Secţia I civilă Competenţa teritorială în litigiile civile născute dintr-o faptă penală soluţionată printr-o hotărâre distinctă. Art. 07 Noul Cod de procedură civilă Art. 113 al. Noul Cod de procedură civilă

9. Efectul măsurii suspendării dreptului de a mai conduce un autovehicul într-un stat membru supra dreptului la liberă circulaţie în alt stat membru – Directiva (CE) nr. 126 din 20 decembrie 2006

Art. 3 din Directiva (CE) nr.126/2006, privind permisele de conducere
Permisele de conducere eliberate de statele membre Uniunii Europene sunt recunoscute reciproc potrivit art.3 din Directiva (CE) nr.126/2006, privind permisele de conducere.

Suspendarea dreptului de a mai conduce un autovehicul, dispusă ca o măsură cu caracter administrativ pe teritoriul unui stat membru trebuie recunoscut şi pe teritoriul celorlalte state membre fără a se reţine limitarea dreptului la liberă circulaţie, normele comunitare privind permisul de conducere privesc şi măsurile administrative de limitare a acestui drept având ca scop îmbunătăţirea siguranţei rutiere.

(Decizia civilă nr.34/02.02.2015)
Constată că, prin acţiunea înregistrată la data de 11.07.2012 reclamanta S.C. S. S.R.L. a chemat în judecată pârâtul S.F.I., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 3.301 euro, reprezentând contravaloare amendă, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat că pârâtul a fost angajatul său, având funcţia de şofer, iar în această calitate a efectuat mai multe curse externe. În data de 8.05.2012 a condus în Spania fără a avea inserat disc în tahograf, şi a fost sancţionat cu amenda în cuantum de 3.301 euro. Potrivit dispoziţiilor regulamentului intern, pârâtul avea obligaţia de a respectat cu stricteţe timpul de conducere, de a completa diagramele, de a nu monta dispozitive ilegale de manipulare a tahografului, fiindu-i interzisă scoaterea neautorizata a diagramei tahograf din tahograf şi neprezentarea în trafic a numărului necesar de diagrame.

Reclamanta a mai susţinut că sunt îndeplinite condiţiile instituirii răspunderii materiale a angajatului său pentru prejudiciul pe care i l-a produs prin nerespectarea obligaţiilor prevăzute în Regulamentul intern.

Tribunalul Argeş, Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr.9914/24.09.2013 a respins acţiunea şi a obligat pe reclamantă să plătească pârâtului cheltuieli de judecată în cuantum de 1.300 lei.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

Pârâtul a fost angajatul reclamantei, în funcţia de şofer autocamion/maşina de mare tonaj, pe durată nedeterminată, începând cu data de 16.02.2012, după cum reiese din contractul individual de muncă nr.345/14.02.2012.

În această calitate pârâtul a efectuat mai multe curse internaţionale de transport marfă. În data de 8.05.2012, ora 10.30, autocamionul societăţii reclamante a fost verificat de autorităţile spaniole, ocazie cu care s-a încheiat procesul verbal prin care s-s dispus aplicarea unei amenzi în cuantum de 3.301 euro. Pentru plata contravalorii acestei amenzi reclamanta a trimis suma de 3.000 euro pe numele pârâtului, folosind serviciul Western Union.

Reclamanta a susţinut că, prin nerespectarea prevederilor Regulamentului intern pârâtul i-a cauzat un prejudiciu în sumă de 3.301 euro.

Pentru instituirea răspunderii patrimoniale a salariatului, instanţa a verificat îndeplinirea, cumulativă, a condiţiilor prevăzute de art.254 alin.1 în Codul muncii, republicat, potrivit cu care salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.

Astfel, în primul rând trebuie să existe o pagubă materială adusă angajatorului. Societatea reclamantă a susţinut că prejudiciul suferit este în cuantum de 3.301 euro, reprezentând contravaloarea amenzii aplicată de autorităţile spaniole.

Tribunalul a apreciat ca îndeplinită aceasta condiţie, a existenţei prejudiciului în patrimoniul societăţii reclamante, întrucât aceasta a făcut dovada ca a transmis suma de 3.000 euro pârâtului în data de 9.05.2012, prin interogatoriu pârâtul recunoscând acest fapt.

O altă condiţie ce trebuie îndeplinită este aceea ca paguba materială să fie produsă de către angajatul chemat în judecată, din vina sa şi în legătură cu munca pe care trebuie sa o presteze în cadrul societăţii angajatoare.

Potrivit dispoziţiilor cuprinse in Regulamentul intern (art.14-20), salariaţii au următoarele obligaţii: de a respecta cu stricteţe timpul de conducere, pauzele şi perioadele de odihnă şi de repaus, de a completa diagramele, precizând în spaţiul liber (de mână) numele şi prenumele şoferului, data şi locul in care începe utilizarea diagramei, data şi locul in care se sfârşeşte aceasta utilizare (…), de a nu conduce un vehicul dotat cu tahograf digital fără a utiliza cartela tahografică, de a prezenta în trafic numărul necesar de diagrame tahograf, a cartelei tahografice sau a listărilor efectuate cu imprimanta tahografului digital.

În timpul procesului, pârâtul a susţinut că la data şi în locul unde a fost întocmit procesul verbal de către autorităţile spaniole, nu el era cel care conducea autovehiculul, deoarece avea suspendat permisul de a conduce de către autorităţile italiene şi că, după acel incident, nu a mai urcat la volanul maşinii, cel care a continuat cursa fiind colegul său (şoferul de schimb), C.V.V..

Întrucât la dosar s-a depus şi copia cartelei tahograf de la acea dată, tribunalul a constatat că pe aceasta este inserat numele altui şofer şi nu cel al pârâtului. Astfel, pentru clarificarea situaţiei de fapt, tribunalul a încuviinţat şi a administrat proba testimonială, fiind audiat ca martor cel de-al doilea şofer al transportului, C.V.V..

Din declaraţia martorului a rezultat că pe teritoriul Italiei a avut loc un incident în urma căruia pârâtului i s-a suspendat dreptul de a mai conduce autovehiculul, aşa încât din acel moment autovehiculul cu care se efectua transportul a fost condus exclusiv de către martor. Acesta a mai declarat ca în data de 8.05.2012 a fost verificat de către autorităţile spaniole, iar el se afla la volanul autovehiculului. La acel moment s-au încheiat două procese verbale, câte unul pentru fiecare şofer, cu toate ca pârâtul nu se afla la volan. S-a mai arătat de către martor ca şi faptele pentru care fuseseră sancţionaţi erau diferite. De asemenea, acesta a mai susţinut că toate actele care însoţeau transportul erau pe numele pârâtului, drept pentru care a apreciat că din aceasta cauza unul dintre procesele verbale i-a fost întocmit acestuia.

Ţinând seama de conţinutul actelor din dosar şi de aceasta declaraţie, tribunalul a apreciat că nu este îndeplinită condiţia ca fapta angajatului să fie generatoarea prejudiciului suferit de către angajator, nefiind îndeplinite cumulativ, condiţiile prevăzute de art.254 alin.1 din Codul muncii, republicat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen legal reclamanta, criticând-o pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie, în dezvoltarea cărora a arătat că în mod greşit a fost stabilită forţa probantă a declaraţiei martorului C.V., ceea ce a determinat înlăturarea înscrisurilor emise de autorităţi de la stabilirea situaţiei de fapt.

Din actul de imobilizare a vehiculului şi din procesul verbal de contravenţie întocmit de autorităţile spaniole, rezultă că la momentul controlului în urma căruia acestea i-au aplicat amenda de 3.301 euro, la volan se afla pârâtul care a şi semnat actele în calitate de conducător auto, iar diagrama tahograf depusă la dosar menţionează numele conducătorului auto, ca fiind C.V., prin scriere olografă.

