestator atribuţiile de serviciu, aşa cum susţine apelanta, însa instanţa de fond nu a interpretat greşit dispoziţiile din OMS 1092/2006 şi fisa postului, ci a reţinut ca faptele nu au fost săvârșite cu vinovăție.

Rezulta din întregul material probator administrat în cauză că, datorita stării foarte grave a bolnavului, respectiv tensiunea foarte mare care genera o stare de pericol pentru sănătatea acestuia, contestatorul, fiind in imposibilitatea de a apela medicul, i-a administrat o medicaţie pentru scăderea tensiunii arteriale, ceea ce s-a şi întâmplat.

Ne aflam în ipoteza stării de necesitate, cauza de exonerare de răspundere, stare ce l-a determinat pe contestator, persoană cu calificare medicală să-i acorde un minim ajutor pentru a înlătura pericolul în care se afla sănătatea şi chiar viața bolnavului, până la transferul lui la o unitate spitalicească.

Deşi fapta de a administra medicație fără avizul medicului, reprezintă o depășire neautorizata a competentei, aşa cum este definita de art.8 din OMS 1092/2006, ea nu poate constitui în cauza de faţă o abatere disciplinara, întrucât a fost săvârșită într-o situație deosebită care înlătură răspunderea.

Nefiind îndeplinite condițiile răspunderii disciplinare, prin lipsa laturii subiective, respectiv a vinovăției, în mod corect a reţinut instanţa de fond că intimatul-contestator nu se face vinovat de săvârșirea abaterii disciplinare reţinute în sarcina sa.

În ceea ce priveşte cea de-a doua fapta de care este învinuit contestatorului, Curtea constată că nici sub acest aspect susţinerile apelantului nu sunt fondate.

Din perspectiva apelantului, culpa contestatorului a constat în faptul că l-a lăsat fără supraveghere pe bolnav, ceea ce a dus la agravarea sterii de sănătate a acestuia.

Instanţa de fond însă, a stabilit corect situaţia de fapt, pe baza probelor administrate, în sensul că intimatul-contestator a fost nevoit să îl ajute pe șoferul ambulantei să aducă în locuinţa bolnavului targa, astfel ca nu se poate reţine o culpă in sarcina acestuia.

Chiar obligaţia de a suna medicul pentru stabilirea unui tratament, invocată de apelant, implică deplasarea la ambulanta unde se afla stația de emisie - recepție, rezultatul fiind lăsarea fără supraveghere a bolnavului.

În aceste circumstanţe, susţinerile apelantului sunt contradictorii, pe de o parte afirmând ca intimatul-contestator avea obligata să contacteze medicul cu aparatura aflată în ambulanţă, ceea ce implica părăsirea bolnavului, iar pe de alta parte susținând că această faptă, de lăsare fără supraveghere, în cazul în care a mers să ajute la aducerea tărgii, constituie abatere disciplinara.

Practic apelantul recunoaște implicit că personalul ambulanţier este insuficient pentru a se putea desfășura această activitate cu respectarea dispozițiilor legale, iar lipsa logisticii de natură a asigura în orice condiții legătura între personalul de specialitate, sunt cauze obiective ce ţin de managementul acestui serviciu şi nu pot fi imputate contestatorului, subfinanțarea şi lipsa personalului medical fiind notorii.

A rezultat fără echivoc lipsa vinovăţiei contestatorului în săvârșirea abaterilor reţinute în sarcina sa, așa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, astfel că nu se impune schimbarea sancţiunii aşa cum a solicitat apelanta.

În consecinţă, faţă de disp art.480 din Cod procedură civilă, a fost respins ca nefondat apelul, iar în temeiul art.453 din acelaşi cod, a fost obligat apelantul, căzut în pretenții, la plata cheltuielilor de judecată către intimat.

