Secţia I civilă

Împotriva sentinţei au formulat recurs pârâtele, în termen legal.

I. Pârâta Garda Financiară – Comisariatul General, invocând dispoziţiile art.304 pct.7 şi 9 şi art.304¹ Cod procedură civilă, a arătat următoarele:

1. Instanţa de fond a susţinut că emiterea deciziei de eliberare din funcţie nr.48/2011 este nulă având în vedere că, efectele O.P.A.N.A.F. nr.2253/2011 erau suspendate prin sentinţa civilă nr.220/13.07.2011 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi.

Sub acest aspect, recurenta a învederat faptul că prin sentinţa respectivă instanţa a menţionat, în mod expres, că va dispune suspendarea O.P.A.N.A.F nr.2253/2011 numai faţă de pârâtul care a formulat acea cerere de suspendare, respectiv faţă de C. G.

Potrivit sentinţei nr.220/2011, „pentru motivele arătate mai sus, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art.14 din Legea nr.554/2004 va dispune suspendarea efectelor Ordinului nr.2253/2011 emis de A.N.A.F. Bucureşti, faţă de petentul din prezenta cauză, suspendarea care va exista până la soluţionarea acţiunii în anulare a ordinului”.

Mai mult, din lecturarea considerentelor hotărârii pe care instanţa de fond din prezenta cauză şi-a întemeiat soluţia, rezultă că motivele avute în vedere sunt unele personale, care au legătură doar cu reclamantul din acea cauză, şi nu vizează strict legalitatea Ordinului nr.2253/2011.

Totodată, trebuie avut în vedere şi faptul că o hotărâre judecătorească de suspendare a unui act administrativ nu poate produce efecte „erga omnes”, ci doar faţă de persoana care a formulat respectiva cerere de chemare în judecată.

În atare situaţie, nu poate fi reţinută opinia instanţei de fond potrivit căreia A.NA.F. ar fi trebuit să sisteze orice procedură ce avea drept temei O.P.A.N.A.F. nr.2253/2011, ci avea obligaţia de a sista aplicarea acestui ordin numai în ceea ce îl priveşte pe reclamantul din acea cauză, motivat şi de faptul că instanţa care a pronunţat sentinţa civilă nr.220/13.07.2011 a avut în vedere doar motivele cu caracter personal invocate prin cererea de suspendare cu care a fost investită şi doar în ceea ce îl privea pe reclamantul din acel dosar.

Recurenta a mai arătat că instanţa de fond nu motivează prin propriile argumente existenţa cazului bine justificat, ci îşi motivează soluţia prin trimitere la o altă hotărâre judecătorească pronunţată într-o speţă ce are ca obiect suspendarea efectelor ordinului nr.2253/2011.

Mai mult, suspendarea efectelor ordinului sus amintit nu atrage nelegalitatea deciziei de eliberare din funcţie nr.48/22.07.2011, întrucât sunt două administrative distincte ale căror legalitate şi temeinicie se analizează separat. De altfel, suspendarea efectelor ordinului a fost dispusă ulterior emiterii deciziei de eliberare din funcţie şi astfel hotărârea pronunţată cu privire la acesta nu are nicio relevanţă asupra legalităţii deciziei nr.48/2011.

Recurenta a mai arătat că în speţe având ca obiect suspendarea executării O.P.A.N.A.F nr.2253/2011, în care susţinerile reclamanţilor sunt similare cu susţinerile reclamantului din prezenta cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr.648/2011, prin decizia nr.5650/24.11.2011, a admis recursurile şi a casat sentinţa atacată şi a respins cererea de suspendare ca neîntemeiată, iar în dosarul nr.772/39/2011, prin decizia nr.5570/23.11.2011, a respins recursul ca nefondat.

În consecinţă, acest motiv nu poate crea o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ, astfel că, în mod eronat, făcându-se o greşită aplicare a legii, instanţa de fond a considerat că această primă condiţie impusă de art.14 din Legea nr.554/2004 este îndeplinită.

2. În ceea ce priveşte paguba iminentă, recurenta a arătat că nici această condiţie nu este îndeplinită şi nu a fost dovedită de către reclamant, având în vedere că simpla susţinere a unei presupuse pagube nu-şi găseşte ecoul în legislaţia aplicabilă atâta timp cât singurele „limitări” ale dreptului la muncă în ceea ce priveşte corpul funcţionarilor publici se regăsesc în dispoziţiile art.92 alin.(2) lit.C şi art.94 alin.3 din Legea nr.188/1999.

Potrivit textelor de lege menţionate anterior, funcţionarii publici sunt în imposibilitate de angajare în cadrul regiilor autonome, societăţilor comerciale ori alte unităţi cu scop lucrativ din sectorul public pentru o perioadă de 3 ani, în condiţiile în care au desfăşurat activităţi de control la acele persoane juridice. Această limitare este impusă de legislaţia în vigoare pentru a proteja secretul fiscal şi sunt un risc asumat de către orice funcţionar public încă de la cooptarea acestuia în cadrul corpului funcţionarilor publici.

În cauză, nici instanţa de fond şi nici reclamantul, nu au arătat care sunt acele motive de natură a crea o îndoială puternică asupra legalităţii actelor administrative a căror suspendare se solicită, iar în ceea ce priveşte motivele reţinute de instanţa de fond, aşa cum s-a menţionat anterior, sunt în afara situaţiei de fapt şi de drept şi nu se poate reţine îndeplinirea acestei prime condiţii.

3. Recurenta a mai susţinut şi faptul că îndoiala serioasă asupra legalităţii actelor administrative trebuie să poată fi constatată cu uşurinţă în urma unei cercetări sumare a dreptului, având în vedere faptul că măsura suspendării actelor administrative este o măsură provizorie.

Însă, în cauză, nu s-a făcut o asemenea dovadă, motivat de faptul că sentinţa civilă nr.220/2011 nu poate produce efecte erga omnes, iar ordinul prin care Preşedintele ANAF a dispus cu privire la organizarea instituţiilor subordonate nu are un caracter normativ şi nu există obligativitatea publicării sale în Monitorul Oficial.

În ceea ce priveşte susţinerea instanţei de fond că în speţa de faţă sunt aplicabile dispoziţiile Recomandării nr.R (89)8 adoptată de Comitetul de Miniştri din cadrul Consiliului Europei din data de 13.09.1989, se solicită înlăturarea acesteia şi, totodată, să se observe că nu are nicio relevanţă în prezenta cauză, atâta vreme cât nu se poate reţine îndeplinirea cumulativă a condiţiilor impuse de lege pentru a se dispune suspendarea; în caz contrar, apreciindu-se că s-ar lipsi de efecte dispoziţiile legale imperative.

Cât priveşte cea de-a doua condiţie, prevăzută de dispoziţiile art.14 din Legea nr.554/2004 privind Legea contenciosului administrativ, respectiv prevenirea unei pagube iminente, se arată că reclamantul trebuia să fie ameninţat cu producerea unei pagube iminente şi ireparabile, precum şi să facă dovada acestui aspect.

Însă, nici intimatul şi nici instanţa de fond nu arată care este paguba iminentă care pretinde că i s-ar produce, nefiind făcută nicio dovadă în acest sens, ci aceştia se rezumă la o simplă afirmaţie potrivit căreia executarea i-ar crea grave prejudicii având în vedere diminuarea veniturilor şi a nivelului de trai, lipsa susţinerii din alte venituri, din cauza interdicţiilor şi incompatibilităţilor legate de funcţia deţinută, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat anterior, această limitare se referă doar la societăţile ce au fost controlate de reclamant, condiţie pe care o cunoştea şi pe care şi-a asumat-o la momentul în care a intrat în corpul funcţionarilor publici.

Îndeplinirea condiţiei referitoare la paguba iminentă presupune administrarea de dovezi care să probeze iminenţa producerii pagubei invocate, sub acest aspect fiind lipsite de relevanţă simplele afirmaţii făcute ca atare în acţiunea formulată.

Simplele afirmaţii, neurmate de dovedirea unei situaţii care să probeze cazul bine justificat al cererii de suspendare şi iminenţa producerii unei pagube, nu sunt de natură să conducă la suspendarea executării actului contestat.

Mai mult decât atât, în prezent există practică a instanţelor de judecată în speţele privind deciziile de eliberare din funcţie, în sensul respingerii cererii de suspendare ca neîntemeiată.

Se mai menţionează că există practică a instanţelor în speţe privind cererile de anulare a deciziilor de eliberare din funcţia publică, în sensul respingerii acestora ca nefondate.

II. Pârâta Garda Financiară – Secţia Judeţeană Vâlcea, în motivarea recursului, a invocat excepţia lipsei capacităţii sale de folosinţă la data judecării cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul P. V.

1. Astfel, invocând Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, art.41 alin.1 Cod procedură civilă şi art.I pct.4 din HG nr.566/2011 pentru modificarea şi completarea HG nr.1324/2009 privind organizarea şi funcţionarea Gărzii Financiare, solicită să se constate că, neavând capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, neavând personalitate juridică, nu poate avea calitatea de parte în proces şi, prin urmare, se impune să se dispună respingerea capătului de cerere privind chemarea sa în judecată.

HG nr.566/2011 nu numai că abrogă vechile prevederi din HG nr.1324/2009 ce atribuiau personalitate juridică secţiilor judeţene ale Gărzii Financiare, dar şi precizează că aceste secţii sunt unităţi teritoriale, fără personalitate juridică, în subordinea Comisariatului General. „Pentru litigiile aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de faza de judecată, Comisariatul General al Gărzii Financiare se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale secţiilor judeţene şi ale Secţiei Municipiului Bucureşti ale Gărzii Financiare şi dobândeşte calitatea procesuală a acestora, începând cu data intrării în vigoare a prezentei hotărâri”, se arată la art.III pct.3 din HG nr.566/2011.

2. Recurenta a invocat, de asemenea, lipsa calităţii sale procesuale şi faţă de obiectul cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta G. E. M.

Din argumentele prezentate la punctul anterior şi celelalte prevederi ale HG nr.566/2011 rezultă că eventuala reîncadrare în muncă a reclamantei în cazul admiterii acţiunii acesteia se poate face numai de Comisariatul General care trebuie să asigure fondurile bugetare necesare şi să achite reclamantei, în cazul admiterii acţiunii acesteia drepturile salariale după prezentarea la locul de muncă. Statele de plată se întocmesc, iar drepturile salariale se achită de Comisariatul General şi nu de secţiile judeţene.

Calitatea procesuală se verifică din oficiu de instanţă şi poate fi invocată în orice stadiu procesual. Dispoziţiile art.III pct.3 din HG nr.566/2011 prevăd expres că subrogarea Comisariatului General în drepturile şi obligaţiile secţiilor judeţene, preluând calitatea procesuală a acestora. Rezultă astfel neîndoielnic că de la data intrării în vigoare a HG nr.566/2011 secţiile judeţene nu au calitate procesuală.

Prin decizia nr.142/R-CONT din 25 ianuarie 2012, Curtea de Apel Piteşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondate recursurile declarate de pârâte.

Pentru a hotărî astfel, curea a reţinut următoarele:

I. În privinţa recursului formulat de Garda Financiară – Comisariatul General, Curtea constată că acesta conţine în mare parte motive care sunt străine de cauza de faţă. Astfel, în vreme ce obiectul cererii de chemare în judecată, asupra căruia s-a pronunţat tribunalul prin sentinţa recurată astăzi, l-a constituit suspendarea executării deciziei nr.48/22.07.2011 emisă de comisarul şef al Secţiei Judeţene Vâlcea a Gărzii Financiare, motivele de recurs invocate de Comisariatul General al Gărzii Financiare critică sentinţa din perspectiva anulării deciziei respective.