Dacă la momentul controlului la volan se afla pârâtul, în tahograf trebuia să fie introdusă cartela cu numele acestuia, or, cum în tahograf s-a găsit diagrama cu numele altui şofer, în mod evident susţine recurenta că pârâtul a circulat fără a avea inserat în tahograf discul cu numele său, deşi era obligat la acest lucru.

A mai arătat recurenta că potrivit art.50 lit.A pct.14-20 din Regulamentul de ordine interioară, pârâtul avea obligaţia să respecte cu stricteţe timpul de conducere, să completeze diagramele conform normelor în vigoare, să nu monteze dispozitive nelegale de manipulare a tahografului şi avea interdicţia de a scoate neautorizat diagrama din tahograf.

Prin decizia civilă nr.383/18.02.2014, Curtea de Apel Piteşti a admis recursul declarat de reclamantă şi a modificat sentinţa, în sensul că a admis acţiunea şi l-a obligat pe pârât să plătească reclamantei contravaloarea a 3.301 euro.

Împotriva acestei decizii, a formulat cerere de revizuire pârâtul S.F.I. la data de 6.08.2014, pentru motivul prevăzut de art.322 pct.5 Cod procedură civilă, susţinând că înscrisul nu a fost depus în cursul cercetărilor judecătoreşti printr-un motiv mai presus de voinţa revizuientului, iar înscrisul are o putere doveditoare determinantă în soluţionarea cauzei.

Curtea de Apel Piteşti prin decizia civilă nr.1267/6 octombrie 2014, cu majoritate a admis cererea de revizuire şi a desfiinţat decizia nr.383/18.02.2014, stabilind termen pentru judecata recursului.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:

Procesul-verbal de constatare a contravenţiei nu a fost contestat de către pârât, motiv pentru care amenda în sumă de 3.301 euro, aplicată ca urmare a nerespectării de către pârât a obligaţiei de a introduce în tahograf diagrama inscriptivă, a fost plătită de către reclamantă.

Ulterior pronunţării deciziei, revizuientul a solicitat Serviciului Catalan de Transport - Direcţia Generală de Poliţie şi Transport - Serviciul Teritorial Girona o copie de pe actul constatator al faptei pentru care a fost aplicată amenda contravenţională în sumă de 3.301 euro, fiind tradus în limba română.

Din traducerea actului a rezultat că amenda a fost aplicată pentru încălcarea obligaţiei de a fi introdusă în aparatul tahograf diagrama inscriptivă, la momentul verificării, şoferul autovehiculului fiind „cel de-al doilea”.

În conţinutul actului s-a făcut menţiunea numelui revizuientului I.S.F..

Menţiunea cu privire la faptă şi şoferul care a condus autovehiculul la momentul verificării era consemnată indescifrabil în conţinutul traducerii actului depus în recurs, asupra acesteia instanţa nefăcând verificări suplimentare pentru a se lămuri care dintre cei doi conducători ai autovehiculului nu a respectat obligaţia de a introduce diagrama inscriptivă în tahograf. Obligaţia de a prezenta un act care să cuprindă elemente corespunzătoare pentru identificarea şoferului a avut-o reclamanta, simpla menţiune a datelor în legătură cu numele şi adresa revizuientului din conţinutul actului nefiind suficiente.

În acest sens, după pronunţarea hotărârii, revizuientul a depus la dosarul cauzei un act tradus în care s-a făcut menţiunea că la momentul verificărilor şoferul identificat de către organele de control era cel de-al doilea şofer.

Se apreciază că actul depus în revizuire cuprinde menţiuni suplimentare în legătură cu persoana care a condus autovehiculul la data controlului având un caracter determinant în pronunţarea unei soluţii corecte privind condiţiile răspunderii acesteia faţă de eventualul prejudiciu cauzat reclamantei prin plata amenzii în sumă de 3.301 euro.

Actul invocat de către revizuient poate să fie considerat ca având un conţinut nou ca urmare a descifrării menţiunilor privitoare la faptă şi persoana care a săvârşit-o, revizuientul neputând să-l depună în cauză în forma tradusă actuală din motive care îi exclud culpa procesuală, deoarece reclamanta avea sarcina să depună actul în cauză tradus într-un mod fidel şi legalizat, iar instanţa în baza rolului activ să înlăture dubiul în legătură cu înscrisul indescifrabil.

În rejudecare, prin decizia nr. 34/02.02.2015, Curtea de Apel Piteşti a respins, ca nefondat, recursul formulat de reclamantă S.C. S. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr.9914/24.09.2013, pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul nr.14502/109/2012, intimat fiind pârâtul S.F.I.; a obligat recurenta să-i plătească intimatului suma de 2.727 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Piteşti a reţinut următoarele:

Instanţa de fond, în aprecierea îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de art.254 alin.1 din Codul muncii, privind răspunderea patrimonială a salariaţilor faţă de angajator, a făcut o corectă evaluare a acestora, reţinând neîndeplinirea în speţă a cerinţelor evocate.

În ceea ce priveşte condiţia ca salariatul să fi săvârşit în legătură cu munca sa o faptă ilicită şi personală prin care să fi produs angajatorului un prejudiciu, Curtea apreciază că această condiţie nu este îndeplinită.

Din materialul probator administrat în cauză, s-a reţinut că nu există o faptă ilicită săvârşită de pârât, care să fi produs prejudiciul de 3.301 euro, reprezentând contravaloarea amenzii aplicată de autorităţile spaniole; astfel s-a relevat că pe parcursul cursei în cadrul căreia a fost sancţionată societatea recurentă, pârâtului, care plecase în acea cursă în echipaj de doi şoferi, împreună cu martorul Cojocaru Vasile Valentin, i se suspendase dreptul de a conduce pe teritoriul Italiei, astfel că din momentul suspendării acestui drept, singurul care a condus autocamionul a fost martorul.

Aşadar, nu mai exista un echipaj format din doi şoferi, care să conducă autocamionul, ci numai un singur şofer care a condus acest autovehicul, de la data la care i s-a suspendat pârâtului dreptul de a conduce, respectiv pe teritoriul Italiei.

În consecinţă, nefiind un echipaj format din doi şoferi, nu se impunea introducerea în tahograf a două diagrame inscriptive, ci numai a şoferului care conducea efectiv autovehiculul.

În acest sens, Regulamentul (CE) nr.561/2006, privind armonizarea anumitor dispoziţii ale legislaţiei sociale în domeniul transporturilor rutiere, de modificare a Regulamentelor (CEE) nr.3821/85 şi (CE) nr.2135/98 ale Consiliului şi de abrogare a Regulamentului (CEE) nr.3820/85 al Consiliului, prin articolul 4 lit.o) arată ce se înţelege în sensul Regulamentului prin "conducere în echipaj", adică „situaţia în care, pe parcursul unei perioade de conducere cuprinsă între două perioade de repaus zilnice consecutive sau între o perioadă de repaus zilnic şi o perioadă de repaus săptămânal, se află cel puţin doi conducători auto la bordul vehiculului pentru a asigura conducerea. Pe parcursul primei ore de conducere în echipaj, prezenţa unui sau mai multor alţi conducători auto este facultativă, dar ea este obligatorie pentru restul perioadei”.

Or, este evident că atâta vreme cât unul dintre şoferi nu mai are dreptul de a conduce, nu mai poate asigura conducerea autovehiculului, astfel încât nu se mai poate aprecia că este vorba de o „conducere în echipaj”.

În ceea ce priveşte dreptul de a conduce, pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene în condiţiile în care un alt stat membru U.E. a dispus interzicerea dreptului de a conduce pe teritoriul său, aprecierea recurentei în sensul că acest drept există având în vedere principiul teritorialităţii, precum şi dreptul la liberă circulaţie şi şedere liberă pe teritoriul statelor membre ale Uniunii, nu este susţinută de nicio directivă, Directiva (CE) nr.126/2006, privind permisele de conducere neconţinând vreo normă în acest sens.

La data controlului, efectuat de către autorităţile spaniole, a condus autovehiculul martorul Cojocaru Vasile Adrian, singurul care avea obligaţia de a introduce diagrama în tahograf, întrucât pârâtul nu mai făcea parte din echipaj, şi deci nu mai avea calitatea „de al doilea şofer”.

În actul întocmit de autorităţile spaniole, în temeiul căruia a fost aplicată societăţii reclamante amenda de 3.301 euro, aflată în traducere la fila 7 din dosarul de revizuire, se descrie „fapta denunţată” astfel: „Nu are introdusă diagrama inscriptivă în tahograf la momentul verificării tahografului. Şoferul identificat este cel de-al doilea şofer şi cel care nu are diagrama în tahograf”, iar la datele conducătorului auto, căruia i se impută această faptă este trecut numele pârâtului.

Însă atâta vreme cât pârâtului i se suspendase dreptul de a conduce pe teritoriul Italiei, sancţiunea astfel aplicată acestuia, a fost nelegală.

Or, pentru a face dovada nelegalităţii sancţiunii, reclamanta-angajatoare, căreia i-a fost aplicată amenda, avea posibilitatea să conteste, în condiţiile legii, actul constatator mai sus evocat, ceea ce nu a făcut însă, astfel încât în lipsa unei astfel de acţiuni nu a putut fi exonerată de răspundere.

Numai în condiţiile în care ar fi contestat actul constatator emis de autorităţile spaniole, privind nelegalitatea acestuia şi acţiunea i-ar fi fost respinsă, reclamanta ar fi avut acţiune în regres împotriva salariatului său, pentru a se institui răspunderea patrimonială a acestuia, faţă de societate, pentru prejudiciul creat angajatorului printr-o faptă ilicită săvârşită în legătură cu munca şi cu vinovăţie.

Pentru toate aceste considerente, s-a constatat că în mod legal instanţa de fond a respins acţiunea, apreciind că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.254 alin.2 Codul muncii, astfel încât constatându-se neîntemeiate toate motivele de recurs, a respins ca nefondat recursul.
10. Condiţia răspunderii statului pentru pagubele cauzate persoanei care a fost condamnată definitiv, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
Are dreptul la despăgubiri persoana care în cursul procesului penal a fost lipsită de libertate sau i s-a restrâns aceasta în mod nelegal.

Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită prin ordonanţa procurorului de revocare a măsurii privative, prin ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a procesului penal, prin hotărârea instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive a libertăţii.

În cazul în care instanţa pronunţă o hotărâre definitivă de achitare pentru a se aprecia asupra condiţiilor răspunderii statului faţă de persoana în cauză nu se impune a se face menţiunea în mod expres a caracterului nelegal al măsurilor de privare sau restrângere a libertăţii în cursul procesului penal, simpla soluţie a achitării fiind suficientă pentru a se presupune nelegalitatea măsurii.
(Decizia civilă nr.327/23.02.2015)
Constată că, prin cererea înregistrată sub nr.3796/90/2013, reclamantul M.I. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 10.000.000 euro cu titlu de daune morale şi la plata sumei de 30.000.000 euro cu titlu de daune materiale.

În motivarea cererii, reclamantul a susţinut că, la data de 19.06.2003 prin ordonanţa nr.40/P/2003 a Parchetului Naţional Anticorupţie, s-a dispus arestarea preventiva pe o perioada de 30 de zile, potrivit mandatului de arestare preventiva, respectiv 19 iunie - 18 iulie 2003, fără a exista probe certe sau indicii temeinice, având la baza doar presupunerea că reclamantul ar fi săvârşit, în complicitate cu alte persoane, infracţiuni de înşelăciune, fals intelectual, uz de fals si asociere în vederea comiterii de infracţiuni.

Deşi atât iniţial cât si pe parcurs, organele de cercetare penală nu au dovedit faptele anchetate, prin probe, pe care să întemeieze privarea de libertate, au solicitat prelungirea si menţinerea stării de arest, astfel că, la data de 2.12.2003, s-a verificat măsura arestării preventive la primirea dosarului, în baza art.300 Cod procedură penală şi măsura preventivă a fost din nou prelungită de către Tribunalul Gorj.

Reclamantul a precizat că organele de anchetă, prin solicitările de prelungire a stării de arest nu au prezentat fapte concrete în ceea ce priveşte riscurile antrenate în caz de punere în libertate a sa şi nici nu au ţinut cont de măsurile alternative, precum şi faptul că au ales să se sprijine în principal pe gravitatea faptelor comise şi să nu analizeze individual situaţia sa personala, autorităţile nu au oferit motive "relevante şi suficiente" pentru a justifica necesitatea de a menţine în arest preventiv în perioada în discuţie (CEDH, Hotărârea din 1 iulie 2008 în cauza Calmanovici vs.României, Cererea nr.42.250/02).

Aceleaşi motive pe care organele de ancheta îşi întemeiau propunerile de prelungire ale stării de arest, din 30 în 30 de zile, au stat şi la baza rechizitoriului, care este greu inteligibil şi cuprinde amănunte inutile şi nesemnificative.

La data de 6 decembrie 2004, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a admis cererea de strămutare a judecării cauzei şi a dispus strămutarea dosarului nr.2900/2003 al Tribunalului Gorj, la Tribunalul Sibiu.

La scurt timp, după trimiterea în judecată, Curtea de Apel Alba Iulia, a admis recursul reclamantului, în ceea ce privea propunerea D.N.A. de prelungire a arestului preventiv, a revocat măsura arestării preventive, la data de 10.01.2005 după mai bine de 20 de luni, de privare abuzivă de libertate şi a înlocuit-o cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, prevăzută de art.136 alin.1 lit.b) Cod procedură penală, cumulându-se astfel 572 zile de încarcerare.

Prin sentinţa penala nr.160 din 27 iulie 2007, Tribunalul Sibiu, în baza art.11 pct.2 lit.a) Cod procedură penală raportat la art.10 lit.a) şi d) Cod procedură penală, a dispus achitarea reclamantului, cu privire la toate faptele pentru care a fost arestat, cercetat şi trimis în judecată în stare de arest preventiv.

Deşi D.N.A. a formulat recurs împotriva acestei sentinţe penale, soluţia de achitare a reclamantului s-a dispus si prin decizia penală nr.13/A/2010 a Curţii de Apel Alba-Iulia, la 12 februarie 2010, aceasta rămânând definitivă prin decizia nr.3875/2 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatându-se astfel că, în cauză au fost aplicabile prevederile art.11 pct.2 lit.a) Cod procedură penală raportat la art.10 lit.d) Cod procedură penală.

Reclamantul a susţinut că probele administrate în dosarul penal dovedesc că, în cauză, prin eroarea judiciară intervenită, i-au fost lezate drepturi fundamentale, că a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, iar dreptul său la repararea prejudiciului produs de aceasta, este incontestabil, atât din perspectiva art.504 şi urm. Cod procedură penală, cât şi din perspectiva art.5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Având în vedere data emiterii mandatului de arestare din 19.06.2003 şi prelungirile din 30 în 30 de zile, până la 10.01.2005 - dată la care Curtea de Apel Alba Iulia a dispus revocarea acestei măsuri si punerea sa în libertate, rezultă un cumul de 572 zile petrecute în mod nelegal, în arestul preventiv din cadrul mai multor penitenciare din tara, respectiv între 19.06.2003-6.12.2003 a fost încarcerat la sediul Politiei Capitalei, în cadrul Serviciului Independent de Reţinere si Arestare Preventivă, Rahova, Bucureşti, 6.12.2003-27.12.2004 la Penitenciarul Tg.Jiu, 27.12.2004-10.01.2005 la Penitenciarul Aiud.

Cu privire la motivele care au stat la baza privării sale de libertate, reclamantul a precizat că nevoia de menţinere a ordinii publice, de care se prevalau reprezentanţii Ministerului Public, nu poate reprezenta un motiv ce poate justifica prelungirea privării de libertate. Totodată, nu poate fi considerat pertinentă şi suficientă prelungirea, decât dacă este susţinută de fapte care să arate că eliberarea sa ar fi afectat în mod real ordinea publică, ori în cauză, aşa cum au constatat atât instanţa de fond cât si cele de control, aceste norme au fost încălcate. În plus, detenţia nu este legitimă decât dacă ordinea publică este într-adevăr ameninţată (Letellier vs.Franţei, 26 iunie 1991, §51, seria A nr.207).

Reclamantul a expus în continuare aspecte din practica Curţii Europene a Drepturilor Omului pe care le-a considerat relevante, respectiv patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea preventivă a unei persoane suspectate că ar fi săvârşit o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stdgmuller vs. Austriei, 10 noiembrie 1969, seria A nr.9, §15); riscul ca acesta, odată pus în libertate, să împiedice administrarea justiţiei {Wemhoff vs Germaniei, 27 iunie 1968, §14, seria A nr.7), să săvârşească noi infracţiuni (Matzenetter vs.Austriei, 10 noiembrie 1969, seria A nr.10, §9) sau să tulbure ordinea publică (Letellier vs. Franţei şi Hendriks vs.Ţărilor de Jos [dec], nr.43701/04, 5 iulie 2007). De asemenea, aceasta a hotărât că instanţele care se pronunţă cu privire la posibilitatea menţinerii reclamantului în arest preventiv trebuie să examineze toate elementele relevante concrete, care sunt în măsură să confirme existenţa necesităţii acestei măsuri (Mansur vs.Turciei, 8 iunie 1995, §55-56, seria A nr.319-B), ori, in cazul său, daca se proceda întocmai recomandărilor CEDO, cu siguranţa nu s-ar fi ajuns la o detenţie de 572 zile.

Totuşi, aceasta ia act de faptul că un astfel de pericol scade în mod necesar în timp şi că, prin urmare, autorităţile judiciare trebuie să prezinte motive şi mai specifice care să justifice persistenţa motivelor detenţiei (LA. vs.Franţei, §§ 104-105). În consecinţă, continuarea detenţiei nu se justifică într-o anumită speţă decât dacă indicii concrete demonstrează o cerinţă veritabilă de interes public care prevalează, în ciuda prezumţiei de nevinovăţie, asupra regulii respectării libertăţii individuale (Smirnova vs Rusiei, nr.46133/99 şi 48183/99, §61, CEDO 2003-1X, extrase).

De asemenea, Curtea a statuat că art.5 §5 din Convenţie este respectat atunci când se pot solicita reparaţii pentru o privare de libertate care a avut loc în condiţii contrare art.5 alin.1-4 (a se vedea, Wassink vs.Ţărilor de Jos, 27 septembrie 1990, §28, seria A nr.185-A). Art.5 enunţă, în speţă, o veritabilă normă substanţială (Neumeister vs Austriei [art.50], 7 mai 1974, §30, seria A nr.17). Prin urmare, dreptul la reparaţii enunţat la art.5 presupune că o încălcare a unuia dintre celelalte alineate a fost stabilită de o autoritate naţională sau de instituţiile Convenţiei (A/C vs.Italiei [GC], nr.24952/94, §49, CEDO 2002-X) ţinând seama de concluziile sale din perspectiva art.5 §3 (supra, §49 şi 50).

Deşi dispoziţiile art.505 Cod procedură penală stabilesc criteriile în funcţie de care se determină acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul suferit, acestea nu stabilesc şi criterii de cuantificare a despăgubirilor, însă cu privire la acest aspect, reclamantul a apreciat că cel mai important, element de cuantificare a prejudiciului moral, îl reprezintă tocmai perioada arestării preventive de 572 zile precum şi repercusiunile acesteia până la sfârşitul anului 2011, când a rămas definitiva decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de achitare a reclamantului, suferinţele provocate de pe urma faptului ca a fost arestat o lungă perioadă de timp, fiind resimţite şi în prezent.

Aceste vătămări au cunoscut intensităţi diferite, ca de pildă, în prima parte a detenţiei, când din cauza condiţiilor inumane din spaţiile de încarcerare a suferit chiar traume fizice (tensiuni intraoculare care în scurt timp au dus la slăbirea vederii), ori după trecerea unei anumite perioade, când din cauza prelungirilor repetate a măsurilor preventive ajunsese sa aibă decompensări ale valorilor aparate de stat prin autorităţile sale, la acestea adăugându-se suferinţele prin care treceau cei din familia sa, motivate de faptul ca era încarcerat.

În acest sens, reclamantul a menţionat că în timpul arestului, din cauza condiţiilor inumane si a zilelor multe de încarcerare i s-au declanşat o serie de afecţiuni patologice, cardiace si cerebrale, fiind internat chiar de 3 ori la Spitalul Penitenciar Jilava si ulterior chiar la Spitalul Clinic de Urgenţă Militar Bucureşti, unde am urmat o serie de examinări si tratamente pentru bolile dobândite in timpul şi din cauza încarcerării. Din înscrisurile medicale anexate prezentei cereri, înainte de arestarea preventivă, din punct de vedere medical, reclamantul era clinic sănătos si apt pentru efectuarea multor activităţi, care i-au fost restrânse ulterior, prin dobândirea respectivelor boli patologice.

Totodată, se impune a se avea în vedere chiar şi perioada de după înlocuirea măsurii arestării preventive cu cea a obligării de a nu părăsi localitatea, întrucât la scurt timp după ce a fost pus în libertate, mai precis în aprilie 2005, mama reclamantului, Marin Marioara a decedat, iar instanţele de judecata nu i-au permis să părăsească localitatea de domiciliu şi să asiste la înmormântarea acesteia, acelaşi lucru repetându-se si câteva luni mai târziu, când şi tatăl său, Marin Dumitru a decedat.

Referitor la dispoziţiile art.504 alin.1 şi 2 şi ale art.505 alin.1 şi 4 din Codul de procedură penală, Curtea Constituţională a constatat că acestea sunt constituţionale.

Potrivit art.52 alin.3 din Constituţie, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar răspunderea acestuia este stabilită "în condiţiile legii".

Totodată, conform practicii constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, atunci când drepturile fundamentale ale unei persoane au fost încălcate prin orice măsuri ce s-au dovedit a fi neîntemeiate, persoana are dreptul la repararea integrală a prejudiciului cauzat, atât a prejudiciului material, cât şi a prejudiciului moral.

Totodată, în cauza sunt aplicabile si prevederile art.505 alin.3 Cod procedură penală "persoanelor îndreptăţite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate erau încadrate in munca, li se calculează, la vechimea în munca stabilita potrivit legii, şi timpul cât au fost private de libertate "şi pe lângă prejudiciul moral, în acest fel i s-a cauzat, un însemnat prejudiciu material, întrucât la momentul la care a fost arestat preventiv ocupa funcţia de director general in cadrul S.C. Rarora S.R.L. Berbeşti, era administrator al S.C. Ralbob S.R.L. şi S.C. Bobstef S.R.L. Rm.Vâlcea.

Reclamantul a mai solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor materiale reprezentând salariu neîncasat ca urmare a arestării sale plus dobânda legala, actualizat cu indicele de inflaţie, precum si dividendele ce mi s-ar fi cuvenit din profitul nerealizat al societăţii. Datorita faptului ca a fost arestat nelegal pentru o perioada foarte mare societăţile al căror director ori administrator a fost reclamantul au înregistrat pierderi, au intrat în insolvenţă şi apoi în faliment, patrimoniul acestora fiind devalizat.

Apartenenţa la mediul de afaceri şi poziţia în societate implica o suferinţa psihica sporita de constatarea ca poziţia sociala şi credibilitatea personala sunt lezate prin perioada de arestare nepermis de lunga precum si prin derularea urmăririi penale si a judecării cauzei într-un număr de 9 ani.

Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii ca fiind neîntemeiata, întrucât în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art.504-506 Cod procedură penală, reclamantul nefiind privat în mod nelegal, măsura arestării preventive fiind confirmată atât de către procuror, cât şi de către instanţa de judecata.

Reclamantul a formulat recursuri împotriva încheierilor prin care era prelungita arestarea sa preventiva pentru a solicita punerea sa în libertate, acesta exercitându-si dreptul la recurs.

Continuarea detenţiei a fost justificata existând indicii concrete care au demonstrat incidenţa cerinţei veritabile de interes public care a prevalat în ciuda prezumţiei de nevinovăţie asupra regulii respectării libertăţii individuale (Smirnova vs.Rusiei nr.46133/99,48183/99,861, CEDO -200: extrase).

Jurisprudenţa CEDO a statuat ca prin ,,pericol concret pentru ordine publică este înţeles ca o reacţie colectiva faţă de infracţiunea săvârşita ca prin rezonanta ei afectează echilibrul social firesc, creează o stare indignare si dezaprobare, de temere si insecuritate socială, stimulează temerea ca justiţia nu acţionează suficient de ferm împotriva unor manifest infracţionale de accentuat pericol social si poate încuraja alte persoane comită fapte asemănătoare."

S-a avut în vedere complexitatea cauzei, faptele penale reţinut sarcina sa, respectiv pentru înşelăciune, fals intelectual, asocierea pe săvârşirea de infracţiuni, consecinţele deosebit de grave în raport de paguba materiala, audierea a 26 martori efectuarea expertizei contabile, starea de insolvenţă a societăţii administrate de către reclamant.

Pârâtul a menţionat considerentele reţinute în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la diligenţa manifestată de către autorităţi, la faptul că ancheta a fost de o complexitate considerabila, natura infracţiunilor, numărul persoanelor acuzate, pe complexitatea activităţii de strângere a probelor şi măsurile speciale impuse de criminalitatea organizată.

Suspiciunile care planau asupra reclamantului atingeau nivelul de plauzibilitate cerut. Astfel, aceste suspiciuni se întemeiau pe o serie de documente care puteau crea impresia că reclamantul ar fi putut comite infracţiunile imputate.

Reclamantul nu a probat că ar fi existat împotriva sa o campanie mediatica de o asemenea virulenţă încât să influenţeze sau să fie susceptibilă să influenţeze formarea opiniei judecătorilor şi rezultatul deliberărilor."

Statul răspunde pentru organele sale coercitive care au aplicat greşit legea însă în speţă nu se regăseşte această situaţie, întrucât au fost respectate dispoziţiile art.146-155 Cod procedură penală.

S-a mai susţinut că nu sunt întemeiate nici criticile cu privire la intrarea firmei în insolvenţă datorită arestării reclamantului, procedura insolvenţei nefiind finalizată, fiind litigii în curs pe rolul instanţelor de judecată, respectiv cererea privind antrenarea răspunderii personale a foştilor administratori, dosar nr.1687/90/2005 privind constatarea nulităţii absolute a unor contracte, dosar nr.1694/90/2005 privind acţiunea formulată de lichidator privind anularea unor transferuri cu caracter patrimonial.

În cadrul dosarului de insolvenţă sunt înscrişi în tabelul definitiv al creanţelor si alţi creditori, pasivul societăţii administrată de reclamant depăşind cu mult activul societăţii, nefiind recuperate creanţele nici în prezent.

S-a mai arătat că nu sunt întemeiate nici criticile cu privire la nerecuperarea creanţelor întrucât Direcţia Generala a Finanţelor Publice a Judeţului Vâlcea a înfiinţat poprire şi a promovat acţiune pentru menţinerea popririi, cerere ce a făcut obiectul dosarului nr.460/90/2005 (dosar nr.888/CV/2005) finalizat de către Tribunalul Vâlcea

Prin răspunsul la întâmpinare, reclamantul a susţinut că apărările formulate de pârât sunt neîntemeiate, întrucât legea fundamentala a statului roman, Constituţia României, reglementează în art.52 alin.3 teza I, că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.

În al doilea rând, Codul de procedura penală, prevede în mod imperativ că se impune repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii pe libertate în mod nelegal, iar Convenţia Europeana a Drepturilor Omului statuează în art.5 alin.5 ca „orice persoana care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor legale are dreptul la reparaţii”.

Prevederile art.504 Cod procedură penală care materializează principiul constituţional enunţat mai sus, permite repararea prejudiciilor cauzate prin privarea de libertate din cursul procesului penal finalizat prin soluţie de achitare a inculpatului.

Confirmarea dată de un procuror sau o instanţă de judecata învestită să judece prelungirea arestării preventive nu oferă caracterul de legitimitate impus de lege unei astfel de masuri privative de libertate. Tocmai de aceea, atunci când vine vorba de o achitare în adevăratul sens al cuvântului, trebuie să avem în vedere ca instanţa care dă o astfel de soluţie a judecat si analizat întregul material probator, atât cel administrat de organele de cercetare penala cât si cel administrat în mod nemijlocit în faţa sa, astfel că această instanţă rămâne cea mai în măsură să dea o soluţie echitabila în conformitate cu respectarea principiilor de drept si să se pronunţe cu privire la caracterul de nelegalitate al măsurii privative de libertate.

Pericolul social pentru ordinea publică, de care se prevalau organele de anchetă la luarea si menţinerea măsurii arestării preventive, cât si pârâtul, în cauza de faţă trebuia constatat în concret şi dovedit prin probe, neputând fi prezumat pornind de la gravitatea abstractă a faptei, reflectata în limitele de pedeapsă prevăzute de lege.

Reclamantul a mai precizat că sunt îndeplinite condiţiile art.504, Cod procedură penală, astfel cum a arătat si în acţiunea formulata: (a) împotriva persoanei trimise în judecată să se fi luat o măsură de privare ori restrângere a libertăţii: (b) ulterior, persoana respectivă, prin hotărâre definitivă a instanţei judecătoreşti, să fi fost achitată, fără a se face distincţie între motivele achitării, stabilindu-se, astfel, caracterul nelegal al măsurii privative sau restrictive de libertate".

Nelegalitatea măsurii privative de libertate rezidă si în aceea că la sfârşitul cercetării judecătoreşti, prin soluţia de achitare se recunoaşte că inculpatul care a fost privat de libertate pe parcursul procesului penal nu este vinovat de faptele pentru care i-a fost restrânsă libertatea, în acest fel, restrângerea pe care a suferit-o a fost nemeritata.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2013, instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de către reprezentantul Parchetului, reţinând că în cauză prescripţia a început să curgă sub imperiul noului Cod civil faţă de data rămânerii definitive a hotărârii penale de achitare. Potrivit art.2512, art.2513 din noul Cod civil, excepţia prescripţiei este o excepţie relativă ce poate fi invocată numai de către pârât, iar reprezentantul parchetului este un participant la procesul civil ce poate invoca numai excepţii absolute.

Tribunalul Vâlcea, Secţia I-a civilă, prin sentinţa civilă nr.977/3 septembrie 2014, a respins acţiunea, reţinând următoarele:

Prin rechizitoriul nr.40/P/2003 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie –Secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie, s-a dispus trimiterea în judecată a mai multor inculpaţi între care şi reclamantul din prezenta cauză, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art.26 Cod penal raportat la art.215 alin.1-5 Cod penal cu aplicarea art.146 Cod penal, art.26 Cod penal raportat la art.289-291 Cod penal cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal combinat cu art.17 lit.c) din Legea nr.78/2000 modificată prin Legea nr.161/2002, art.10 lit.c) din Legea nr.78/2000 modificată, art.323 alin.2 Cod penal rap. la art.17 lit.b) şi art.18 pct.1 din Legea nr.78/2000, toate cu aplicarea art.33 Cod penal.

Prin sentinţa penală nr.160 din 27 iulie 2007 pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr.15/85/2004, reclamantul a fost achitat pentru infracţiunile pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată, temeiurile achitării constând în art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.a), b), d) din Codul de procedură civilă.

Prin decizia penală nr.13 din 12 februarie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia a desfiinţat sentinţa penală sub aspectul încadrării juridice a infracţiunilor de fals intelectual şi uz de fals, în privinţa reclamantului schimbând numai temeiul achitării.

Prin decizia penală nr.3875/2 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat în parte decizia instanţei de apel în privinţa unora dintre inculpaţi, iar în privinţa reclamantului din prezenta cauză a respins recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul teritorial Alba Iulia.

În cursul urmăririi penale şi al judecăţii din dosarul nr.15/85/2004 împotriva reclamantului a fost dispusă măsura arestării preventive începând cu data de 19 iunie 2003 (potrivit ordonanţei de la fila 721 din dosar) până la data de 10 ianuarie 2005 când prin decizia nr.9/2005 a Curţii de Apel Alba Iulia a fost dispusă punerea în libertate a reclamantului şi stabilirea în sarcina acestuia a obligaţiei de a nu părăsi localitatea.

Potrivit lucrărilor din dosarul nr.15/85/2004 şi din cele ataşate (precum încheierile din 2 decembrie 2003, 9 decembrie 2003, 23 decembrie 2003, 27 ianuarie 2004, 12 februarie 2004, 25 martie 2004, 8 aprilie 2004, 22 aprilie 2004, 22 aprilie 2004, 13 mai 2004, 27 mai 2004) reclamantul a formulat cereri de revocare – înlocuire a măsurii preventive şi a exercitat căile de atac prevăzute de lege împotriva încheierilor pronunţate cu privire la aceste cereri şi la menţinerea măsurii. Până la momentul înlocuirii măsurii arestului preventiv, toate cererile au fost respinse de către instanţa de judecată, reţinându-se în esenţă că nu există temeiuri care să justifice revocarea sau înlocuirea măsurii.

Din actele medicale depuse pe parcursul judecăţii (precum cele de la filele 612-672 din dosar), reclamantul, contemporan sau ulterior măsurilor cu caracter procesual penal dispuse împotriva sa, a suferit mai multe afecţiuni endocrinologice, cardiologice, psihiatrice.

Martorul B.I., audiat la cererea reclamantului, a declarat că din informaţiile primite de la soţia acestuia sau percepute în mod direct, reclamantul a fost arestat preventiv, iar în cursul acestei măsuri s-a îmbolnăvit şi a avut de suferit pe plan material, astfel cum s-a întâmplat şi cu familia acestuia. De asemenea, în perioada în care avea interdicţia de a nu părăsi localitatea nu i s-a permis deplasarea în altă localitate pentru a participa la înmormântarea mamei sale, iar afacerile pe care le derula înainte de arest au avut grav de suferit (filele 800-801 dosar).

Martora G.I., audiată la cererea reclamantului, a declarat că după arestarea acestuia atât reclamantul, cât şi soţia acestuia s-au îmbolnăvit, iar familia lor a pierdut toate bunurile materiale de valoare pe care le deţinea. Din informaţiile furnizate martorei de reclamant şi soţia acestuia, reclamantul a fost presat de organele de anchetă, iar condiţiile din locurile în care a fost deţinut erau foarte grele (fila 806 dosar).

Tribunalul a mai reţinut de asemenea că din hotărârile judecătoreşti şi informaţiile din aplicaţia ECRIS depuse în cursul judecăţii, rezultă că din dosarul penal nr.40/P/2003 în care se dispusese măsura arestului preventiv au fost disjunse mai multe dosare penale în care reclamantul a suferit şi condamnări definitive la pedepse privative de libertate, astfel cum s-a întâmplat prin decizia penală nr.5 din 29 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr.4219/85/2008. În prezent, reclamantul execută această pedeapsă, iar din dezbaterile din şedinţa publică din 3 septembrie 2014 a rezultat că până în prezent reclamantul nu a solicitat instanţei să analizeze posibilitatea deducerii perioadei arestului preventiv din pedeapsa definitiv aplicată.

Cu privire la temeiul de drept aplicabil pretenţiei reclamantului, tribunalul a constatat că atât de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de achitare a reclamantului în procesul penal în care fusese arestat preventiv, cât şi pe parcursul judecăţii, a intrat în vigoare noul Cod de procedură civilă aprobat prin Legea nr.135/2010, potrivit Legii nr.255/2013, care conţine dispoziţii parţial diferite cu privire la instituţia juridică a reparării pagubei cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale.

Se ridică astfel problema aplicării în timp a celor două categorii de norme, iar cu privire la aceasta tribunalul a apreciat că speţei de faţă îi rămân aplicabile prevederile înscrise în vechiul Cod de procedură civilă, întrucât în privinţa răspunderii statului pentru erorile menţionate, textele din acest cod conţin dispoziţii de drept material care nu sunt supuse principiului aplicării imediate.

Potrivit art.504 din vechiul Cod de procedură civilă, enunţat în totalitate în cererea de chemare în judecată, „persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.

Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art.10 alin.1 lit.j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art.10 alin.1 lit.j).

Are drept la repararea pagubei suferite şi persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei.”

În raport de situaţia de fapt expusă mai sus, tribunalul a apreciat că reclamantul nu se află în nici una din situaţiile expuse în textul enunţat mai sus. Astfel, în mod vădit reclamantul nu se află în situaţia vizată de alin.1 ori alin.4 al art.504, întrucât nu a fost condamnat definitiv, iar ulterior, în urma rejudecării cauzei să se fi pronunţat o hotărâre definitivă de achitare şi nici nu a fost privat de libertate după ce a intervenit prescripţia amnistia ori dezincriminarea faptei.

Cu privire la acest din urmă aliniat, instanţa a constatat că una din infracţiunile pentru care reclamantul a fost trimis în judecată în dosarul nr.15/85/2004 a fost dezincriminată prin Legea nr.69/2007, astfel cum s-a reţinut prin sentinţa penală nr.160/2007, deci ulterior măsurii arestului preventiv care încetase la data de 10 ianuarie 2005.

Împrejurarea că împotriva reclamantului s-au luat măsuri procesuale preventive de privare de libertate, respectiv arestul preventiv, obligaţia de a nu părăsi localitatea şi obligaţia de a nu părăsi ţara, în cursul procesului penal finalizat cu o hotărâre definitivă de achitare impune necesitatea analizării condiţiilor prevăzute de art.504 alin.2 şi 3 din vechiul Cod de procedură civilă, texte care vor trebuie aplicate deodată, întrucât prin alin.3 se reglementează situaţiile în care caracterul nelegal al restrângerii de libertate poate fi constatat.

Potrivit textului citat mai sus, un asemenea caracter trebuie stabilit prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art.10 alin.1 lit.j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art.10 alin.1 lit.j).

Instanţa civilă, învestită cu o acţiune în repararea pagubei cauzată prin erori judiciare în procesele penale nu poate analiza prin hotărârea pe care o pronunţă, caracterul nelegal al măsurii restrictive dacă prin hotărâri penale s-a stabilit legalitatea măsurii, întrucât ar încălca puterea de lucru judecat a hotărârii penale reglementată de art.22 din vechiul Cod penal sub imperiul căruia au fost pronunţate hotărârile de achitare.

Cercetând hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul penal nr.15/85/2004 s-a constatat că nici una dintre instanţe nu s-a pronunţat asupra caracterului nelegal al măsurii arestului preventiv. Dimpotrivă, prin decizia penală nr.9 din 10 ianuarie 2005 a Curţii de Apel Alba Iulia, s-a reţinut că scopul preventiv instituit de art.136 din Codul de procedură penală a fost realizat, asigurându-se buna desfăşurare a procesului penal, că probele noi administrate în cursul cercetării judecătoreşti contravin aceluiaşi gen de probe din faza urmării penale şi că nu se mai justifică menţinerea în arest a reclamantului atâta vreme cât se asigură garanţii suficiente impuse de Curte (respectiv obligaţia de a nu părăsi localitatea) pentru prezentarea sa la proces. De asemenea, în hotărârile anterioare pronunţate în dosarul penal menţionat prin care s-a menţinut măsura arestului sau au fost respinse cererile de revocare – înlocuire s-a reţinut caracterul legal al acestei măsuri.

În consecinţă, în lipsa constatării caracterului nelegal al măsurii arestului preventiv în formele prevăzute de lege şi constatând că în principiu temeiurile unei astfel de măsuri sunt diferite de cele ale unei judecăţi în fond cu privire la acuzaţii (în sensul că prin hotărâre de fond instanţa stabileşte întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii, pe când pentru dispunerea măsurii arestului preventiv sunt suficiente numai indicii temeinice că s-ar fi săvârşit o infracţiune), tribunalul a apreciat că nu sunt îndeplinite cerinţele reparării pagubei pretinse de reclamant.

Din perspectiva acţiunii supusă jurisdicţiei instanţei civile, instanţa a apreciat că prevederile art.5 din Convenţia europeană a drepturilor omului ratificată de România prin Legea nr.30/1994 nu conţin dispoziţii mai favorabile pentru reclamant.

Astfel în ocrotirea dreptului fundamental la libertate, Convenţia enumeră în art.5 cazurile în care lipsirea de libertate este considerată legitimă, relevând astfel caracterul excepţional al acesteia, respectiv: „a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent; b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege; c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia; d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente; e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond; f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.”

Or, măsura dispusă împotriva reclamantului a fost luată în baza unei hotărâri a unei instanţe şi permisă de legislaţia internă în situaţia în care există suficiente temeiuri pentru a bănui că persoana a săvârşit o infracţiune şi este în măsură să influenţeze ancheta. De altfel, măsura arestului preventiv al reclamantului a fost dispusă în întregime după momentul aplicării Convenţiei, iar aplicarea art.5 alin.1 din aceasta trebuie raportată la caracterul legal ori nelegal al măsurii pe care instanţa civilă l-ar fi putu analiza numai în lipsa oricărei analize a instanţei penale.

Împrejurarea că reclamantul a fost arestat preventiv şi ulterior achitat nu reprezintă în mod automat un argument pentru caracterul nelegal al măsurii, astfel cum s-a statuat şi în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Labita vs.Italia).

În consecinţă, tribunalul a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel în termen legal reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie astfel:

- în mod greşit instanţa de fond a respins acţiunea, motivând că nu poate analiza caracterul nelegal al măsurii restrictive de libertate dacă prin hotărâri penale s-a stabilit legalitatea măsurii, întrucât s-ar încălca puterea de lucru judecat a hotărârii penale, reglementată de dispoziţiile art.22 din vehicul Cod penal, sub imperiul căruia au fost pronunţate hotărârile de achitare.

Această statuare a instanţei este greşită, deoarece norma din art.22 invocată se referă la cu totul alte aspecte, decât cele pentru care a fost învestită instanţa de fond, respectiv priveşte situaţia în care hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.

În materie penală, autoritatea de lucru judecat vizează hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate în cauze în care sesizarea instanţei se face prin rechizitoriu, ori prin plângerea persoanei interesate

Încheierile pronunţate în materia măsurilor preventive se bucură de o autoritate de lucru judecat, limitată în timp, astfel că hotărârea penală la care face referire instanţa de fond nu dobândeşte autoritate de lucru judecat faţă de fondul cauzei;

- instanţa de fond a reţinut în mod greşit situaţia de fapt şi a interpretat în mod greşit legea, dar şi probele administrate în cauză.

Argumentul în raport de care a fost respinsă acţiunea, respectiv acela că prin hotărârile penale, instanţele – Tribunalul Sibiu, Curtea de Apel Alba Iulia şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - nu s-au pronunţat în mod expres cu privire la arestarea nelegală a apelantului, este contrar normelor legale. Apelantul a învestit instanţa cu cerere de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor, întrucât a fost arestat nelegal pentru o perioadă de 572 zile, nelegalitate ce rezultă tocmai din soluţia de achitare pronunţată de instanţele evocate.

Atât vechiul, cât şi noul Cod de procedură penală prevăd în mod imperativ repararea pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară şi de privare nelegală de libertate, această privare nelegală impunându-se a fi stabilită prin hotărârea definitivă a instanţei de judecată, învestită cu judecarea cauzei, astfel că soluţia de achitare pronunţată de Tribunalul Sibiu şi menţinută de ambele instanţe superioare, Curtea de Apel Alba Iulia şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, îndeplineşte această cerinţă, respectiv hotărârea este definitivă.

Nelegalitatea arestării preventive rezultă tocmai din soluţia de achitare, fără a avea importanţă temeiul achitării.

Confirmarea dată de procuror sau de instanţa de judecată învestită să judece luarea, prelungirea şi menţinerea arestării preventive, nu oferă caracterul de legitimitate impus de lege unei astfel de măsuri privative de libertate, acestea fiind preventive.

Instanţa de fond a interpretat greşit legea atunci când a invocat cauza Labita c.Italiei pe care a reţinut-o şi ca argument al soluţiei, deşi respectiva cauză se referă la art.3 din CEDO, referitor la interzicerea torturii şi nicidecum la art.5 paragraful 5 din Convenţie, privitor la dreptul la libertate şi siguranţă, temei care priveşte în mod direct acţiunea formulată.

Instanţa a încălcat art.5 alin.5 din CEDO, potrivit cu care orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor legale, are dreptul la reparaţii.

În măsura în care normele naţionale permit obţinerea unei reparaţii pentru deţinere ilegală, chiar dacă ea face distincţie între suma ce poate fi acordată după achitarea de fond şi suma ce se acordă în caz de constatare a nelegalităţii deţinerii preventive, cerinţele art.5 paragraful 5 sunt îndeplinite, conform CEDH 18 decembrie 2002, CEDH 3 iunie 2003 şi dispozitivul Curţii pct.3-7 şi 11 lit.a).

Prin concluziile scrise, pârâtul a solicitat respingerea apelului ca nefondat, susţinând că reclamantul nu se afla în niciuna dintre situaţiile prevăzute de art.504 raportat la dispoziţiile art.10 lit.j) Cod procedură penală, nefiind îndeplinite cerinţele art.504-506 Cod procedură penală, respectiv art.538-541 din noul Cod de procedură penală, întrucât nu este vorba despre o eroare judiciară, reclamantul nefiind privat în mod nelegal, ci măsura arestării preventive a fost confirmată şi menţinută de către instanţele de judecată.

S-a arătat că în conformitate cu practica Î.C.C.J. în aplicarea prevederilor art.504 alin.3 Cod procedură penală, în mod greşit instanţa a realizat ea însăşi evaluarea caracterului nelegal al măsurii preventive, cu încălcarea puterii de lucru judecat, a dezlegărilor date de instanţele penale care s-au pronunţat asupra legalităţii şi temeinicie măsurilor procesuale restrictive de libertate dispuse.

Prin decizia nr. 327/23.02.2015, Curtea de Apel Piteşti a admis apelul formulat de reclamantul M.I., aflat în stare de detenţie la Penitenciarul Colibaşi, judeţul Argeş, fiul lui D. şi M., născut la data de 26.06.1955, împotriva sentinţei civile nr.977/3 septembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, Secţia civilă, în dosarul nr.3796/90/2013, intimat fiind pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice; a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Vâlcea.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

În cauză, reclamantul a fost arestat preventiv la data de 19.06.2003, măsura prelungindu-se din 30 în 30 de zile, până la data de 10.01.2005, dată la care Curtea de Apel Alba Iulia a dispus revocarea acestei măsuri.

Prin sentinţa penală nr.160/27 iulie 2007, pronunţată de Tribunalul Sibiu, Secţia penală, reclamantul a fost achitat în baza art.11 pct.2 lit.a) raportat la art.10 lit.a), c) şi d) Cod procedură penală, pentru faptele reţinute în sarcina acestuia.

Prin decizia penală nr.13/A/12.02.2010, Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia penală, a admis apelurile formulate de DNA - Serviciul Teritorial Alba Iulia şi de partea civilă BCR S.A. împotriva sentinţei penale nr.160/27.07.2007, şi în ceea ce priveşte pe reclamant a dispus, achitarea acestuia în baza art.11 pct.2 lit.a) raportat la art.10 lit.d) Cod procedură penală, această soluţie fiind păstrată, în ceea ce-l priveşte pe reclamant prin decizia nr.3875/2.11.2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală prin respingerea recursurilor declarate de Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. - DNA - Serviciul Teritorial Alba Iulia.

Instanţa de fond a respins acţiunea pentru considerentul că prin hotărârea penală de achitare a reclamantului nu s-a constatat caracterul nelegal al măsurii arestului preventiv, ea însăşi neputând analiza acest caracter prin hotărârea pe care a pronunţat-o, întrucât ar încălca puterea de lucru judecat a hotărârii penale reglementată de dispoziţiile art.22 din vehicul Cod penal, sub imperiul căruia au fost pronunţate hotărârile de achitare.

Această soluţie a instanţei de fond este nelegală.

Potrivit dispoziţiilor art.504 alin.2 Cod procedură penală, are dreptul la repararea pagubei şi persoana care în cursul procesului penal a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

În alin.3 se prevede că privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal, trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţa procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţa procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art.10 alin.1 lit.j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art.10 alin.1 lit.j).

Din momentul în care România a devenit parte contractantă a Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, textele de lege ce vizează drepturi şi garanţii care fac obiectul de reglementare al acestei Convenţii se interpretează în conformitate cu dispoziţiile acesteia, potrivit principiului preeminenţei dreptului internaţional, consacrat de dispoziţiile art.11 şi art.20 din Constituţia României.

Or, dreptul la libertate şi siguranţă este garantat de art.5 din Convenţie, care în Paragraful 1 lit.c) prevede că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia cazului în care a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune, sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.

Dreptul la despăgubiri în situaţia lipsirii nelegale de libertate este garantat de asemenea art.5 Paragraful 5 din Convenţie care condiţionează acordarea de despăgubiri doar de existenţa unei arestări nelegale, fără a fi necesară o hotărâre judecătorească anterioară prin care să se constate nelegalitatea reţinerii sau arestării.

Instanţa de fond a apreciat că măsura arestării preventive luată de organul competent nu a fost revocată, deşi a făcut obiectul unor contestaţii, astfel că în lipsa constatării caracterului nelegal al măsurii arestului preventiv în formele prevăzute de lege, nu sunt îndeplinite cerinţele reparării pagubei pretinse se reclamant.

Legiuitorul, prin norma cuprinsă în art.504 alin.3 Cod procedură penală nu a avut în vedere confirmarea dată de instanţa de judecată investită să judece luarea, prelungirea sau menţinerea arestării preventive.

Este greşită statuarea instanţei de fond în sensul că art.504 alin.3 Cod procedură penală condiţionează dreptul la despăgubire de constatarea nelegalităţii măsurii arestării preventive în hotărârea definitivă de achitare.

Din normele procedurale evocate, rezultă că legiuitorul face distincţie între cele două ipoteze, care dau dreptul la reparaţie şi anume condamnarea definitivă, urmată de achitare în rejudecare şi, privarea de libertate, respectiv restrângerea de libertate în mod nelegal.

Pentru cea de-a doua ipoteză, legiuitorul a prevăzut cerinţe speciale în sensul că restrângerea de libertate în mod nelegal să fie stabilită după caz fie prin ordonanţa procurorului, fie prin hotărârea definitivă de achitare, respectiv încetare a procesului penal în ipoteza prevăzută în art.10 alin.1 lit.j).

În speţă, recurentul-reclamant a fost achitat în baza art.10 lit.d), reţinându-se că fapta sa nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată.

Analizarea de către instanţa civilă a legalităţii măsurii de arestare preventivă aplicată reclamantului excede cadrului instituit prin dispoziţiile alin.3 al art.504 Cod procedură penală, această atribuţie revenind doar procurorului sau instanţei penale; în speţă instanţa penală a pronunţat o hotărâre de achitare ale cărei efecte se extind şi asupra măsurilor preventive dispuse anterior, în sensul că acestea nu pot fi altfel calificate decât nelegale.

Pentru plata despăgubirilor, legiuitorul nu a prevăzut în mod expres constatarea caracterului nelegal al măsurii privative de libertate, ci a apreciat că simpla soluţie de achitare este suficientă pentru a se angaja răspunderea civilă a statului.

Instanţa de fond a interpretat dispoziţia art.504 alin.3 Cod procedură penală, contrar voinţei legiuitorului, atunci când a reţinut că se impune constatarea caracterului nelegal al măsurii privative de libertate, aprecierea fiind de natură să conducă la neevocarea fondului cauzei.

În altă ordine de idei, chiar dacă s-ar analiza măsura luând în considerare jurisprudenţa CEDO, s-ar ajunge la concluzia nelegalităţii acesteia.

Astfel, în jurisprudenţa CEDO s-a apreciat că autoritatea care a luat o măsură preventivă trebuie să arate motivele concrete care au justificat-o, nefiind suficientă doar redarea generică a textelor de lege din Codul de procedură penală.

Pe de altă parte, CEDO a considerat întotdeauna că privarea de libertate este o măsură atât de gravă, încât ea nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puţin severe, au apărut ca insuficiente pentru apărarea intereselor personale ori publice, care au impus detenţia persoanei în cauză.

În acelaşi timp, pentru situaţiile în care aplicarea măsurii detenţiei apare ca îndeplinirea unei obligaţii prevăzute de legea naţională, jurisdicţia europeană a decis în sensul că principiul proporţionalităţii impune respectarea unui just echilibru între necesitatea respectării acestei obligaţii într-o societate democratică şi importanţa deosebită a dreptului la libertatea persoanei (CEDH, 25 septembrie 2003, Vasileva v.Danemark). Spre a verifica dacă acest echilibru a fost respectat, Curtea a luat întotdeauna în considerare factorul timp (CEDH, Mc.Veigh et autres c/Royaume-Uni). Altfel spus, în aplicarea acestei dispoziţii a Convenţiei, principiul proporţionalităţii este respectat numai atunci când detenţia pe care el o permite nu este prelungită în timp în mod nerezonabil de către autorităţile naţionale, caz în care ea ar devenit arbitrară.

De altfel, nelegalitatea privării de libertate este de necontestat, ea rezultând din considerentele hotărârilor penale pronunţate de Tribunalul Sibiu, Curtea de Apel Alba Iulia şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a dispus achitarea reclamantului în temeiul dispoziţiilor art.10 lit.d) Cod procedură penală, astfel că în mod nejustificat instanţa de fond a reţinut ca nefiind incidente dispoziţiile art.504 alin.3 Cod procedură penală şi implicit neîndreptăţirea reclamantului de a i se acorda daune materiale şi morale.

În raport de cele reţinute a fost admis apelul, în temeiul art.480 alin.3 Cod procedură civilă, anulată sentinţa cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, potrivit cererii apelantei, prilej cu care instanţa de fond va ţine cont de dezlegarea dată în apel, în sensul că măsura achitării este suficientă pentru a se aprecia asupra răspunderii civile a statului.