8. Principiul contributivităţii în materia dreptului de asigurări sociale
Principiul contributivităţii reprezintă regula în baza căreia contribuţiile vărsate la bugetul asigurărilor sociale de stat asigură mijloacele de subzistenţă asiguratului în perioada pasivă a vieţii sale.

Fiindcă scopul pensiei este acela de a compensa contribuţiile vărsate în acest titlu, statului îi revine obligaţia pozitivă de a adopta toate măsurile realizării acestei finalităţi, dar şi de a se abţine de la orice act de natură să limiteze în vreun fel dreptul la asigurări sociale.

(Decizia civilă nr. 214/09.02.2015)
Constată că, prin cererea înregistrată la data de 29.11.2013, reclamantul Gh. M. a chemat în judecată pe pârâta C.J.P. Argeş solicitând să se constate refuzul Comisiei Centrale de Contestaţii din cadrul Casei Naţionale de Pensii de a soluţiona în condiţiile art.150 alin.4 din Legea nr.263/2010 coroborat cu art.18 din Anexa nr.1 la Ordinul nr.1453/2011 privind Regulamentul de organizare, funcţionare şi structura Comisiei Centrale de Contestaţii din cadrul Casei Naţionale de Pensii contestaţia formulată împotriva deciziei de respingere a cererii de valorificare a salariilor brute realizate în perioada ianuarie 1974-septembrie 1998, menţionate în adeverinţa nr.L3/4.01.969/2013 eliberată de SNTFC „CFR Călători” SA – Depoul Piteşti; să oblige pârâta la valorificarea, prin recalcularea drepturilor de pensie, a salariilor brute arătate mai sus, a diferenţelor rezultate în urma recalculării, actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi a cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamantul a arătat că s-a adresat pârâtei cu o cerere de valorificare a salariilor brute realizate în perioada ianuarie 1974- septembrie 1998, menţionate în adeverinţa nr.L3/4.01.969/2013 eliberată de SNTFC „CFR Călători” SA – Depoul Piteşti, care a fost respinsă prin decizia nr.253486/12.09.2013, în atare situaţie formulând contestaţie rămasă nesoluţionată la data promovării prezentei acţiuni.

În ceea ce priveşte valorificarea salariilor brute, reclamantul a precizat că pârâta nu a valorificat aceste venituri, încălcând principiul contributivităţii întrucât a fost reţinută contribuţia de asigurări sociale. Astfel, se impune recalcularea drepturilor sale de pensie prin luarea în calcul a salariilor brute realizate în perioada ianuarie 1974- septembrie 1998, menţionate în adeverinţa nr.L3/4.01.969/2013 eliberată de SNTFC „CFR Călători” SA – Depoul Piteşti.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei pe motiv că veniturile înscrise în adeverinţa nr.L3/4.01.969/2013 eliberată de SNTFC „CFR Călători” SA-Depoul Piteşti nu pot fi valorificate la determinarea punctajului mediu anual în scopul stabilirii drepturilor de pensie ale contestatorului, având în vedere lipsa unui temei de drept în această privinţă.

La data de 11.07.2014, reclamantul a completat acţiunea principală, solicitând şi anularea Hotărârii nr.7858/10.06.2014 emisă de Casa Naţională de Pensii Publice, Comisia Centrală de Contestaţii.

Tribunalul Argeş, Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr.1535/19.09.2014 a admis acţiunea completată, a anulat Hotărârea nr.7857/10.06.2014 a Comisiei Centrale de Contestaţii din cadrul CNPP şi a obligat pe intimata Casa Judeţeană de Pensii Argeş să recalculeze drepturile de pensie ale reclamantului prin valorificarea veniturilor menţionate în adeverinţa nr.L3/4.01.969/2013 eliberată de SNTFC CFR Călători SA - Depoul CF Piteşti începând cu data de 1.08.2013, sume actualizate în raport de indicele de inflaţie la data plăţii efective.

