Secţia I civilă Competenţa teritorială în litigiile civile născute dintr-o faptă penală soluţionată printr-o hotărâre distinctă. Art. 07 Noul Cod de procedură civilă Art. 113 al. Noul Cod de procedură civilă

(Decizia civilă nr.121/26.01.2015)
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, la 13.03.2014, reclamanţii: C.E., M.E., C.I., R.M., T.I., D.Gh., V.Gh., P.O., S.I. şi A.P. au chemat în judecată pe pârâta SNTFC CFR Călători SA - Sucursala de Transport Feroviar de Călători Craiova, pentru a fi obligată să recalculeze drepturile salariale în raport de salariul minim pe economie de 670 lei, pentru perioada 09.01.2011 – 31.12.2011, iar pentru perioada 01.01.2012 – 31.01.2013, în raport de salariul minim de 700 lei, operaţie în urma căreia pârâta să plătească fiecărui reclamant diferenţele rezultând din suma totală calculată şi suma efectiv plătită, actualizată în raport de indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală.

În motivarea acţiunii s-a arătat că, reclamanţii au fost salariaţii pârâtei, aceasta de pe urmă având obligaţia să le calculeze drepturile salariale în raport de salariile minime pe economie reglementate prin HG nr.1193/2010, respectiv 1225/2011.

În perioada evocată salariul minim brut la clasa de salarizare 1 a fost de 600 lei, negocierile în legătură cu cuantumul salariului fiind contrare actelor normative evocate.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată pentru argumentul că angajatoarea a respectat clauza cuprinsă în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate referitoare la nivelul salariului minim de bază, care a depăşit valoarea salariului minim brut garantat pe ţară prin hotărârile de Guvern.

Tribunalul Vâlcea, prin sentinţa civilă nr.783/10.06.2014 a respins cererea reclamanţilor ca nefondată.

Pentru a pronunţa o astfel de hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2011 – 2012 a fost prevăzută clauza, potrivit cu care salariul minim de bază brut în cadrul SNTFC „CFR Călători” SA este superior salariului de bază minim brut pe ţară, clauza producându-şi toate efectele juridice până la data la care s-a împlinit durata contractului.

Împotriva hotărârii au formulat apel reclamanţii pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie în dezvoltarea cărora s-a arătat că instanţa de fond a făcut aprecieri eronate cu privire la valabilitatea clauzelor cuprinse în contractul colectiv de muncă, atunci când a considerat că în lipsa unei sancţiuni acestea şi-au produs efectele juridice.

Angajatoarea era obligată să respecte negocierea colectivă care prevedea în favoarea salariaţilor drepturi minimale, acestea neputând face obiectul unor acte de dispoziţie.

Tribunalul nu a interpretat în mod corect noţiunea de salariu minim brut, în funcţie de cuantumul stabilit prin hotărâre de Guvern.

Salariul minim brut la clasa 1 de salarizare trebuia să fie modificat în funcţie de salariul minim brut garantat în plată prin hotărârile de guvern evocate.

Intimata a solicitat respingerea apelului ca nefondat cu argumentul că la data de 31.12.2010 a încetat Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Ramură Transporturi, încheiat pentru perioada 2008-2010, iar în contractul de muncă încheiat pentru anii 2011-2012 s-a prevăzut condiţia respectării cuantumului salariului minim de bază brut în cadrul SNTFC „CFR Călători” SA.

S-a mai arătat că în cursul anului 2012 angajatoarea a înregistrat pierderi economice, iar actualizarea sumelor solicitate de reclamanţi în raport de indicele de inflaţie şi dobânda legală ar fi de natură să înregistreze în patrimoniul fiecăruia o dublă reparaţie.