De asemenea, motivele critică sentinţa prin prisma unor argumente care nu au fost invocate de către tribunal şi care, deci, nu formează considerentele sentinţei recurate. Astfel, în vreme ce Tribunalul Argeş şi-a argumentat soluţia reţinând că există caz bine justificat de suspendare întrucât argumentele invocate de reclamant relative la nelegalitatea procesului de restructurare se circumscriu noţiunii de caz bine-justificat în sensul urmărit de legiuitor şi că sunt aparent întemeiate argumentele de nelegalitate privitoare la modalitatea de reorganizare a instituţiei publice, Comisariatul General critică sentinţa prin prisma reţinerii nefondate de către instanţa de fond a faptului că efectele Ordinului preşedintelui ANAF nr.2253/2011 au fost suspendate prin sentinţa civilă nr.220/2011 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi. De asemenea, Comisariatul General critică sentinţa arătând că motivele avute în vedere de Tribunalul Argeş la pronunţarea sentinţei sunt unele personale în legătură cu reclamantul din cauza anterior arătată, iar nu din speţa de faţă, nefiind motive ce vizează strict legalitatea Ordinului nr.2253/2011. Or, astfel de argumente nu au fost folosite de Tribunalul Olt în motivarea soluţiei sale.

În acelaşi fel, Comisariatul General critică sentinţa în sensul că este greşită opinia instanţei de fond potrivit căreia ANAF ar fi trebuit să sisteze orice procedură ce avea temei în Ordinul nr.2253/2011, însă, un astfel de argument nu se regăseşte în sentinţa recurată.

Sub acelaşi aspect al cazului bine justificat de suspendare, Comisariatul General critică sentinţa în sensul că nici reclamantul, nici instanţa de fond nu au arătat care sunt motivele de natură a crea o îndoială puternică asupra legalităţii „actelor administrative” a căror suspendare se solicită, or, în speţă, atât reclamantul cât şi prima instanţă au expus argumentele de fapt şi de drept pe care şi-au întemeiat cererea de chemare în judecată şi respectiv sentinţa.

Sub aspectul condiţiei pagubei iminente, recurentul Comisariatul General a criticat sentinţa prin prisma argumentului referitor la greşita reţinere de către instanţa de fond a dispoziţiilor Recomandării nr.R (89)8 adoptată de Comitetul de Miniştri din cadrul Consiliului Europei la data de 13.09.1989. Astfel, recurentul a arătat că un astfel de argument nu are relevanţă în prezenta cauză câtă vreme nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de lege pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ. S-a susţinut că prin reţinerea respectivelor dispoziţii sunt lipsite de efecte dispoziţii legale imperative.

Motivul de recurs are legătură cu sentinţa recurată, însă, nu este fondat. Tribunalul Argeş a argumentat soluţia sa sub aspectul pagubei iminente şi pe alte argumente decât cele rezultate din Recomandarea sus menţionată, iar recurentul nu a criticat sentinţa sub aspectul acelor considerente.

În aceste condiţii şi în condiţiile în care nu sunt criticate argumentele primei instanţe referitor la cazul bine justificat şi toate argumentele referitoare la paguba iminentă, referirea instanţei la Recomandarea sus menţionată rămâne valabilă.

Comisariatul General a criticat sentinţa arătând şi că, nici reclamantul, nici instanţa de fond nu au arătat care este paguba iminentă care se pretinde că s-ar produce, or un astfel de motiv nu este întemeiat, de vreme ce şi reclamantul şi prima instanţă şi-au expuse argumentele cu privire la existenţa condiţiei iminente.

Comisariatul General a criticat sentinţa arătând şi că sunt lipsite de relevanţă simplele afirmaţii ale reclamantului şi ale instanţei de fond potrivit cărora executarea actului administrativ ar crea grave prejudicii reclamantului prin diminuarea veniturilor şi a nivelului de trai, întrucât acesta, din cauza interdicţiilor şi incompatibilităţilor legate de funcţia deţinută, nu ar putea avea venituri din alte surse. Recurentul a arătat că limitarea în ce-l priveşte pe reclamant se referă doar la societăţile care au fost controlate de acesta. Însă, pe de o parte, reclamantul şi prima instanţă nu au făcut referire la faptul că reclamantul nu poate avea alte venituri din cauza interdicţiilor şi incompatibilităţilor rezultate din funcţia publică anterior deţinută anterior eliberării, iar pe de altă parte argumentele referitoare la existenţa unei pagube iminente prin lipsirea totală a reclamantului de drepturile salariale, printr-o măsură cu caracter sancţionator, punitiv, nu sunt criticate în mod concret de către Comisariatul General. Simpla afirmaţie că motivele primei instanţe sunt „lipsite de relevanţă” nu poate constitui un motiv de recurs concret prin care să fie criticate argumentele primei instanţe şi este în acelaşi timp şi nefondată, întrucât lipsa veniturilor are relevanţă în susţinerea existenţei condiţiei pagubei iminente.

II. În privinţa recursului formulat de Garda Financiară – Secţia Judeţeană Vâlcea, Curtea constată, de asemenea, că acesta este nefondat în privinţa argumentelor de la pct.1 şi este străin de sentinţa recurată în privinţa argumentelor de la pct.2.

Astfel, în privinţa motivelor invocate la pct.1 din recurs, relativ la lipsa capacităţii de folosinţă a Secţiei Judeţene Vâlcea la data formulării cererii de chemare în judecată, Curtea constată că acestea nu sunt fondate. Chiar dacă Secţia Judeţeană Vâlcea a pierdut personalitatea juridică în temeiul modificărilor legislative intervenite prin HG nr.566/2011, capacitatea de folosinţă a structurii respective continuă să existe câtă vreme structura va exista şi, în temeiul art.41 alin.1 Cod procedură civilă, Secţia Judeţeană Vâlcea poate fi parte în judecată. Cât priveşte calitatea procesuală pasivă într-o cauză ca cea din speţă, Curtea constată că în materia contenciosului administrativ autoritatea publică are o astfel de calitate câtă vreme a emis acte administrative ce sunt contestate. Lipsa personalităţii juridice nu poate fi argument pentru a se invoca lipsa calităţii procesuale pasive în condiţiile în care art.41 alin. 2 Cod procedură civilă prevede că structurile fără personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere.

Întrucât Garda Financiară – Secţia Judeţeană Vâlcea este emitenta actului a cărui suspendare s-a solicitat în cauză şi are organe proprii de conducere, aceasta are calitate procesuală într-un litigiu de contencios administrativ al cărui obiect îl constituie actul respectiv, chiar dacă la data sesizării instanţei a pierdut personalitatea juridică.

În privinţa motivelor invocate la pct.2 din recurs, Curtea constată că prin acestea a fost invocată lipsa calităţii procesuale a Gărzii Financiare – Secţia Judeţeană Vâlcea în dosarul în care reclamant figurează numita G. E. M., persoană care însă nu are nicio legătură cu cauza de faţă.

De asemenea, respectivele motive critică sentinţa prin prisma imposibilităţii reîncadrării în muncă de către Secţia Judeţeană Vâlcea a susnumitei, în sensul că doar Comisariatul General asigură fondurile necesare pentru plata salariului acesteia.

Privind, însă, argumentele referitoare la calitatea procesuală invocată de Secţia Judeţeană Vâlcea prin raportare la reclamantul din cauza de faţă P. V., Curtea a constatat că acestea nu sunt fondate pentru motivele expuse anterior cu referire la pct. 1 din recurs.

Pentru cele expuse, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursurile ca nefondate.
3. Taxa de poluare. Acţiune în restituire. Autoturism nou. Inaplicabilitatea cauzei Tatu.

Art.3, art.4 lit.a şi art.5 din OUG nr.50/2008

Art.110 din TFUE

Cauza Tatu împotriva României
Autoturismul nu a fost înmatriculat anterior într-un alt stat membru al Uniunii Europene, astfel că jurisprudenţa C.E.J. în cauza Tatu împotriva României nu este aplicabilă.

Curtea Europeană de Justiţie a reţinut că taxa pe poluare instituită prin O.U.G. nr.50/2008 încalcă dispoziţiile art.110 din TFUE, în condiţiile în care discriminează autovehiculele introduse în ţară faţă de cele aflate deja pe piaţa naţională, care nu au fost supuse taxei pe poluare. Art.110 TFUE nu permite statelor membre să instituie taxe, aplicate autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulaţie, în statul membru menţionat, a unor vehicule de ocazie provenite din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa naţională.

Prin urmare, ceea ce a determinat soluţia pronunţată de CJUE în Cauza Tatu nu este cuantumul taxei de poluare în sine, ci caracterul discriminatoriu al acesteia între vehiculele de ocazie provenite din alte state membre şi cele având aceeaşi vechime şi uzură, de pe piaţa naţională.

Discriminarea constatată de curte nu e determinată de criteriile folosite de legiuitorul român pentru stabilirea taxei pe poluare, instanţa europeană reţinând că acestea sunt conforme dreptului comunitar (Paragraf 47 din cauza 402/09), ci de efectul descurajant al unei asemenea taxe, în sine, pentru importul autovehiculelor de ocazie, astfel că independent de criteriile de determinare, de cuantumul taxei şi de scopul pentru care o asemenea taxă a fost instituită, Curtea a considerat că o asemenea taxă are ca efect descurajarea importării şi punerii în circulaţie în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fiind contrarie art.110 TFUE.

(Decizie NR. 557/R-CONT/29.02.2012)
Constată că, prin cererea înregistrată la 20.06.2011, reclamanta S.L. a chemat în judecată pe pârâtele Administraţia Finanţelor Publice Râmnicu Vâlcea, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea şi Administraţia Fondului pentru Mediu Bucureşti, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa să fie obligate acestea să-i restituie suma achitată cu titlul de taxă pe poluare, actualizată cu indicele de inflaţie, începând cu data de 28.04.2010 şi până la plata efectivă, cu cheltuieli de judecată.

În motivare reclamanta arată că perceperea taxei pe poluare, numai pentru autoturismele second-hand achiziţionate din afara graniţelor încalcă dispoziţiile art.110 TFUE prin care s-a stabilit că nici un stat membru nu poate aplica, direct sau indirect, produselor achiziţionate din alte state membre impozite interne de orice natură sau cuantum care nu se aplică şi în cazul achiziţionării produselor naţionale. Aceste dispoziţii sunt întărite şi de prevederile art.25 şi 28 din Tratat.

La cerere reclamanta a anexat: decizia de calcul a taxei pe poluare, refuzul pârâtei A.F.P. a mun.Râmnicu Vâlcea de restituire a taxei pe poluare, dovada achitării taxei pe poluare şi factura nr.9937563/26.03.2010 de achiziţionare a autoturismului de la firma SC Hyundai Auto România SRL.

Pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea în nume propriu şi în numele subunităţii sale – pârâta Administraţia Finanţelor Publice a municipiului Râmnicu Vâlcea a formulat întâmpinare prin care a ridicat excepţia inadmisibilităţii acţiunii cât şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a D.G.F.P. Vâlcea.