Totodată, a fost obligată intimata C.J.P. Argeş la plata către contestator a sumei de 620 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

Prin decizia nr.253486/12.09.2013, emisă de pârâtă, cererea reclamantului din 16.07.2013, de recalculare a drepturilor sale de pensie prin valorificarea salariilor brute pentru care angajatorul său au eliberat adeverinţa nr.L3/4.01.969/2013 eliberată de SNTFC „CFR Călători” SA – Depoul Piteşti, a fost respinsă cu motivarea că potrivit prevederilor art.165 din Legea nr.263/2010, la determinarea punctajelor anuale, pentru perioadele anterioare datei de 1.04.2001, se utilizează salariile tarifare de încadrare în conformitate cu modul de înregistrare în carnetul de muncă.

Într-adevăr, art.165 alin.1 lit.b) din Legea nr.263/2010 stabileşte că pentru perioada ianuarie 1974-septembrie 1998 se utilizează la determinarea punctajelor lunare salariile nete, iar adeverinţa depusă de reclamant atestă veniturile brute de care a beneficiat acesta, fostul angajator menţionând că pentru sumele respective s-au virat contribuţiile corespunzătoare la bugetul de stat al asigurărilor sociale.

Or, art.2 lit.c) din Legea nr.263/2010 instituie ca principiu de bază al sistemului public de pensii principiul contributivităţii.

Sub acest aspect s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, prin decizia nr.19/2011, în considerentele căreia, de asemenea obligatorii, conform art.517 alin.4 Cod procedură civilă, se statuează că neluarea în considerare a unor sume care au constituit baza de calcul a contribuţiei de asigurări sociale echivalează cu o încălcare a principiului contributivităţii.

Prin urmare, la calculul drepturilor de pensie în temeiul Legii nr.263/2010 se au în vedere toate veniturile care au constituit baza de calcul a contribuţiei de asigurări sociale.

Art.165 din lege nu poate fi interpretat, astfel cum o face pârâta, în sensul excluderii de la valorificare a unor venituri ce au constituit bază de calcul pentru contribuţia de asigurări sociale, pe motiv că adeverinţa eliberată de angajator evidenţiază salarii brute şi nu salarii nete sau invers.

Tribunalul apreciază că art.165 din Legea nr.263/2010 are menirea de a clarifica, având în vedere succesiunea în timp a legilor, modalitatea de înscriere în carnetul de muncă a salariilor în cursul anilor, precum şi modalitatea de stabilire a bazei de calcul pentru contribuţia de asigurări sociale.

Altfel spus, textul de lege prevede ce salarii se utilizează la determinarea punctajelor lunare, pentru diverse perioade, în funcţie de legislaţia în vigoare la acel moment, reglementând deci procedura de calcul ce trebuie respectată de casa de pensii şi având caracter orientativ.

Excluderea de la valorificare a unor venituri, ce au constituit, potrivit menţiunilor din adeverinţe, baza de calcul a contribuţiei de asigurări sociale constituie un abuz, pârâta încălcând principiul contributivităţii.

Prin urmare, în contextul în care adeverinţa depusă la Casa de pensii de către reclamant este emisă conform legii şi angajatorul menţionează că a fost reţinută contribuţia de asigurări sociale cu privire la aceste venituri, pârâta are obligaţia de a lua în calcul şi aceste venituri potrivit legislaţiei aplicabile.

Obiecţiunea pârâtei privind faptul că în adeverinţa nr.L3/4.01.969/2013 eliberată de SNTFC „CFR Călători” SA – Depoul Piteşti nu au fost menţionate sporurile, indemnizaţiile şi majorările de retribuţie tarifară care, potrivit legislaţiei anterioare datei de 1.04.2001, au făcut parte din baza de calcul a pensiei şi care se utilizează la determinarea punctajului mediu anual, nu a fost eliberată cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare, nu poate fi acceptată de instanţă.