Prin decizia civilă nr. 121/26.01.2015, Curtea de Apel Piteşti, Secţia I civilă a respins ca nefondat apelul civil declarat de reclamanţi.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Instanţa de fond a apreciat că acţiunea reclamanţilor este nefondată în raport de clauzele cuprinse în Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Unitate pe anii 2011-2012, potrivit cu care angajatoarea şi-a asumat obligaţia să asigure fiecărui salariat un salariu minim de bază raportat la limita salariului de bază minim brut pe ţară, aşa cum este reglementat de către Guvern.

Soluţia instanţei de fond a fost criticară de către apelanţi, atât pentru o apreciere greşită a efectelor clauzelor contractului colectiv de muncă la nivel de unitate privind obligaţia respectării nivelului salariului minim de bază, cât şi la aprecierea acestei noţiuni, salariul minim brut la clasa de salarizare urmând să fie identic cu salariul minim brut garantat în plată prin hotărârile de Guvern.

În anexa nr.1 la Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Unitate SNTFC „CFR Călători” SA pentru anul 2011 – 2012 au fost prevăzute salariile de bază corespunzătoare claselor de salarizare, precum şi menţiunea că salariul minim de bază prevăzut în cadrul angajatoarei este superior salariului de bază minim brut pe ţară.

Potrivit acestei anexe pentru clasa 1 de salarizare, coeficient de salarizare 1,000, salariul de bază brut a fost de 600 lei.

Referitor la această negociere apelanţii au arătat în motivele de apel că instanţa de fond a făcut o interpretare greşită a clauzei în raport de dispoziţiile cuprinse în hotărârile de Guvern care reglementează salariului de bază minim brut pe ţară, întrucât limita salariului de bază brut corespunzător clasei 1 de salarizare nu putea să fie mai mică decât aceea reglementată de guvern prin HG nr.1193/2010, respectiv 1225/2011.

Tribunalul analizând cererea de chemare în judecată a reclamanţilor a verificat clauzele cuprinse în Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Unitate referitoare la nivelul salariului de bază brut negociat, pe care le-a apreciat ca fiind în concordanţă cu dispoziţiile legii în vigoare la data negocierii, respectiv în conformitate ci dispoziţiile art.142 din Legea nr.62/2011, până la data la care reclamanţii au formulat pretenţiile în justiţie aceste clauze nefiind desfiinţate sau modificate pe cale judiciară.

Valabilitatea clauzelor rezultând din lipsa unei hotărâri judecătoreşti de desfiinţare sau dintr-o altă negociere de modificare a creat prezumţia potrivit cu care angajatoarea şi-a îndeplinit obligaţia faţă de fiecare salariat şi a calculat drepturile salariale potrivit cu prevederile cuprinse în anexa evocată la CCM la nivel de Unitate.

Chiar şi în lipsa unei hotărâri de desfiinţare a clauzelor privitoare la salariul de bază brut corespunzător clasei 1 de salarizare, apelanţii au susţinut că instanţa trebuia să facă o interpretare corectă a acestei noţiuni şi să înlocuiască cuantumul sumei de 600 lei, prevăzut ca salariu de bază brut pentru clasa 1 de salarizare cu salariul brut garantat pe ţară, deoarece acesta dinainte nu putea să fie negociat într-o limită inferioară celui reglementat şi garantat de către Guvern.

Prin HG nr.1193/24.11.2010, începând cu data de 01.01.2011 a fost reglementat salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată la suma de 670 lei pentru un program complet de lucru de 170 ore în medie pe lună, reprezentând 3,94 lei/oră.

Potrivit art.164 alin.3 din Codul muncii, angajatorul este obligat să garanteze în plată un salariul brut lunar cel puţin egal cu salariul de bază minim brut pe ţară.

În raport de negocierile cuprinse în anexa 1 la Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Unitate pentru clasa 1 de salarizare au fost respectate dispoziţiile art.164 alin.3 din Codul muncii, deoarece la salariul de bază de 600 lei au fost adăugate indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri la care a avut dreptul fiecare salariat, calculându-se astfel un salariul brut lunar care să fie cel puţin egal cu salariul de bază minim brut pe ţară de 670 lei, la nivelul anului 2011, respectiv 700 lei, la nivelul anului 2012.