Pe fondul cauzei pârâtele au solicitat respingerea acţiunii, autoturismul pentru care s-a achitat taxa pe poluare a cărei restituire se solicită fiind unul nou şi nu second-hand şi astfel taxa pe poluare este datorată potrivit dispoziţiilor art.3, art.4 lit.a şi art.5 din OUG nr.50/2008.

S-a formulat de către pârâte şi cerere de chemare în garanţie a Administraţiei Fondului pentru Mediu.

În şedinţa publică din 15 noiembrie 2011 instanţa s-a pronunţat cu privire la excepţia inadmisibilităţii, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a D.G.F.P., ambele invocate de pârâte cât şi asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Administraţiei Fondului pentru Mediu, invocată din oficiu.

Prin sentinţa nr.2373 din 22 noiembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Vâlcea – Secţia a II-a civilă a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantă împotriva pârâtei AFP Rm.Vâlcea, şi ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă împotriva pârâtelor D.G.F.P. Vâlcea şi A.F.M. A fost respinsă cererea de chemare în garanţie a Administraţiei Fondului pentru Mediu, formulată de pârâtele Administraţia Finanţelor Publice a mun.Râmnicu Vâlcea şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Vâlcea.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că la data de 26.03.2010 reclamanta a achiziţionat un autoturism nou, marca Hyundai, care nu a mai fost niciodată înmatriculat în România sau într-un alt stat membru al Uniunii Europene.

În vederea înmatriculării acestuia s-a stabilit în sarcina reclamantei o taxă pe poluare în cuantum de 1.859 lei, conform deciziei aflată la fila 7 dosar, pe care reclamanta a achitat-o cu chitanţa de la fila 8 dosar.

Tribunalul a reţinut că refuzul pârâtei Administraţia Finanţelor Publice a municipiului Râmnicu Vâlcea de restituire a taxei pe poluare nu este unul nejustificat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Apărarea pârâtelor în sensul că autoturismul nu a mai fost înmatriculat într-un stat membru al Uniunii Europene este corectă. Din conţinutul deciziei de calcul al taxei pe poluare aflată la fila 7 dosar rezultă totuşi că prima înmatriculare a avut loc la data de 26 martie 2010, iar din conţinutul facturii de achiziţie a autoturismului de către reclamantă rezultă ca ţară de provenienţă a acestuia Turcia, unde este posibil ca autoturismul să fi fost pentru prima dată înmatriculat. Turcia însă nu este ţară membră a Uniunii Europene şi astfel dispoziţiile art.110 din TFUE astfel cum acestea au fost interpretate prin Hotărârea din 7 aprilie 2011 nu sunt aplicabile în cauză.

Articolul 110 din TFUE a fost interpretat de către Curtea Europeană de Justiţie în sensul că această dispoziţie se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulaţie, în statul membru menţionat, a unui vehicul de ocazie cumpărat din alt stat membru, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa naţională, ceea ce nu este cazul în speţă, Turcia nefiind stat membru al Uniunii Europene.

Pe cale de consecinţă, taxa pe poluare a fost calculată cu respectarea criteriilor avute în vedere de OUG nr.50/2008 şi este datorată de reclamantă cu ocazia înmatriculării în parcul naţional. Ci aceste considerente a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta Administraţia Finanţelor Publice a mun.Râmnicu Vâlcea şi ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă împotriva pârâtelor Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea şi Administraţia Fondului pentru Mediu Bucureşti.

Întrucât pârâta Administraţia Finanţelor Publice a mun.Râmnicu Vâlcea nu urmează a cădea în pretenţii, în cauză nefiind îndeplinite astfel condiţiile art.60 alin.1 Cod procedură civilă, instanţa a respins şi cererea de chemare în garanţie a Administraţiei Fondului pentru Mediu.

Împotriva sentinţei a formulat recurs reclamanta S. L., invocând prevederile art.304 pct.9 şi art.304¹ Cod procedură civilă, solicitând admiterea recursului şi modificarea în totalitate a sentinţei, iar pe fond admiterea plângerii astfel cum a fost formulată, precum şi restituirea actualizată a sumei plătită cu titlu de taxă de poluare.