Căci o astfel de obiecţiune poate fi facil înlăturată, respectiv prin solicitarea de lămuriri suplimentare şi eventual prin prezentarea unei alte adeverinţe, şi în consecinţă apare ca disproporţionată, faţă de scopul urmărit, lipsirea pensionarului întru totul de dreptul său.

Prin urmare, în temeiul disp.art.107 alin.3 din Legea nr.263/2010, potrivit cărora pensia poate fi recalculată prin adăugarea veniturilor, prevăzute de lege, nevalorificate la stabilirea acesteia, instanţa a obligat pe pârâtă să recalculeze drepturile de pensie ale reclamantului prin valorificarea veniturilor menţionate în adeverinţa nr.L3/4.01.969/2013 eliberată de SNTFC „CFR Călători” SA – Depoul Piteşti .

Având în vedere că potrivit art.107 alin.5 din Legea nr.263/2010, sumele rezultate în urma aplicării prevederilor alin.3 se acordă începând cu luna următoare celei în care a fost înregistrată solicitarea (în speţă, la 16.07.2013), pârâta a fost obligată să plătească reclamantului diferenţele de drepturi de pensie ce rezultă din această recalculare începând cu luna următoare înregistrării cererii de valorificare a acestei adeverinţe la Casa de Pensii competentă.

În ceea ce priveşte actualizarea sumelor reprezentând diferenţele de drepturi de pensie, în condiţiile în care reclamantul nu a beneficiat de recalculare de la data formulării cererii, instanţa a apreciat că acesta a fost prejudiciat, prejudiciu cert, evidenţiat prin indicii de inflaţie care au intervenit cel puţin de la momentul prevăzut de art.107 alin.5 din Legea nr.263/2010 până în prezent. Prin urmare, s-a reţinut că se impune actualizarea în vederea acoperirii prejudiciului cauzat de întârzierea pârâtei în a proceda la recalculare, operaţiunea de actualizare având drept scop păstrarea valorii reale a drepturilor băneşti şi ca temei principiul reparării integrale a pagubei.

Cu privire la capătul de cerere privind constatarea refuzului Comisiei Centrale de Contestaţii din cadrul Casei Naţionale de Pensii de a soluţiona în condiţiile art.150 alin.4 din Legea nr.263/2010 coroborat cu art.18 din Anexa nr.1 la Ordinul nr.1453/2011 privind Regulamentul de organizare, funcţionare şi structura Comisiei Centrale de Contestaţii din cadrul Casei Naţionale de Pensii, instanţa a constatat că acest capăt de cerere a rămas fără obiect, prin emiterea la data de 10.06.2014 a Hotărârii nr.7857, hotărâre a cărei anulare s-a şi solicitat de reclamant, prin completarea acţiunii la data de 17.09.2014.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termen legal, pârâtele criticând-o pentru următoarele motive:

În mod greşit instanţa a apreciat că veniturile brute cuprinse în cele două adeverinţe pot fi avute în vedere la stabilirea punctajului mediu anual, contrar dispoziţiilor art.165 din Legea nr.263/2010, coroborate cu anexa nr.15 din Hotărârea nr.257/2011 privind Normele de aplicare a acestei legi.

Prin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat, apelanta a solicitat respingerea apărărilor intimatului, reiterând susţinerile cuprinse în motivele de apel.

Prin decizia nr. 214/09.02.2015, Curtea de Apel Piteşti a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtele C.J.P. Argeş şi Casa Naţională de Pensii Publice, împotriva sentinţei civile nr.1535/19.09.2014, pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul nr.8081/109/2013, intimat fiind reclamantul Gh. M..

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Astfel, veniturile obţinute în plus faţă de retribuţia tarifară de încadrare au avut caracter permanent în perioada reţinută de către instanţa de fond, fiind cumulate în salariul individual brut şi inclusă alături de celelalte sporuri în baza de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale, achitându-se astfel lunar atât cotele C.A.S., cât şi contribuţia la fondul pentru pensia suplimentară. Introducerea acestor venituri în baza de calcul a contribuţiei pentru asigurări sociale se încadrează astfel în dispoziţiile art.23 din Legea nr.19/2000.