Apelanţii au susţinut că salariul de bază prevăzut în Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Unitate trebuia să fie cel puţin egal cu salariul de bază minim brut pe ţară.

Aprecierea apelanţilor este greşită în raport de dispoziţiile art.2 din HG nr.1193/2010, respectiv 1125/2011, precum şi art.164 alin.2 din Codul muncii.

Regimul juridic al salariului de bază pentru salariaţi este diferit în funcţie de fondurile din care se asigură plata acestora.

Numai pentru personalul plătit din fondurile publice nivelul salariului de bază potrivit încadrării nu poate avea un nivel inferior salariului de bază minim brut pe ţară garantat, potrivit art.2 din hotărârile Guvernului evocate. Pentru acest personal prin contractele individuale de muncă nu se pot stabili salarii de bază sub limita salariului de bază minim brut orar pe ţară.

Dimpotrivă, pentru personalul nebugetar negocierile privind salarizarea se pot face într-un asemenea mod, astfel ca angajatorul să garanteze în plată un salariu brut lunar cel puţin egal cu salariul de bază minim brut pe ţară, ceea ce presupune că baza de calcul a salariului poate să fie mai mică decât salariul minim brut pe ţară reglementat prin hotărârea de Guvern, însă condiţionat de respectarea dispoziţiilor art.164 alin.3 Codul muncii.

Pentru toate aceste argumente, în baza art.480 Cod procedură civilă, a fost respins apelul ca nefondat.
6. Suspendarea acţiunilor judiciare în procedura insolvenţei.
Art.36 din Legea nr.85/2006, privind procedura insolvenţei
Acţiunile judiciare având ca obiect creanţe ale debitorului, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege se suspendă de drept de la data deschiderii procedurii insolvenţei.

Acţiunile judiciare având ca obiect creanţe ale debitorului, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege se suspendă de drept de la data deschiderii procedurii insolvenţei.

Suspendarea cursului judecăţii operează în virtutea legii, indiferent de natura juridică a creanţei în sensul caracterului său exigibil, lichid sau cert, întrucât cu excepţia acelora prevăzute prin titluri executorii vor fi supuse procedurii de verificare de către administratorul judiciar pentru determinarea legitimităţii a valorii şi criteriilor de preferinţă.

Împotriva modului de apreciere asupra creanţei partea interesată poate să formuleze contestaţie în condiţiile art.73 din legea nr.85/2006, privind procedura insolvenţei.

(Decizia civilă nr.243/10.02.2015)
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la data de 28.06.2013 şi precizată ulterior, contestatoarea C.A. a chemat în judecată pe intimata S.C. Oltchim S.A. - Direcţia Petrochimică Bradu, prin Consorţiul de administratori judiciari Rominsolv S.P.R.L. şi BDO Business Restructuring S.P.R.L., contestând art.5 din decizia de încetare a raporturilor de munca nr.1210/15.05.2013, emisă de către intimată şi solicitând să se constate ca are dreptul la salarii compensatorii în cuantum de 51.318 lei.

În motivarea acţiunii s-a susţinut de către contestatoare ca a fost transferata la Oltchim S.A. Rm. Vâlcea – Divizia Petrochimică Bradu/Piteşti, începând cu 29.01.2010. Prin decizia nr. 1210/15.05.2013 i-a încetat contractul individual de munca începând cu 14.06.2013 din iniţiativa angajatorului. Potrivit art. 38 alin.1 lit.b din CCM la nivelul S.C. Oltchim S.A, avea dreptul la o compensaţie băneasca, în funcţie de vechime, în cuantum de 51.318 lei, reprezentând echivalentul a 18 salarii medii brute existente în Oltchim. În art.5 din decizia de concediere s-a menţionat ca are dreptul la un salariu compensatoriu in suma de numai 35.338 lei.