În motivarea recursului reclamanta arată că, în mod greşit, instanţa a considerat că maşina este de provenienţă extracomunitară şi astfel nu ar fi incidente dispoziţiile art.110 TFUE.

Recurenta susţine că autoturismul nou achiziţionat, pe care l-a înmatriculat pentru prima dată în România, este marca Hyundai, însă este conceput sub Divizia Hyundai Europa, fiind conceput în Germania, iar faptul că este produs în Turcia nu înseamnă că produsul este extracomunitar.

Mai arată recurenta că este greşită diferenţierea făcută de instanţa de fond între autoturismele noi şi autoturismele second-hand, întrucât calculul şi criteriile de stabilire a taxelor sunt aceleaşi şi pentru autoturismele noi, astfel încât considerentele reţinute în Cauza Tatu împotriva României, în interpretarea art.110 TFUE, sunt pe deplin aplicabile şi prezentei cauze.

Prin decizia nr.557/R-CONT din 29 februarie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal – a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut că argumentele invocate de către recurentă cu privire la dispoziţiile Tratatului Comunităţii Europene în raport de care se impune a fi stabilită compatibilitatea prevederilor O.U.G. nr.50/2008 pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule cu normele comunitare, sunt lipsite de pertinenţă, în măsura în care, în speţă, este vorba despre un autoturism nou, iar nu unul de ocazie.

Din decizia de calcul a taxei pe poluare pentru autovehicule rezultă, aşa cum se susţine de către recurenta însăşi, că în cursul anului 2010 a achiziţionat un autoturism nou, marca Hyundai, pe care l-a înmatriculat pentru prima dată în România.

Autoturismul nu a fost înmatriculat anterior într-un alt stat membru al Uniunii Europene, astfel că jurisprudenţa C.E.J. în cauza Tatu împotriva României nu este aplicabilă.

Curtea Europeană de Justiţie a reţinut că taxa pe poluare instituită prin O.U.G. nr.50/2008 încalcă dispoziţiile art.110 din TFUE, în condiţiile în care discriminează autovehiculele introduse în ţară faţă de cele aflate deja pe piaţa naţională, care nu au fost supuse taxei pe poluare. Art.110 TFUE nu permite statelor membre să instituie taxe, aplicate autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulaţie, în statul membru menţionat, a unor vehicule de ocazie provenite din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa naţională.

Prin urmare, ceea ce a determinat soluţia pronunţată de CJUE în Cauza Tatu nu este cuantumul taxei de poluare în sine, ci caracterul discriminatoriu al acesteia între vehiculele de ocazie provenite din alte state membre şi cele având aceeaşi vechime şi uzură, de pe piaţa naţională.

Discriminarea constatată de curte nu e determinată de criteriile folosite de legiuitorul român pentru stabilirea taxei pe poluare, instanţa europeană reţinând că acestea sunt conforme dreptului comunitar (Paragraf 47 din cauza 402/09), ci de efectul descurajant al unei asemenea taxe, în sine, pentru importul autovehiculelor de ocazie, astfel că independent de criteriile de determinare, de cuantumul taxei şi de scopul pentru care o asemenea taxă a fost instituită, Curtea a considerat că o asemenea taxă are ca efect descurajarea importării şi punerii în circulaţie în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fiind contrarie art.110 TFUE.

Prin urmare, în discuţie fiind un autoturism nou, supus taxei pe poluare, potrivit O.U.G. nr.50/2008, în raport de criterii găsite conforme dreptului european de Curtea de Justiţie de la Luxemburg în aceiaşi jurisprudenţă menţionată, temeiul reţinut în jurisprudenţa instanţelor interne, respectiv interpretarea dată de Curte în cauza Tatu împotriva României, nu este aplicabil.

Pentru aceste considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.