Deşi potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr.4/2005 sumele reprezentând acordul global sau alte adaosuri salariale nu s-ar fi luat în calculul drepturilor de pensie, întrucât ele nu au făcut parte din baza de calcul a pensiei conform legislaţiei anterioare, invocându-se astfel imposibilitatea valorificării respectivelor venituri, rolul instanţei de judecată este nu doar de a constata şi cenzura directa aplicare a O.U.G. nr.4/2005, ci şi de a interpreta astfel actul normativ prin prisma Legii nr.19/2000, pentru că procedura de calculare vizează tocmai înlăturarea discriminărilor, iar opinia este aceea că sumele se impun a fi luate în calcul şi conform Deciziei Curţii Constituţionale nr.736/2006.

Raţionamentul juridic care stă la baza formării acestei convingeri a instanţei judecătoreşti este fundamentat astfel de forţa juridică a legii faţă de ordonanţă, pe considerente de echitate şi motive care ţin de preeminenţa principiilor în baza cărora un text de lege a fost edictat în raport de excepţiile ce au la bază tratamente discriminatorii.

Conform dispoziţiilor art.2 alin.1 din O.U.G. nr.4/2005, modificată, recalcularea se efectuează prin determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii cu respectarea Legii nr.19/2000.

Din menţiunile arătate în adeverinţele depuse la dosar, rezultă că intimatul a realizat adaosuri salariale care au fost astfel incluse în baza lunară de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale şi pensii suplimentare. Pe toată această perioadă s-au achitat lunar cotele la CAS, inclusiv contribuţia la pensia suplimentară conform cu legislaţia în vigoare la acea dată, iar sporurile pentru care a prestat muncă intimatul-reclamant au avut caracter de venit în înţelesul Legii nr.57/1974.

Potrivit art.1 din Decretul nr.389/1972, angajatorul a vărsat contribuţia de 15% din câştigul brut realizat de personal, indiferent de forma în care au fost realizate aceste venituri.

În conformitate cu dispoziţiile art.164 din Legea nr.19/2000, la determinarea punctajelor se utilizează salariile brute sau nete în baza înregistrărilor din carnetele de muncă, iar la alin.2 se stipulează că se au în vedere şi sporurile înregistrate în carnetele de muncă. Aceasta nu înseamnă însă că sporurile neînregistrate în carnetele de muncă şi care au intrat în bazele de calcul a contribuţiei de asigurări sociale, nu ar putea fi luate în considerare, atâta vreme cât se face dovada existenţei acestora prin adeverinţe, întrucât ar atrage încălcarea uneia dintre principiile ce guvernează sistemul public de asigurări sociale.

În baza art.2 lit.e) din Legea nr.19/2000, drepturile de asigurări sociale se cuvin pe temeiul contribuţiilor şi asigurărilor sociale plătite, iar veniturile la care a făcut referire au fost avute în vedere la calcularea şi aplicarea contribuţiilor.

Nu se poate admite că baza de calcul a contribuţiei de asigurări sociale să fie constituită şi din aceste sume, iar la stabilirea pensiei cu prestaţie de asigurări sociale să nu se ia în considerare, deoarece ne-am afla în situaţia în care această prestaţie nu ar fi proporţională cu preţul plătit, creându-se o inechitate.

Mai mult, în aplicarea dispoziţiilor art.78 alin.4 din Legea nr.19/2000, sunt şi dispoziţiile cuprinse în Ordinul nr.680/1 august 2007, pentru modificarea Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr.19/2000 care, la punctul 19 de la Secţiunea I, prevede că prin sintagma venit brut realizat lunar se înţelege venitul brut în bani achitat din fondul de salarii, conform enumerărilor prevăzute la lit.a)-l) din lege şi anume, cu titlu de exemplu: sporuri, indemnizaţii şi sume acordate sub formă de procent pentru condiţii grele, periculoase, nocive, premii anuale şi cele din cursul anului sub diferite forme, sume plătite conform legii sau conform contractelor colective de muncă, alte adaosuri la salarii aprobate prin lege sau stabilite prin contractele colective de muncă, sume rezultate prin „plata cu ora”, indemnizaţii de şedinţă ş.a.

