Secţiunea îNTÎI

IV. Misterul creaţiei
Dumnezeu creează din înţelepciune şi din iubire

295 Noi credem că Dumnezeu a creat lumea potrivit înţelepciunii sale³⁴¹. Ea nu este rodul unei necesităţi oarecare, al unui destin orb sau al hazardului. Credem că ea îşi are originea în voinţa liberă a lui Dumnezeu, care a voit să-şi facă făpturile părtaşe de fiinţa, de înţelepciunea şi de bunătatea sa: „Căci Tu ai zidit totul şi prin voinţa ta erau şi au fost create” (Ap 4, 11). „Cât de minunate sunt lucrările tale, Doamne! Pe toate cu înţelepciune le-ai făcut” (Ps 104, 24). „Bun este Domnul cu toţi şi îndurările lui peste toate făpturile” (Ps 145, 9).

Dumnezeu creează „din nimic”
296 Noi credem că, pentru a crea, Dumnezeu nu are nevoie de nimic existent dinainte şi de nici un ajutor³⁴². Creaţia nu este nici o emanaţie necesară a substanţei divine³⁴³. Dumnezeu creează în mod liber, „din nimic”³⁴⁴:

Ce ar fi fost neobişnuit dacă Dumnezeu ar fi făcut lumea dintr-o materie preexistentă? Şi un meşter omenesc, dacă i se dă un material, face din el orice doreşte. Dar puterea lui Dumnezeu se arată tocmai prin faptul că porneşte de la neant ca să facă tot ce vrea³⁴⁵.

297 Credinţa în creaţia „din nimic” este atestată în Scriptură ca un adevăr plin de făgăduinţă şi de speranţă. Astfel, mama celor şapte fii îi încurajează la martiriu:

Nu ştiu cum v-aţi zămislit în pântecele meu; nu eu v-am dăruit duh şi viaţă şi nu eu am orânduit mădularele voastre. Ci Creatorul lumii, care a plăsmuit naşterea omului şi le-a dat tuturor să se nască, vă va da iarăşi, în milostivirea lui, duh şi viaţă, de vreme ce acum nu vă cruţaţi pentru legile lui. (...) Te implor, fiule, priveşte la cer şi la pământ şi vezi toate câte sunt în ele, ca să cunoşti că din nimic le-a făcut Dumnezeu, şi tot astfel a creat şi neamul omenesc (2 Mac 7, 22-23. 28).

298 Deoarece Dumnezeu poate crea din nimic, El poate, de asemenea, prin lucrarea Duhului Sfânt, să dăruiască celor păcătoşi viaţa sufletului, zidind în ei o inimă curată³⁴⁶, şi celor morţi, prin Înviere, viaţa trupului, El, „care îi învie pe cei morţi şi cheamă la fiinţă cele ce încă nu sunt” (Rom 4, 17). Şi de vreme ce, prin Cuvântul său, a putut face să strălucească lumina din întuneric³⁴⁷, El poate, de asemenea, să dea lumina credinţei celor care nu-l cunosc³⁴⁸.
Dumnezeu creează o lume bine întocmită şi bună
299 De vreme ce Dumnezeu creează cu înţelepciune, creaţia sa este bine întocmită: „Tu pe toate le-ai rânduit cu măsură, cu număr şi cu chibzuială” (Înţ 11, 20). Creată în şi prin Cuvântul veşnic, „chipul nevăzutului Dumnezeu” (Col 1, 15), lumea este destinată, adresată omului, chip al lui Dumnezeu³⁴⁹, el însuşi chemat la o relaţie personală cu Dumnezeu. Inteligenţa noastră, de vreme ce se împărtăşeşte din lumina Inteligenţei divine, poate înţelege ceea ce ne spune Dumnezeu prin creaţie³⁵⁰, desigur, nu fără un mare efort şi în spirit de umilinţă şi respect faţă de Creator şi de lucrarea sa³⁵¹. Izvorâtă din bunătatea divină, creaţia se împărtăşeşte din această bunătate („şi a văzut Dumnezeu că este bine [...] foarte bine”) Gen 1, 4. 10. 12. 18. 21. 31). Căci creaţia este voită de Dumnezeu ca un dar făcut omului, ca o moştenire hărăzită şi încredinţată lui. Biserica a fost de multe ori nevoită să apere bunătatea creaţiei, inclusiv a lumii materiale³⁵².
Dumnezeu transcende creaţia şi îi este prezent

300 Dumnezeu este infinit mai mare decât toate lucrările sale³⁵³: „Mai înaltă decât cerurile e slava lui” (Ps 8, 2), „măreţia lui nu are măsură” (Ps 145, 3). Însă El fiind Creatorul, suveran şi liber, cauza primă a toate câte sunt, este prezent în străfundul fiinţei făpturilor sale: „În El trăim, ne mişcăm şi suntem” (Fapte 17, 28). Aşa cum spune Sfântul Augustin, El este superior summo meo et interior intimo meo ─ „mai înalt decât cea mai mare înălţime a fiinţei mele şi mai adânc decât ce e mai intim în mine”³⁵⁴.

Dumnezeu păstrează şi cârmuieşte creaţia
301 Creând-o, Dumnezeu nu-şi lasă făptura la voia întâmplării. El nu îi dă numai fiinţă şi existenţă, ci o şi păstrează în fiecare clipă în fiinţă, îi dă facultatea de a acţiona şi o călăuzeşte spre scopul ei. Recunoaşterea acestei dependenţe totale faţă de Creator este izvor de înţelepciune şi de libertate, de bucurie şi de încredere:

Tu iubeşti toate cele ce sunt şi nimic nu dispreţuieşti din cele ce ai făcut, căci dacă ai fi urât un lucru, nu l-ai fi plăsmuit. şi cum ar fi rămas ceva, de nu ai fi voit Tu? Şi cum ar dăinui, de n-ar fi fost chemat de tine la fiinţă? Dar Tu le cruţi pe toate, căci toate ale tale sunt, Stăpâne, iubitorule al vieţii (Înţ 11, 24-26).

V. Dumnezeu îşi realizează planul: Providenţa
302 Creaţia îşi are bunătatea şi perfecţiunea sa, dar ea nu a ieşit cu totul împlinită din mâinile Creatorului. Ea a fost creată într-o stare de înaintare (in statu viae) spre o perfecţiune ultimă, neatinsă încă, pentru care a rânduit-o Dumnezeu. Numim Providenţă hotărârile prin care Dumnezeu îşi călăuzeşte creaţia spre această perfecţiune:

Dumnezeu apără şi călăuzeşte cu providenţa sa tot ce a creat, „ajungând cu tărie de la o margine la alta a lumii şi pe toate le întocmeşte cu blândeţe” (Înţ 8, 1). Căci „toate sunt goale şi descoperite înaintea ochilor săi” (Evr 4, 13), chiar şi cele ce vor rezulta din acţiunea liberă a făpturilor³⁵⁵.

303 Mărturia Scripturii este unanimă: solicitudinea Providenţei este concretă şi imediată, ea se îngrijeşte de toate, de la lucrurile cele mai mărunte şi neînsemnate până la cele mai mari evenimente ale lumii şi ale istoriei. Cărţile sfinte afirmă cu tărie suveranitatea absolută a lui Dumnezeu în desfăşurarea evenimentelor: „Dumnezeul nostru toate câte i-au plăcut le-a săvârşit în cer şi pe pământ” (Ps 115, 3); iar despre Cristos s-a spus: „El deschide şi nimeni nu va închide; El închide şi nimeni nu va deschide” (Ap 3, 7); „Multe gânduri sunt în inima omului, dar numai planul lui Dumnezeu se împlineşte” (Prov 19, 21).

304 Deseori Duhul Sfânt, autorul principal al Sfintei Scripturi, îi atribuie lui Dumnezeu unele acţiuni fără să menţioneze cauze secunde. Acesta nu este „un mod primitiv de a vorbi”, ci o modalitate profundă de a reaminti întâietatea lui Dumnezeu şi Stăpânirea lui absolută asupra istoriei şi a lumii³⁵⁶ şi de a ne educa încrederea în El. Rugăciunea Psalmilor este marea şcoală a acestei încrederi³⁵⁷.

305 Isus ne cere o abandonare filială faţă de Providenţa Tatălui ceresc, care se îngrijeşte de cele mai mici trebuinţe ale copiilor săi: „Deci nu duceţi grijă, spunând: «Ce vom mânca, ori ce vom bea?» (...) Ştie doar Tatăl vostru ceresc că aveţi nevoie de acestea. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate acestea vi se vor adăuga” (Mt 6, 31-33)³⁵⁸.
Providenţa şi cauzele secunde
306 Dumnezeu este Stăpânul suprem al planului său. Dar pentru înfăptuirea acestui plan, El se foloseşte şi de colaborarea creaturilor. Acesta nu este un semn de neputinţă, ci arată măreţia şi bunătatea Dumnezeului Atotputernic. Căci Dumnezeu nu dăruieşte făpturilor sale doar existenţa, ci şi demnitatea de a acţiona ele însele, de a fi cauză şi principiu unele pentru altele şi de a conlucra în felul acesta la împlinirea planului său.

307 Dumnezeu le acordă oamenilor chiar şi puterea de a participa în mod liber la Providenţa sa, încredinţându-le responsabilitatea de „a supune” pământul şi de a-l stăpâni³⁵⁹. Astfel, Dumnezeu le acordă oamenilor capacitatea de a fi cauze inteligente şi libere pentru a întregi lucrarea creaţiei, pentru a-i desăvârşi armonia spre binele lor şi al semenilor. Colaboratori adesea fără să ştie ai voinţei divine, oamenii pot intra cu bună ştiinţă în planul divin prin acţiunile, prin rugăciunile, ca şi prin suferinţele lor³⁶⁰. În acest caz, ei devin întru totul „împreună lucrători” cu Dumnezeu (1 Cor 3, 9; 1 Tes 3, 2) şi cu Împărăţia sa³⁶¹.

308 Este un adevăr nedespărţit de credinţa în Dumnezeu Creatorul: Dumnezeu acţionează în toată acţiunea creaturilor sale. El este cauza primă care lucrează în şi prin cauzele secunde: „Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în noi şi voirea şi făptuirea, după bunăvoinţa sa” (Fil 2, 13)³⁶². Departe de a scădea demnitatea făpturii, acest adevăr o înalţă. Scoasă din neant de puterea, înţelepciunea şi bunătatea lui Dumnezeu, ea este neputincioasă dacă este despărţită de izvorul ei, căci „creatura fără Creator dispare”³⁶³; şi cu atât mai puţin îşi poate atinge scopul ultim fără ajutorul harului³⁶⁴.
Providenţa şi scandalul răului
309 Dacă Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, Creatorul lumii orânduite şi bune, se îngrijeşte de toate făpturile sale, atunci de ce există răul? Nici un răspuns pripit nu va satisface această întrebare pe cât de insistentă, pe atât de inevitabilă, pe cât de dureroasă, pe atât de plină de mister. Răspunsul la această întrebare îl constituie ansamblul credinţei creştine: bunătatea creaţiei, drama păcatului, iubirea răbdătoare a lui Dumnezeu, care vine în întâmpinarea omului prin legămintele sale, prin Întruparea răscumpărătoare a Fiului său, prin darul Duhului Sfânt, prin adunarea Bisericii, prin puterea Sacramentelor, prin chemarea la o viaţă fericită, la care făpturile libere sunt îndemnate dinainte să consimtă, dar de la care, tot dinainte, printr-un mister teribil, ele se pot şi sustrage. Nu există trăsătură a mesajului creştin care să nu fie, dintr-un punct de vedere, un răspuns la problema răului.

310 De ce nu a creat Dumnezeu o lume atât de desăvârşită, încât să nu poată exista în ea nici un rău? Cu puterea lui nesfârşită, Dumnezeu ar fi putut oricând crea ceva mai bun³⁶⁵. Totuşi, în înţelepciunea şi bunătatea sa fără margini, Dumnezeu a voit în mod liber să creeze o lume „în mers” către desăvârşirea ei finală. În planul lui Dumnezeu, această devenire cuprinde, alături de apariţia unor fiinţe, dispariţia altora, alături de lucrul cel mai desăvârşit, şi pe cel mai puţin perfect, alături de zidiri ale firii, şi distrugeri. Aşadar alături de binele fizic există şi răul fizic, atâta vreme cât creaţia nu şi-a atins perfecţiunea³⁶⁶.

311 Îngerii şi oamenii, făpturi inteligente şi libere, trebuie să înainteze spre ţelul lor suprem printr-o alegere liberă şi o iubire de preferinţă. Deci ei pot să se abată din drum. De fapt, au păcătuit. Astfel, răul moral a intrat în lume, incomensurabil mai grav decât răul fizic. Dumnezeu nu este în nici un fel ─ nici direct, nici indirect ─ cauza răului moral³⁶⁷. Îl permite totuşi, respectând libertatea creaturilor sale, şi, în chip misterios, ştie să scoată din el binele:

Căci Dumnezeu cel Atotputernic, (...) fiind cu desăvârşire bun, nu ar fi îngăduit vreodată ca un rău oarecare să existe în lucrările sale, dacă nu ar fi destul de puternic şi de bun pentru a face ca din răul însuşi să izvorască binele³⁶⁸.

312 Astfel, cu timpul, putem descoperi că Dumnezeu, în Providenţa sa atotputernică, poate scoate un bine din consecinţele unui rău, fie el şi moral, provocat de creaturile sale: „Nu voi” ─ le spune Iosif fraţilor săi ─ „m-aţi trimis aici, ci Dumnezeu; răul pe care voi l-aţi plănuit să mi-l faceţi, planul lui Dumnezeu l-a întors în bine, ca să păstreze viaţa unui popor numeros” (Gen 45, 8; 50, 20)³⁶⁹. Din cel mai mare rău moral ce s-a săvârşit vreodată ─ respingerea şi uciderea Fiului lui Dumnezeu ─, rău determinat de păcatele tuturor oamenilor, Dumnezeu, cu prisosul harului său³⁷⁰, a scos binele cel mai mare: preamărirea lui Cristos şi răscumpărarea noastră. Totuşi, prin aceasta răul nu se transformă într-un bine.

313 „Toate lucrează spre binele celor care îl iubesc pe Dumnezeu” (Rom 8, 28). Mărturia sfinţilor confirmă neîncetat acest adevăr:

Astfel, Sfânta Ecaterina de Siena le spune «celor care se scandalizează şi se revoltă pentru ceea ce li se întâmplă: „Toate pornesc din iubire, toate sunt rânduite spre mântuirea omului, Dumnezeu face totul numai cu acest scop”³⁷¹.

Sfântul Thomas Morus, cu puţin înainte de martiriul său, îşi mângâie fiica: „Nimic nu se poate întâmpla care să nu fie voit de Dumnezeu. Or, tot ceea ce voieşte El, oricât de rău ne-ar părea nouă, este totuşi tot ce poate fi mai bun pentru noi”³⁷².

Iar Lady Julian de Norwich: „Am învăţat aşadar, prin harul lui Dumnezeu, că trebuie să rămân cu tărie în credinţă şi cu nu mai puţină tărie să cred că totul va fi bine... şi vei vedea că tot lucrul va fi bine” (Thou shalt see thyself that all MANNER of thing shall be well³⁷³).

314 Noi credem cu tărie că Dumnezeu este Stăpânul lumii şi al istoriei. Însă căile Providenţei sale ne rămân adesea necunoscute. Numai la capăt, când va lua sfârşit cunoaşterea noastră parţială, când îl vom vedea pe Dumnezeu „faţă către faţă” (1 Cor 13, 12), ne vor fi pe deplin cunoscute căile pe care, chiar dacă prin drame ale răului şi ale păcatului, Dumnezeu îşi va fi călăuzit făptura la odihna Sabatului³⁷⁴ definitiv, pentru care a creat cerul şi pământul.

PE SCURT
315 În crearea lumii şi a omului, Dumnezeu a aşezat prima şi universala mărturie a iubirii sale atotputernice şi a înţelepciunii sale, cea dintâi vestire a „planului bunăvoinţei sale”, care îşi află împlinirea în noua creaţie în Cristos.

316 Deşi lucrarea creaţiei este atribuită, în primul rând, Tatălui, este deopotrivă adevăr de credinţă faptul că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt principiul unic şi indivizibil al creaţiei.

317 Dumnezeu singur a creat Universul, în mod liber, direct, fără nici un ajutor.
318 Nici o făptură nu are puterea infinită necesară pentru „a crea” în sensul propriu al cuvântului, adică de a produce şi de a da fiinţă la ceea ce nu exista nicicum (a chema la existenţă „din nimic”³⁷⁵).

319 Dumnezeu a creat lumea ca să-şi arate şi să-şi împărtăşească slava. Făpturile sale să aibă parte de adevărul, de bunătatea şi de frumuseţea sa: aceasta este slava pentru care Dumnezeu le-a creat.

320 Dumnezeu, care a creat Universul, îl păstrează în existenţă prin Cuvântul său, „Fiul care le ţine pe toate cu cuvântul puterii sale” (Evr 1, 3), şi prin Duhul său Creator şi dătător de viaţă.

321 Providenţa constă în dispoziţiile prin care Dumnezeu călăuzeşte cu înţelepciune şi iubire toate făpturile la scopul lor ultim.

322 Cristos ne îndeamnă la abandonarea filială în mâinile Providenţei Tatălui nostru ceresc³⁷⁶, iar Sfântul apostol Petru continuă: „Aruncaţi asupra lui toată grija voastră, căci El se îngrijeşte de voi” (1 Pt 5, 7)³⁷⁷.

323 Providenţa lucrează şi prin acţiunea făpturilor. Dumnezeu le dă oamenilor ocazia să colaboreze liber la planurile sale.

324 Faptul că Dumnezeu permite răul fizic şi răul moral este un mister pe care El îl luminează prin Fiul său, Isus Cristos, mort şi înviat pentru a birui răul. Credinţa ne dă certitudinea că Dumnezeu nu ar îngădui răul dacă nu ar face ca din răul însuşi să se nască binele, pe căi pe care noi nu le vom cunoaşte întru totul decât în viaţa veşnică.

PARAGRAFUL 5. Cerul şi pământul

325 Simbolul apostolilor mărturiseşte că Dumnezeu este „Creatorul cerului şi al pământului”, iar Simbolul de la Niceea-Constantinopol explicitează: „... văzutelor tuturor şi nevăzutelor”.

326 În Sfânta Scriptură, expresia „cer şi pământ” înseamnă: tot ce există, creaţia în întregime. Ea sugerează, de asemenea, legătura, în interiorul creaţiei, care uneşte şi totodată desparte cerul şi pământul: „Pământul” este lumea oamenilor³⁷⁸. „Cerul” - sau „cerurile” - poate desemna tăria³⁷⁹, dar şi „locul” propriu al lui Dumnezeu: „Tatăl nostru cel din ceruri” (Mt 5, 16)³⁸⁰ şi deci „cerul” ca glorie eshatologică. În sfârşit, cuvântul „cer” arată „locul” făpturilor spirituale ─ îngerii ─ care îl înconjoară pe Dumnezeu.

327 Profesiunea de credinţă a celui de-al patrulea Conciliu din Lateran afirmă că Dumnezeu „încă de la începutul timpurilor” a creat toate făpturile, una după alta, spirituale şi trupeşti, adică îngerii şi lumea pământească; şi apoi făptura umană care ţine de amândouă, fiind alcătuită din suflet şi trup³⁸¹.

I. Îngerii
Existenţa îngerilor ─ un adevăr de credinţă
328 Existenţa fiinţelor spirituale, netrupeşti, pe care Sfânta Scriptură le numeşte în mod obişnuit îngeri, este un adevăr de credinţă. Mărturia Scripturii este la fel de clară ca şi caracterul unanim al Tradiţiei.
Cine sunt ei?

329 Sfântul Augustin spune despre ei: Angelus officii nomen est, non naturae. Quaeris nomen huius naturae, spiritus est; quaeris officium, angelus est: ex eo quod est, spiritus est, ex eo quod agit, angelus. ─ „«Înger» desemnează rolul, nu natura. Întrebi cum se numeşte această natură? Spirit. Întrebi despre rolul ei? Înger; după ceea ce este ─ spirit, după ceea ce face ─ înger”³⁸². Cu toată fiinţa lor, îngerii sunt slujitori şi mesageri ai lui Dumnezeu. Pentru că „văd pururea faţa Tatălui... care este în ceruri” (Mt 18, 10), ei sunt „înfăptuitorii cuvântului lui, cei ce ascultă glasul poruncilor lui” (Ps 103, 20).

330 Ca făpturi pur spirituale, ei au inteligenţă şi voinţă: sunt făpturi personale³⁸³ şi nemuritoare³⁸⁴. Întrec în desăvârşire toate făpturile văzute. Este mărturie strălucirea slavei lor³⁸⁵.
Cristos „împreună cu toţi îngerii săi”

331 Cristos este centrul lumii îngereşti. Îngerii sunt ai săi: „Când va veni Fiul Omului în slava sa şi toţi îngerii împreună cu El…” (Mt 25, 31) Sunt ai lui fiindcă au fost creaţi prin El şi pentru El. „Pentru că în El toate au fost create, şi cele din cer, şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, tronurile şi domniile, căpeteniile şi puterile; toate prin El şi pentru El au fost create” (Col 1, 16). Sunt şi mai mult ai săi fiindcă i-a făcut mesageri ai planului său de mântuire. „Nu sunt toţi oare duhuri slujitoare, trimise ca să slujească, pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii?” (Evr 1, 14)