Contestatoarea a susţinut ca are o vechime mai mare de 15 ani, aşa încât trebuia sa primească suma neta echivalenta cu 18 salarii medii brute existente la data concedierii in societate.

La data de 11.03.2014, intimata a depus la dosar întâmpinare prin care a arătat că se afla in procedura generala a insolvenţei iar măsura restructurării nu putea fi evitată. A invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată întrucât masurile administratorilor judiciari trebuiau contestate în fata judecătorului sindic, în temeiul Legii 85/2006, excepţia necompetentei instanţei solicitând suspendarea acţiunii in baza art.36 din Legea 85/2006, excepţia lipsei de interes pe motiv că o eventuala hotărâre judecătoreasca nu poate fi pusă în executare in mod separat in procedura insolventei, excepţia autorităţii de lucru judecat motivată prin aceea că planul de disponibilizare a fost atacat pentru legalitate in instanţă, acţiunea fiind respinsă in mod irevocabil.

Pe fondul cauzei intimata a susţinut că prin Acordul încheiat intre Petrom SA şi Oltchim SA, prima s-a obligat sa achite la data transferului 50% din pachetul compensatoriu cuvenit salariaţilor in caz de concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariaţilor iar aceasta plata sa fie considerată plata anticipata a oricărei plăţi compensatorii la care salariaţii vor avea dreptul în caz de concediere. Astfel drepturile compensatorii ale contestatoarei au fost calculate ca diferenţa intre ce i s-ar fi cuvenit potrivit CCM Oltchim şi suma primită de la Petrom cu titlu de plata anticipata, cu ocazia transferului.

Asupra excepţiilor invocate de către intimată prin întâmpinare s-a pronunţat prioritar instanţa, apreciindu-le ca neîntemeiate şi respingându-le ca atare prin încheierea de şedinţă din data de 06.05.2014.

Prin sentinţa civilă nr.754 din 13 mai 2014, Tribunalul Argeş a admis contestaţia precizată formulată de contestatoare şi a modificat în parte decizia nr.1210/15.05.2013, în sensul că la art.5 al acesteia s-a stabilit un cuantum net al salariilor compensatorii în cuantum de 51.318 lei.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Până la data de 29.01.2010, contestatoarea a fost angajata S.C. OMV Petrom S.A. - Combinatul Petrochimic Arpechim Piteşti, în funcţia de „contabil – planificare si control mentenanţă”. În urma unui transfer de întreprindere contratul de munca al contestatoarei a fost preluat din 29.01.2010, de către S.C. Oltchim S.A. Rm. Vâlcea - Divizia Petrochimică Piteşti.

La data de 15.05.2013, intimata a emis contestatoarei decizia nr.1210, prin care dispunea ca din data de 14.06.2013 să înceteze contractul individual de munca al acesteia din iniţiativa angajatorului, pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului. În art.5 al deciziei s-a menţionat faptul ca salariatul are o creanţa împotriva societăţii în cuantum de 38.737, din care suma de 1.114 lei, reprezintă drepturi salariale restante, suma de 1.808 lei reprezintă indemnizaţie de concediu de odihnă si prima de vacanţă, suma de 477 lei reprezintă contravaloare tichete de masa, iar suma de 35,338 lei, reprezintă salarii compensatorii potrivit art.38 din CCM.

Potrivit art.38 din CCM la nivel de unitate, salariaţii concediaţi din motive neimputabile beneficiază de o compensaţie în funcţie de vechime. Astfel, pentru o vechime mai mare de 15 ani salariatul urma sa beneficieze de o suma netă echivalenta cu 18 salarii medii brute existente în societate la data concedierii, menţionându-se că, prin raportare la luna martie 2013, compensaţia este în cuantum de 51.318 lei.

Intimata a susţinut ca a acordat contestatoarei doar suma de 35.338 lei, fiind calculată ca diferenţă între ce i s-ar fi cuvenit acesteia potrivit CCM Oltchim şi suma primită de la Petrom cu titlu de plată anticipată, cu ocazia transferului. S-a susţinut de către intimată că a avut încheiat un Acord cu Petrom SA, aceasta obligându-se sa achite la data transferului 50% din pachetul compensatoriu cuvenit salariaţilor in caz de concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariaţilor iar aceasta plata sa fie considerată plata anticipata a oricărei plăţi compensatorii la care salariaţii vor avea dreptul în caz de concediere

Cu toate că a invocat prevederile unui astfel de Acord, intimata nu a ataşat si documentul cu care să facă o astfel de dovada.

Printr-o adresă transmisă contestatoarei de către Petrom S.A. la momentul transferului, a reieşit că i-a fost adus la cunoştinţa acesteia faptul că în cazul în care va fi concediată de către Oltchim SA din motive ce nu ţin de persoana sa, într-o perioada de 3 ani de la preluarea efectiva, aceasta societate va achita diferenţa dintre pachetul compensatoriu prevăzut în Planul social al OMV Petrom şi plata efectuata anticipat de către OMV Petrom. Preluarea contestatoarei s-a făcut efectiv la data de 29.01.2010, după cum reiese din menţiunile înscrise in carnetul de munca, iar încetarea raporturilor de munca s-a făcut cu data de 14.06.2013, cu depăşirea termenului de 3 ani convenit intre cele 2 societăţi la data transferului de întreprindere. In aceste condiţii, potrivit art.229 alin.4 din Codul muncii, s-a apreciat că îi sunt aplicabile contestatoarei dispoziţiile CCM la nivel de unitate iar potrivit acestora, suma compensatorie de care trebuia să beneficieze contestatoarea era de 51.318 lei.

Împotriva sentinţei a formulat apel, în termen legal, intimata S.C. Oltchim S.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie astfel:

- În mod eronat instanţa nu a dispus suspendarea judecăţii în temeiul art.36 din Legea nr.85/2006.

A arătat apelanta că de la data deschiderii procedurii de insolvenţă, dispusă în cazul său prin sentinţa nr.617/30.01.2013 pronunţată în dosarul nr.887/90/2013, se suspendă, potrivit art.36 din Legea nr.85/2006, orice acţiune judiciară sau extrajudiciară sau urmărire silită asupra bunurilor debitorului pentru realizarea creanţelor creditorilor. Toate creanţele se vor achita în cadrul procedurii insolvenţei şi în condiţiile acesteia.

Cererea intimatei de stabilire a cuantumului şi de plată a creanţei reprezintă o acţiune judiciară pentru realizarea creanţei asupra unităţii.

- Într-o altă critică este considerată greşit respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată atât cu privire la cuantumul drepturilor compensatorii, cât şi cu privire la contestarea planului de disponibilizare.

S-a arătat că la baza deciziei de concediere a stat Planul de disponibilizare întocmit în mai 2013, ca măsură a administratorului judiciar. Planul a fost atacat în instanţă de către salariaţii de la Direcţia Petrochimică Bradu iar acţiunea a fost respinsă, sentinţa fiind irevocabilă. Problema drepturilor compensatorii, se susţine, a fost deja tranşată irevocabil de către instanţele judecătoreşti. Este invocată, în acest sens, sentinţa nr.65308/2013 pronunţată în dosarul nr.4451/90/2013, irevocabilă prin nerecurare, precum şi sentinţa nr.6339/2013, pronunţată în dosarul nr.4268/90/2013.

Distinct de existenţa hotărârilor judecătoreşti prin care se pretinde că au fost deja tranşate problemele litigioase cu putere de lucru judecat, partea învederează nemotivarea soluţiei date acestei excepţii.

- O altă excepţie greşit respinsă în opinia apelantei este aceea a lipsei de interes a reclamantei.

A argumentat critica prin aceea că o eventuală hotărâre judecătorească pronunţată în cauză, care să recunoască anumite drepturi salariatei, nu va putea fi pusă în executare separat de procedura insolvenţei aflate în desfăşurare, în consecinţă nu va procura niciun avantaj intimatei. Administratorul judiciar este cel care verifică existenţă creanţelor împotriva averii debitorului, iar măsurile dispuse de acesta sunt supuse cenzurii judecătorului sindic, prin mijloace specifice procedurii insolvenţei.

- Pe fondul cauzei, s-a susţinut că intimata a fost transferată în anul 2010 de la SC Petrom SA, care s-a obligat să achite la data transferului 50% din pachetul compensatoriu cuvenit salariaţilor în caz de concediere din motive ce nu ţin de persoana salariaţilor.

După ce au stabilit compensaţia în funcţie de vechime, potrivit art.38 alin.1 pct.b şi alin.4 din Contractul Colectiv de Muncă Oltchim SA, prevederi ce se aplică şi salariaţilor din cadrul Diviziei Petrochimice, administratorii judiciari au scăzut din acest cuantum sumele achitate de Petrom conform art.5.1 din Acordul accesoriu privind aspecte de dreptul muncii în legătură cu transferul unei părţi a activelor aferente activităţii de Petrochimie a Arpechim, încheiat între Petrom SA şi Oltchim SA la 18 decembrie 2009.

De aceea, s-a arătat, că în mod eronat a fost admisă acţiunea.

Au fost anexate cererii de apel hotărâri judecătoreşti pronunţate în alte cauze, acordul accesoriu de la transferul din 18.12.2009, organigrama direcţiei petrochimice, adresa nr.885/28.05.2013 a Rominsolv, adresa nr.898/2013 a Rominsolv, regulamentul de salarizare, comunicatul din 17.10.2013, situaţia persoanelor disponibilizate.

Prin întâmpinarea depusă la dosar în termen legal, intimata – contestatoare a formulat următoarele apărări:

Nu a solicitat prin acţiune realizarea unei creanţe în cadrul procedurii insolvenţei sau plata unei creanţe. Nu deţine o creanţă certă, lichidă şi exigibilă care ar putea fi valorificată în procedura insolvenţei.

Contestă prin prezenta acţiune stabilirea de către societate prin consorţiul de administratori judiciari a întinderii drepturilor ce i se cuvin ca urmare a încetării contractului individual de muncă, solicitând instanţei stabilirea cuantumului corect.

Dispoziţiile art.36 din Legea nr.85/2006, a susţinut intimata – contestatoare, sunt incidente doar acţiunilor prin care se tinde spre valorificarea unui drept de creanţă având ca obiect o sumă de bani.

Raţiunea instituirii măsurii prevăzute la art.36 este de a asigura înfăptuirea caracterului colectiv şi concursual al procedurii de insolvenţă.

Realizarea creanţei înseamnă executarea de către debitor, voluntar sau pe calea executării silite, a obligaţiei corelative dreptului de creanţă.

Este invocată şi dispoziţia din Legea insolvenţei potrivit căreia toate creanţele vor fi supuse procedurii de verificare prevăzute de prezenta lege, cu excepţia celor constatate prin titluri executorii.

Intimata – contestatoare a considerat că în cazul în care s-ar trece la plata creanţelor pe care salariaţii le au împotriva societăţii, ar primi drepturile stabilite prin decizia emisă de societate, prin consorţiul de administratori judiciari, pentru că tot aceşti administratori verifică creanţele supuse procedurii.

Nu-i poate fi opusă autoritatea de lucru judecat pentru că nu a contestat planul de disponibilizare, nici măsura concedierii, ci stabilirea eronată a plăţilor compensatorii, în plus hotărârea invocată a fost pronunţată într-o procedură specială, a insolvenţei.

Pe de altă parte, a arătat intimata – contestatoare, nu a fost parte în niciun proces legat de problema relativităţii efectelor lucrului judecat.

Legat de existenţa interesului a susţinut că abia în urma pronunţării hotărârii ar fi în situaţia creditorului care urmează să îşi realizeze creanţa, iar aceasta nu s-ar putea realiza decât în cadrul procedurii insolvenţei.

Interesul în promovarea acestei contestaţii este recunoaşterea dreptului, nu executarea silită a dreptului recunoscut, în afara procedurii insolvenţei.

Pe fondul cauzei, este considerată legală şi temeinică soluţia instanţei deoarece o plată anticipată a sumelor compensatorii ar fi fost de reţinut doar în condiţiile în care concedierea ar fi intervenit în termen de 3 ani de la data de 29.01.2010, data preluării efective.

Prin decizia civilă nr. 243/10.02.2015, Curtea de Apel Piteşti a admis apelul declarat de apelanta-intimată S.C. Oltchim S.A. - Direcţia Petrochimică Bradu - prin BDO Business Restructuring SPRL şi de S.C. Oltchim S.A. - Direcţia Petrochimică Bradu - prin Consorţiul de Administratori Judiciari Rominsolv SPRL, împotriva sentinţei civile nr.754 din 13 mai 2014, pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul nr.5052/109/2013, intimată fiind contestatoarea C.A.; a anulat sentinţa şi a reţinut cauza spre judecare; în baza art.36 din Legea nr.85/2006, a suspendat judecata pe fond.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

A rezultat din lucrările dosarului, de altfel este necontestată, împrejurarea deschiderii procedurii insolvenţei privitor la apelanta – intimată SC Oltchim SA. Pe de altă parte, este opusă acestei societăţi aflate în procedura insolvenţei o creanţă al cărei cuantum este contestat, şi anume plăţile compensatorii.

Stabilind regula suspendării de drept a tuturor acţiunilor judiciare de realizare a creanţelor asupra debitorului aflat în insolvenţă, art.36 din Legea nr.85/2006 forma aplicabilă la data pornirii procesului, are în vedere creanţele oricum ar fi acestea: certe sau sub condiţie, lichide ori nelichide, scadente sau nescadente, necontestate ori contestate, căci potrivit art.61-66 coroborate cu art.28 alin.1 lit.c) din lege, se procedează la verificarea lor, apoi se definitivează tabelul creanţelor, salariaţii fiind cei ale căror creanţe vor fi înregistrate de administratorul judiciar chiar şi în lipsa unei cereri de admitere a creanţei.

Administratorul judiciar procedează de îndată, conform art.66 – 68 din lege, la verificarea fiecărei creanţe pentru a stabili legitimitatea, valoarea exactă şi prioritatea fiecărei creanţe. Iar pentru cazul în care este contestat calculul făcut de administrator, va decide judecătorul sindic, aşa cum este stabilit în art.69 alin.1 – 73 din lege.

Prin urmare, de la momentul deschiderii procedurii insolvenţei, orice contestaţie privitoare la o creanţă ce se opune debitorului aflat în insolvenţă este înaintată administratorului judiciar şi apoi soluţionată de către judecătorul – sindic după reguli specifice acestei proceduri.

Aşa cum se prevede expres în lege, realizarea creanţelor în cadrul special al procedurii insolvenţei nu se limitează la creanţele constatate prin titluri executorii sau la creanţele necontestate.

Pentru situaţia de faţă, în care se urmăreşte realizarea creanţei pe cale judiciară, devine incidentă norma specială imperativă din art.36 al Legii nr.85/2006, care impune suspendarea judecăţii până la momentul închiderii procedurii insolvenţei, soluţionarea pe fond cu încălcarea acesteia fiind lovită de nulitate conform art.174 alin.1 şi 2 şi art.175 Cod procedură civilă.

Ca urmare, în temeiul art.480 alin.6 Cod procedură civilă, a fost admis apelul şi anulată sentinţa, cauza fiind reţinută spre rejudecare.

Aceleaşi sunt considerentele pentru care judecarea fondului a fost suspendată.