Principiul aplicabil speţei este cel al contributivităţii, potrivit căruia drepturile de asigurări sociale, inclusiv pensiile, se cuvin pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite.

Nu în ultimul rând jurisprudenţa CEDO a asimilat drepturi care decurg din politici sociale, cu noţiunea de „bun” în sensul dispoziţiilor art.1 din Protocolul nr.1, în sensul că o reducere substanţială a nivelului pensiei este considerată ca afectând substanţa dreptului de proprietate atunci când persoana a plătit cotizaţiile obligatorii, a îndeplinit condiţiile cerute de legea internă la data respectivă, existând o relaţie directă între totalul cotizaţiilor vărsata în decursul vieţii şi dreptul de a beneficia obligatoriu de o fracţiune din patrimoniul de pensii.

Şi prin decizia nr.872/25 iunie 2010 a Curţii Constituţionale, prin care s-a stabilit că dispoziţiile art.9 din Legea privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt neconstituţionale, s-a statuat că dreptul la pensie este un drept preconstituit încă din perioada activă a vieţii individului, acesta fiind obligat prin lege să constituie la bugetul asigurărilor sociale de stat procentual, raportat la nivelul venitului realizat.

Corelativ, se naşte obligaţia statului ca în perioada pasivă a vieţii individului să-i plătească o pensie al cărei cuantum să fie guvernat de principiul contributivităţii, cele două obligaţii fiind intrinsec şi indisolubil legate.

Scopul pensiei este acela de a compensa în perioada pasivă a vieţii persoanei asigurate contribuţiile vărsate de către acesta la bugetul asigurărilor sociale de stat în temeiul principiului contributivităţii şi de a asigura mijloacele de subzistenţă a celor care au dobândit acest drept în condiţiile legii. Astfel, statul are obligaţia pozitivă de a lua absolut toate măsurile necesare realizării acestei finalităţi şi de a se abţine de la orice comportament de natură a limita în vreun fel dreptul la asigurări sociale.

Instanţa de fond, este chiar obligată în baza principiului plenitudinii de jurisdicţie şi în baza dispoziţiilor art.6 din CEDO, care reglementează dreptul la un proces echitabil şi rezonabil să examineze şi eventual să cenzureze raportat la dispoziţiile legale în materie, legalitatea şi temeinicia emiterii deciziilor de pensionare ale apelantei.

De asemenea, tot instanţa de judecată este suverană în a aprecia şi interpreta dispoziţiile legale în materia dreptului la pensie, printr-o corelare corespunzătoare a textelor prevăzute de lege, în conformitate cu jurisprudenţa constată a instanţelor judecătoreşti, precum şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Prin decizia nr.19 din 10.12.2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dispunându-se că în interpretarea şi aplicarea prevederilor art.2 lit.e) şi art.164 alin.2 şi 3 din Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale şi pct.V din anexa la O.U.G. nr.4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, sporurile şi alte venituri suplimentare realizate anterior datei de 1 aprilie 2001 vor fi luate în considerare la stabilirea şi recalcularea pensiilor din sistemul public dacă au fost incluse în baza de calcul conform legislaţiei anterioare, sunt înregistrate în carnetul de muncă sau în adeverinţele eliberate de unităţi, conform legislaţiei în vigoare, şi pentru acestea s-a plătit contribuţia de asigurări sociale, decizia fiind obligatorie potrivit dispoziţiilor art.517 alin.4 NCPC.

Faţă de cele arătate mai sus, Curtea în baza dispoziţiilor art.480 NCPC, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă.