Secţiunea îNTÎI

PE SCURT
68 Din iubire, Dumnezeu s-a revelat şi s-a dăruit omului. El aduce astfel un răspuns definitiv şi supraabundent la întrebările pe care omul şi le pune asupra sensului şi scopului vieţii sale.

69 Dumnezeu s-a revelat omului comunicându-i treptat misterul său prin fapte şi cuvinte.

70 Dincolo de mărturia pe care Dumnezeu o dă despre sine în lucrurile create, El s-a manifestat în persoană primilor noştri părinţi. Le-a vorbit şi, după cădere, le-a făgăduit mântuirea⁷³ şi le-a oferit legământul său.

71 Dumnezeu a încheiat cu Noe un legământ veşnic între El şi toate fiinţele vii⁷⁴. Acesta va dura cât va dăinui lumea.

72 Dumnezeu l-a ales pe Abraham şi a încheiat un legământ cu el şi cu urmaşii lui. Din aceştia şi-a format poporul, căruia i-a revelat legea sa prin Moise. L-a pregătit prin profeţi să primească mântuirea destinată întregii omeniri.

73 Dumnezeu s-a revelat pe deplin, trimiţându-l pe propriul său Fiu, în care şi-a statornicit Legământul pentru totdeauna. Acesta este Cuvântul definitiv al Tatălui, aşa încât nu va mai exista altă Revelaţie după El.

ARTICOLUL 2

Transmiterea Revelaţiei divine

74 Dumnezeu „vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să ajungă la cunoaşterea adevărului” (1 Tim 2, 4), adică a lui Cristos Isus⁷⁵. Deci Cristos trebuie să fie vestit tuturor popoarelor şi tuturor oamenilor, şi astfel, Revelaţia să ajungă până la marginile lumii:

Ceea ce Dumnezeu a revelat pentru mântuirea tuturor neamurilor a hotărât în marea sa bunătate să se păstreze neatins în veci şi să se transmită tuturor generaţiilor⁷⁶.


I. Tradiţia apostolică

75 „Cristos Domnul, în care îşi găseşte împlinirea întreaga Revelaţie a Dumnezeului Preaînalt, a dat poruncă Apostolilor să predice tuturor, împărtăşindu-le darurile divine, ca pe izvorul oricărui adevăr mântuitor şi al oricărei discipline morale, Evanghelia făgăduită odinioară prin profeţi şi pe care a împlinit-o El însuşi şi a vestit-o cu gura sa”⁷⁷.

Propovăduirea apostolică...
76 Transmiterea Evangheliei, conform poruncii Domnului, s-a făcut în două feluri: Oral „de apostoli, care, prin propovăduirea lor orală, prin exemplul dat şi prin instituţii, au transmis ceea ce primiseră din gura lui Cristos, din trăirea lor în apropierea lui şi din faptele lui, precum şi ceea ce învăţaseră sub inspiraţia Duhului Sfânt”;

În scris „de apostoli şi oameni din preajma apostolilor, care, tot sub inspiraţia Duhului Sfânt, au consemnat în scris vestea mîntuirii”⁷⁸.
... continuată în succesiunea apostolică
77 „Pentru ca Evanghelia să se păstreze de-a pururi întreagă şi vie în Biserică, apostolii i-au lăsat ca urmaşi pe episcopi, încredinţându-le «propria misiune de a învăţa»⁷⁹”. Într-adevăr, „propovăduirea apostolică, ce este exprimată în mod deosebit în cărţile inspirate, trebuia să se păstreze printr-o succesiune neîntreruptă până la sfârşitul veacurilor”⁸⁰.

78 Această transmitere vie, săvârşită în Duhul Sfânt, este numită Tradiţie, întrucât e distinctă de Sfânta Scriptură, deşi e strâns legată de ea. Prin ea, „Biserica, în învăţătura, în viaţa şi în cultul său, perpetuează şi transmite tuturor generaţiilor tot ceea ce este ea însăşi, tot ceea ce crede”⁸¹. „Afirmaţiile Sfinţilor Părinţi atestă prezenţa dătătoare de viaţă a acestei Tradiţii, ale cărei bogăţii se revarsă în practica şi în viaţa Bisericii care crede şi se roagă”⁸².

79 Astfel, comunicarea de sine făcută de Tatăl prin Cuvântul său în Duhul Sfânt rămâne prezentă şi lucrătoare în Biserică: „Dumnezeu, care a vorbit odinioară, vorbeşte fără întrerupere cu Mireasa Fiului său iubit, iar Duhul Sfânt, prin care glasul viu al Evangheliei răsună în Biserică şi, prin ea, în lume, îi călăuzeşte pe credincioşi la tot adevărul şi face să locuiască în ei cu îmbelşugare cuvântul lui Cristos”⁸³.


II. Raportul între Tradiţie şi Sfânta Scriptură

Un izvor comun...

80 „Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură sunt strâns legate şi comunică între ele. Căci amândouă, curgând din acelaşi izvor divin, devin, într-un fel, o unitate şi tind spre acelaşi scop”⁸⁴. Şi una, şi cealaltă fac prezent şi rodnic în Biserică misterul lui Cristos, care a făgăduit că va rămâne cu ai săi „în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Mt 28, 20).
... două moduri distincte de transmitere

81 „Sfânta Scriptură este cuvântul lui Dumnezeu întrucât este scrisă sub inspiraţia Duhului dumnezeiesc”.

„Sfânta Tradiţie transmite integral urmaşilor apostolilor cuvântul lui Dumnezeu încredinţat apostolilor de Cristos Domnul şi de Duhul Sfânt, pentru ca aceşti urmaşi, călăuziţi de lumina Duhului adevărului, să-l păstreze cu fidelitate, să-l explice şi să-l răspândească prin propovăduire”.

82 Biserica deci, căreia îi e încredinţată transmiterea şi interpretarea Revelaţiei, „nu-şi dobândeşte certitudinea cu privire la toate lucrurile revelate numai din Sfânta Scriptură. De aceea, atât Scriptura, cât şi Tradiţia trebuie primite şi venerate cu egală iubire şi consideraţie”⁸⁵.

Tradiţie apostolică şi tradiţii bisericeşti

83 Tradiţia despre care vorbim aici vine de la apostoli şi transmite ceea ce ei au primit din învăţătura şi exemplul lui Isus şi ceea ce au învăţat prin Duhul Sfânt. Într-adevăr, prima generaţie de creştini nu avea încă un Nou Testament scris, şi însuşi Noul Testament atestă procesul Tradiţiei vii.

Trebuie să distingem de aceasta „tradiţiile” teologice, disciplinare, liturgice sau devoţionale născute în decursul timpului în Bisericile locale. Ele constituie forme particulare, în care marea Tradiţie capătă expresii adaptate diferitelor locuri şi timpuri. În lumina Tradiţiei apostolice, aceste „tradiţii” pot fi păstrate, modificate sau părăsite, sub călăuzirea Magisteriului Bisericii.

III. Interpretarea tezaurului credinţei

Tezaurul credinţei încredinţat întregii Biserici

84 „Tezaurul sfânt”⁸⁶ al credinţei (depositum fidei), cuprins în Sfânta Tradiţie şi în Sfânta Scriptură, a fost încredinţat de apostoli întregii Biserici. „Aderând la el, întregul popor sfânt, unit cu Păstorii săi, stăruie de-a pururi în învăţătura apostolilor şi în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni, astfel încât, în păstrarea, trăirea şi mărturisirea credinţei transmise, se creează o deosebită unitate între episcopi şi credincioşi”⁸⁷.
Magisteriul Bisericii

85 „Misiunea de a interpreta în mod autentic Cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis a fost încredinţată numai Magisteriului viu al Bisericii, a cărui autoritate se exercită în numele lui Isus Cristos”⁸⁸, adică episcopilor aflaţi în comuniune cu urmaşul lui Petru, episcopul Romei.

86 „Acest Magisteriu nu e însă deasupra Cuvântului lui Dumnezeu, ci îl slujeşte, învăţând numai ceea ce a fost transmis, deoarece, prin porunca dumnezeiască şi cu asistenţa Duhului Sfânt, îl ascultă cu pietate, îl păstrează cu sfinţenie şi îl expune cu fidelitate şi ia din acest unic tezaur al credinţei tot ceea ce propune ca adevăr de credinţă revelat de Dumnezeu”⁸⁹.

87 Credincioşii, amintindu-şi de cuvântul lui Cristos către apostolii săi: „Cine vă ascultă pe voi, pe mine mă ascultă” (Lc 10, 16)⁹⁰, primesc cu docilitate învăţăturile şi îndrumările pe care Păstorii lor le dau sub diferite forme.

Dogmele credinţei

88 Magisteriul Bisericii îşi angajează pe deplin autoritatea primită de la Cristos atunci când defineşte dogme, adică atunci când propune, sub o formă care îl obligă pe poporul creştin la o adeziune irevocabilă de credinţă, adevăruri conţinute în Revelaţia divină sau adevăruri aflate într-o legătură necesară cu acestea.

89 Există o legătură organică între viaţa noastră spirituală şi dogme. Dogmele sunt făclii pe calea credinţei noastre, o luminează şi îi dau siguranţă. şi, reciproc, dacă viaţa noastră este dreaptă, mintea şi inima ne vor fi deschise pentru a primi lumina dogmelor credinţei⁹¹.

90 Legăturile reciproce şi coerenţa dintre dogme se află în ansamblul Revelaţiei misterului lui Cristos⁹². „Există o ordine sau «ierarhie» a adevărurilor învăţăturii catolice, în funcţie de legătura lor cu fundamentul credinţei creştine”⁹³.

Simţul supranatural al credinţei

91 Toţi credincioşii participă la înţelegerea şi transmiterea adevărului revelat. Ei au primit ungerea Duhului Sfânt, care îi învaţă totul⁹⁴ şi îi călăuzeşte la tot adevărul.⁹⁵

92 „Totalitatea credincioşilor (...) nu se poate înşela în credinţă şi manifestă această prerogativă prin simţul supranatural de credinţă al întregului popor atunci când «de la episcopi şi până la ultimul credincios laic» îşi exprimă consensul universal în materie de credinţă şi moravuri”⁹⁶.

93 „Prin acest simţ al credinţei, insuflat şi susţinut de Duhul adevărului, Poporul lui Dumnezeu, sub îndrumarea Magisteriului sacru, (...) aderă neclintit la «credinţa transmisă sfinţilor o dată pentru totdeauna», o pătrunde mai adânc prin judecată dreaptă şi o aplică mai pe deplin în viaţă”⁹⁷.

Creşterea în înţelegerea credinţei

94 Datorită asistenţei Duhului Sfânt, înţelegerea realităţilor şi a cuvintelor din tezaurul credinţei poate creşte în viaţa Bisericii:

─ „prin meditarea şi studierea lor de către credincioşi, care îl păstrează în inimă”⁹⁸; în mod deosebit, „cercetarea teologică este cea care aprofundează cunoaşterea adevărului revelat”⁹⁹;

─ „prin pătrunderea adâncă pe care credincioşii o dobândesc din experienţa spirituală”¹⁰⁰; „divina eloquia cum legente crescunt - cuvintele dumnezeieşti şi cel care le citeşte cresc laolaltă”¹⁰¹;

─ „prin propovăduirea acelora care, o dată cu succesiunea episcopală, au primit o charismă sigură a adevărului”¹⁰².

95 „Este aşadar evident că Sfânta Tradiţie, Sfânta Scriptură şi Magisteriul Bisericii, din hotărârea preaînţeleaptă a lui Dumnezeu, sunt atât de strâns legate şi asociate, încât nu pot exista separat şi toate împreună, fiecare în felul său, contribuie în mod eficace la mântuirea sufletelor, sub acţiunea aceluiaşi Duh Sfânt”¹⁰³.

PE SCURT
96 Ceea ce Cristos a încredinţat apostolilor, aceştia au transmis prin propovăduirea lor şi în scris, sub inspiraţia Duhului Sfânt, tuturor generaţiilor, până la a doua venire, în slavă, a lui Cristos.

97 „Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură constituie un unic tezaur sacru al Cuvântului lui Dumnezeu¹⁰⁴, în care Biserica peregrină îl contemplă, ca într-o oglindă, pe Dumnezeu, izvorul tuturor bogăţiilor sale”.

98 „Biserica, în învăţătura, viaţa şi în cultul său perpetuează şi transmite tuturor generaţiilor tot ceea ce este ea însăşi, tot ceea ce crede”¹⁰⁵.

99 Datorită simţului supranatural al credinţei, poporul lui Dumnezeu în întregime nu încetează să primească darul Revelaţiei divine, să-l pătrundă tot mai adânc şi să-l trăiască tot mai deplin.

100 Misiunea de a interpreta în mod autentic Cuvântul lui Dumnezeu a fost încredinţată numai Magisteriului Bisericii, Papei şi episcopilor aflaţi în comuniune cu el.

ARTICOLUL 3

Sfânta Scriptură

I. Cristos ─ Cuvântul unic al Sfintei Scripturi

101 În condescendenţa bunătăţii sale, Dumnezeu, pentru a li se revela oamenilor, le vorbeşte în cuvinte omeneşti: „Într-adevăr, cuvintele lui Dumnezeu, exprimate în limbi omeneşti, s-au făcut asemenea vorbirii omeneşti, precum odinioară Cuvântul Tatălui Veşnic; luând trupul slăbiciunii omeneşti, s-a făcut asemenea oamenilor”¹⁰⁶.

102 Prin toate cuvintele Sfintei Scripturi, Dumnezeu nu spune decât un singur Cuvânt, Cuvântul său unic, în care se exprimă pe sine în întregime¹⁰⁷:

Amintiţi-vă că este unul şi acelaşi Cuvânt al lui Dumnezeu de-a lungul întregii Scripturi, unul şi acelaşi Cuvânt ce răsună în gura tuturor scriitorilor sacri, El care, fiind la început Dumnezeu la Dumnezeu, nu are nevoie de silabe, pentru că nu e supus timpului¹⁰⁸.

103 De aceea, Biserica a venerat întotdeauna dumnezeiasca Scriptură, după cum venerează şi Trupul Domnului. Ea înfăţişează neîncetat credincioşilor Pâinea Vieţii, luată de pe masa Cuvântului lui Dumnezeu şi a Trupului lui Cristos¹⁰⁹.

104 În Sfânta Scriptură, Biserica îşi găseşte fără încetare hrana şi puterea¹¹⁰, căci în ea nu primeşte numai un cuvânt omenesc, ci ceea ce este în realitate: Cuvântul lui Dumnezeu¹¹¹. „Într-adevăr, în Cărţile Sfinte, Tatăl care este în ceruri iese cu multă iubire în întâmpinarea fiilor săi şi vorbeşte cu ei”¹¹².

II. Inspiraţia şi adevărul Sfintei Scripturi

105 Dumnezeu este Autorul Sfintei Scripturi. „Ceea ce a fost revelat de Dumnezeu şi este cuprins şi expus în Sfânta Scriptură a fost consemnat sub inspiraţia Duhului Sfânt”.

„Sfânta Maică Biserica, pe baza credinţei primite de la apostoli, consideră sfinte şi canonice în totalitate cărţile Vechiului şi Noului Testament cu toate părţile lor, pentru că, fiind alcătuite sub inspiraţia Duhului Sfânt, îl au ca autor pe Dumnezeu şi au fost încredinţate ca atare Bisericii”¹¹³.

106 Dumnezeu i-a inspirat pe autorii omeneşti ai cărţilor sacre. „Pentru redactarea cărţilor sfinte, Dumnezeu a ales oameni şi s-a slujit de ei, lăsându-le uzul capacităţilor şi puterilor proprii, pentru ca, acţionând El însuşi în ei şi prin ei, aceştia să scrie ca adevăraţi autori tot ceea ce voia El şi numai aceea”¹¹⁴.

107 Cărţile inspirate învaţă adevărul. „Întrucât tot ce afirmă autorii inspiraţi sau hagiografii trebuie considerat ca afirmat de Duhul Sfânt, trebuie declarat despre cărţile Scripturii că ele transmit cu certitudine, cu fidelitate şi fără eroare adevărul pe care Dumnezeu, pentru mântuirea noastră, l-a voit consemnat în Scrierile sacre”¹¹⁵.

108 Totuşi, credinţa creştină nu este o „religie a Cărţii”. Creştinismul este religia „Cuvântului” lui Dumnezeu, „nu a unui cuvânt scris şi mut, ci a Cuvântului întrupat şi viu”¹¹⁶. Ca ele să nu rămână literă moartă, Cristos, Cuvântul veşnic al Dumnezeului celui viu, trebuie, prin Duhul Sfânt, să „ne deschidă mintea la înţelegerea Scripturilor” (Lc 24, 45).

III. Duhul Sfânt, interpret al Scripturii
109 În Sfânta Scriptură, Dumnezeu vorbeşte omului în felul oamenilor. Pentru a interpreta bine Scriptura, trebuie să fim deci atenţi la ceea ce au voit într-adevăr să afirme autorii omeneşti şi la ceea ce Dumnezeu a binevoit să ne descopere prin cuvintele lor¹¹⁷.

110 Pentru a descoperi intenţia autorilor sacri, trebuie ţinut seama de condiţiile timpului şi culturii lor, de „genurile literare” folosite în epocă, de modurile de a simţi, de a vorbi şi de a povesti curente în acel timp. „Căci adevărul este prezentat şi exprimat în mod diferit în textele care sunt în diferite sensuri istorice, sau profetice, sau poetice, sau de alt gen de expresie”¹¹⁸.

111 Dar cum Sfânta Scriptură este inspirată, există un alt principiu al interpretării corecte, nu mai puţin important decât precedentul şi fără de care Scriptura rămâne literă moartă: „Sfânta Scriptură trebuie să fie citită şi interpretată întru acelaşi Duh în care a fost scrisă”¹¹⁹.

Conciliul al II-lea din Vatican indică trei criterii pentru o interpretare a Scripturii conformă Duhului care a inspirat-o¹²⁰:

112 1. În primul rând, trebuie dată o mare atenţie „conţinutului şi unităţii întregii Scripturi”. Căci, oricât de diferite ar fi cărţile care o alcătuiesc, Scriptura este una, datorită unităţii planului lui Dumnezeu căruia Isus Cristos îi este centru şi inimă, deschisă de la Paştele său¹²¹.

Inima¹²² lui Cristos desemnează Sfânta Scriptură care ne face cunoscută Inima lui Cristos. Această inimă era închisă înainte de Pătimire, căci Scriptura nu era limpede. Dar Scriptura a fost deschisă după Pătimire, pentru ca aceia care de atunci înainte au început să o înţeleagă să privească şi să discearnă în ce fel trebuie să fie interpretate profeţiile¹²³.

113 2. În al doilea rând, Scriptura trebuie citită în „Tradiţia vie a Bisericii întregi”. După o expresie a Sfinţilor Părinţi, Sfânta Scriptură se citeşte mult mai mult în inima Bisericii decât în mijloacele materiale ale exprimării sale. Într-adevăr, Biserica poartă în Tradiţia sa amintirea vie a Cuvântului lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt îi dă interpretarea spirituală a Scripturii („... după simţul spiritual pe care Duhul îl dăruieşte Bisericii”¹²⁴).

114 3. E necesară atenţia la „analogia credinţei”¹²⁵. Prin „analogia credinţei” înţelegem coeziunea adevărurilor de credinţă între ele şi în proiectul total al Revelaţiei.
Sensurile Scripturii

115 După o veche tradiţie, se pot distinge două sensuri ale Scripturii: sensul literal şi sensul spiritual, acesta din urmă fiind subîmpărţit în sens alegoric, moral şi anagogic. Concordanţa profundă a celor patru sensuri asigură întreaga bogăţie citirii vii a Scripturii în Biserică:

116 Sensul literal. Este sensul semnificat de cuvintele Scripturii şi descoperit de exegeza care urmează regulile interpretării corecte. Omnes sensus (sc. Sacrae Scripturae) fundentur super litteralem. ─ „Toate sensurile Sfintei Scripturi se bazează pe sensul literal”¹²⁶.

117 Sensul spiritual. Datorită unităţii planului lui Dumnezeu, nu numai textul Scripturii, ci şi realităţile şi evenimentele despre care vorbeşte ea pot fi semne.

1. Sensul alegoric. Putem dobândi o înţelegere mai profundă a evenimentelor recunoscând semnificaţia lor în Cristos; astfel, trecerea Mării Roşii este un semn al biruinţei lui Cristos şi, prin aceasta, al Botezului¹²⁷.

2. Sensul moral. Evenimentele relatate în Scriptură trebuie să ne ducă la un mod corect de a acţiona. Ele au fost scrise „pentru învăţătura noastră” (1 Cor 10, 11)¹²⁸.

3. Sensul anagogic. Realităţile şi evenimentele pot fi văzute şi în semnificaţia lor eternă, călăuzindu-ne (în greceşte, anagogé) spre Patria noastră. Astfel, Biserica pe pământ este semn al Ierusalimului ceresc¹²⁹.

118 Un distih medieval rezumă bine semnificaţia celor patru sensuri:

Litera gesta docet, quid credas allegoria,

Moralis quid agas, quo tendas anagogia.

„Sensul literal te învaţă faptele, alegoria ─ ce trebuie să crezi,

sensul moral ─ ce trebuie să faci, anagogia ─ spre ce trebuie să tinzi”.

119 „Este sarcina exegeţilor să lucreze după aceste reguli pentru înţelegerea şi expunerea mai profundă a sensului Sfintei Scripturi, pentru ca, printr-un studiu, într-un fel, pregătitor, să se maturizeze judecata Bisericii. Căci tot ceea ce se leagă de modul de a interpreta Scriptura se află supus în ultimă instanţă judecăţii Bisericii, care împlineşte dumnezeiasca poruncă şi slujire de a păstra şi interpreta Cuvântul lui Dumnezeu”¹³⁰:

Ego vero Evangelio non crederem, nisi me catholicae Ecclesiae commoveret auctoritas. ─ „Nu aş crede în Evanghelie dacă nu m-ar îndemna autoritatea Bisericii catolice”¹³¹.

IV. Canonul Scripturilor
120 Biserica a putut discerne ce scrieri trebuie să fie numărate printre Cărţile Sfinte datorită Tradiţiei apostolice¹³². Lista lor integrală este numită „Canonul” Scripturilor. Ea cuprinde pentru Vechiul Testament 46 de scrieri (45, dacă se socotesc Ier şi Pl împreună) şi 27 pentru Noul Testament¹³³:

Geneză, Exod, Levitic, Numeri, Deuteronom, Iosua, Judecători, Rut, 1 şi 2 Samuel, 1 şi 2 Regi, 1 şi 2 Cronici, Esdra şi Nehemia, Tobia, Iudita, Estera, 1 şi 2 Macabei, Iob, Psalmii, Proverbele, Ecleziastul, Cântarea Cântărilor, Înţelepciunea, Ecleziasticul, Isaia, Ieremia, Plângerile, Baruh, Ezechiel, Daniel, Osea, Ioel, Amos, Abdia, Iona, Miheea, Naum, Habacuc, Sofonia, Ageu, Zaharia, Malahia alcătuiesc Vechiul Testament;

Evangheliile după Matei, Marcu, Luca şi Ioan, Faptele Apostolilor, Scrisorile Sfântului Paul către romani, 1 şi 2 către corinteni, către galateni, către efeseni, către filipeni, către coloseni, 1 şi 2 către tesaloniceni, 1 şi 2 către Timotei, către Tit, către Filemon, Scrisoarea către evrei, Scrisoarea lui Iacob, 1 şi 2 a lui Petru, cele trei Scrisori ale lui Ioan, Scrisoarea lui Iuda şi Apocalipsul alcătuiesc Noul Testament.
Vechiul Testament

121 Vechiul Testament este o parte de neeliminat a Sfintei Scripturi. Cărţile lui sunt divin inspirate şi-şi păstrează o valoare permanentă¹³⁴, căci Vechiul Legământ nu a fost niciodată revocat.

122 Într-adevăr, „economia Vechiului Testament avea ca scop principal să pregătească venirea lui Cristos, Răscumpărătorul Universului”. „Deşi conţin şi lucruri imperfecte şi condiţionate istoric”, cărţile Vechiului Testament dau mărturie despre întreaga pedagogie divină a iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu: „În ele sunt adunate învăţături înalte despre Dumnezeu, o înţelepciune mântuitoare despre viaţa omului şi minunate comori de rugăciune; în sfârşit, în ele se află ascunsă taina mântuirii noastre”¹³⁵.

123 Creştinii venerează Vechiul Testament ca pe cuvântul adevărat al lui Dumnezeu. Biserica a respins întotdeauna hotărât ideea de a lăsa la o parte Vechiul Testament sub pretext că Noul Testament l-ar fi făcut nefolositor (marcionismul).

Noul Testament

124 „Cuvântul lui Dumnezeu, care este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea oricărui om care crede, se înfăţişează şi îşi arată în mod eminent forţa în scrierile Noului Testament”¹³⁶. Aceste scrieri ne dezvăluie adevărul definitiv al Revelaţiei divine. Obiectul lor central este Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, faptele, învăţăturile, pătimirea şi glorificarea lui, precum şi începuturile Bisericii lui sub lucrarea Duhului Sfînt¹³⁷.

125 Evangheliile sunt inima întregii Scripturi, „deoarece constituie principala mărturie despre viaţa şi învăţătura Cuvântului Întrupat, Mântuitorul nostru”¹³⁸.

126 În constituirea Evangheliilor se pot distinge trei etape:

1. Viaţa şi învăţătura lui Isus. Biserica crede cu tărie că cele patru Evanghelii, „a căror istoricitate o susţine fără şovăire, transmit fidel ceea ce Isus, Fiul lui Dumnezeu, trăind printre oameni, a făptuit şi a învăţat realmente pentru mântuirea lor veşnică, până în ziua în care a fost înălţat la cer”.

2. Tradiţia orală. „După Înălţarea Domnului, apostolii au transmis ascultătorilor lor ceea ce Isus a spus şi a făptuit, cu acea înţelegere mai deplină de care ei înşişi, instruiţi de evenimentele glorioase din viaţa lui Cristos şi luminaţi de Duhul Sfânt, aveau parte”.

3. Evangheliile scrise. „Autorii sacri au scris cele patru Evanghelii alegând anumite lucruri din mulţimea acelora care erau transmise fie oral, fie deja în scris, integrându-le pe altele într-o sinteză sau expunându-le în funcţie de situaţia Bisericilor, în sfârşit, păstrând forma unei vestiri, însă mereu astfel încât să ne comunice lucruri adevărate şi autentice despre Isus”¹³⁹.

127 Evanghelia cvadriformă ocupă în Biserică un loc unic, despre care dau mărturie veneraţia pe care i-o acordă liturgia şi atracţia neasemuită pe care a exercitat-o din toate timpurile asupra sfinţilor:

Nu există nici o învăţătură mai bună, mai de preţ şi mai minunată decât textul Evangheliei. Vedeţi şi păstraţi ceea ce Domnul şi Învăţătorul nostru, Cristos, a învăţat în cuvinte şi a împlinit în fapte¹⁴⁰.

La meditaţie, mă opresc mai presus de toate la Evanghelie; în ea găsesc tot ce e necesar sărmanului meu suflet. Descopăr mereu noi lumini, sensuri ascunse şi tainice¹⁴¹.
Unitatea dintre Vechiul şi Noul Testament
128 Biserica, încă din timpurile apostolice¹⁴², iar apoi în mod continuu în Tradiţia ei, a pus în lumină unitatea planului divin în cele două Testamente, cu ajutorul tipologiei. Aceasta discerne în lucrările lui Dumnezeu din Vechiul Legământ prefigurări a ceea ce Dumnezeu a înfăptuit la plinirea timpurilor în persoana Fiului său întrupat.

129 Creştinii citesc aşadar Vechiul Testament în lumina lui Cristos mort şi înviat. Această lectură tipologică arată conţinutul inepuizabil al Vechiului Testament. Dar ea nu trebuie să ne facă să uităm că el îşi păstrează valoarea proprie de Revelaţie, reafirmată de Mântuitorul însuşi¹⁴³. De altfel, şi Noul Testament se cere citit la lumina celui Vechi. Cateheza creştină primară va recurge la el necontenit¹⁴⁴. După o spusă veche, Noul Testament este ascuns în cel Vechi, iar cel Vechi este dezvăluit în cel Nou: Novum in Vetere latet et in Novo Vetus patet¹⁴⁵.

130 Tipologia exprimă dinamismul spre împlinirea planului divin când „Dumnezeu va fi totul în toate” (1 Cor 15, 28). Astfel, chemarea patriarhilor şi Exodul din Egipt, de exemplu, nu-şi pierd valoarea proprie în planul lui Dumnezeu prin faptul că sunt în acelaşi timp etape intermediare.