332 Ei sunt prezenţi încă de la creaţie³⁸⁶ şi de-a lungul întregii istorii a mântuirii, vestind de departe sau de aproape această mântuire şi slujind împlinirea planului mântuitor al lui Dumnezeu: ei închid paradisul pământesc³⁸⁷, îl ocrotesc pe Lot³⁸⁸, o salvează pe Agar şi pe copilul ei³⁸⁹, opresc mâna lui Abraham³⁹⁰, prin mijlocirea lor este transmisă legea³⁹¹, ei călăuzesc Poporul lui Dumnezeu³⁹², vestesc naşterile³⁹³ şi vocaţiile³⁹⁴, îi asistă pe profeţi³⁹⁵, ca să nu amintim decât câteva exemple. În sfârşit, naşterea Înainte-mergătorului şi a lui Isus însuşi este vestită de Îngerul Gabriel³⁹⁶.

333 De la Întrupare la Înălţare, viaţa Cuvântului întrupat este înconjurată de adoraţia şi de slujirea îngerilor. Când „îl aduce în lume pe Cel întâi născut, Dumnezeu spune: «Să i se închine lui toţi îngerii lui Dumnezeu»” (Evr 1, 6). Cântarea lor de laudă la naşterea lui Cristos a răsunat fără încetare în lauda Bisericii: „Mărire în cer lui Dumnezeu... „ (Lc 2, 14) Ei ocrotesc copilăria lui Isus³⁹⁷, îl slujesc în pustiu³⁹⁸, îl mângâie în agonie³⁹⁹, deşi ei l-ar fi putut elibera din mâinile duşmanilor⁴⁰⁰, ca pe Israel odinioară⁴⁰¹. Tot îngerii sunt cei care „evanghelizează” (Lc 2, 10), aducând Vestea cea Bună a Întrupării⁴⁰² şi a Învierii lui Cristos⁴⁰³. Ei vor fi de faţă la întoarcerea lui Cristos, pe care o vestesc⁴⁰⁴, în slujba judecăţii sale⁴⁰⁵.

Îngerii în viaţa Bisericii
334 Tot astfel, întreaga viaţă a Bisericii se bucură de ajutorul tainic şi puternic al îngerilor⁴⁰⁶.

335 În liturgia sa, Biserica se uneşte cu îngerii pentru a-l adora pe Dumnezeul cel de trei ori sfânt⁴⁰⁷; ea invocă sprijinul lor (astfel, în Supplices te rogamus – „Te rugăm cu umilinţă” din Canonul Roman sau In Paradisum deducant te angeli – „Îngerii să te conducă în Paradis” din liturgia pentru răposaţi sau în „Imnul heruvic” din liturgia bizantină) şi celebrează în mod deosebit comemorarea anumitor îngeri (Sfântul Mihail, Sfântul Gabriel, Sfântul Rafael, îngerii păzitori).

336 Din copilărie⁴⁰⁸ până în ceasul morţii⁴⁰⁹, viaţa omului este înconjurată de ocrotirea⁴¹⁰ şi de mijlocirea lor⁴¹¹. „Fiecare credincios are alături un înger ca apărător şi păstor care să-l îndrume la viaţă”⁴¹². Încă de pe pământ, viaţa creştină participă, în credinţă, la comunitatea preafericită a îngerilor şi a oamenilor, uniţi în Dumnezeu.

II. Lumea văzută
337 Dumnezeu însuşi a creat lumea văzută, în toată bogăţia, diversitatea şi ordinea ei. Scriptura prezintă lucrarea Creatorului în mod simbolic, ca o înlănţuire de şase zile de „muncă” divină care se încheie cu „odihna” din ziua a şaptea (Gen 1, 1-2, 4). În legătură cu creaţia, textul sacru învaţă adevăruri revelate de Dumnezeu pentru mântuirea noastră⁴¹³, care fac posibilă „recunoaşterea naturii intime a creaţiei, a valorii şi a menirii ei, care este lauda lui Dumnezeu”⁴¹⁴:

338 Nu există nimic care să nu-şi datoreze existenţa Dumnezeului creator. Lumea a început în momentul când a fost scoasă din neant de cuvântul lui Dumnezeu; toate fiinţele existente, întreaga natură, întreaga istorie omenească îşi au rădăcinile în acest eveniment primordial: este însăşi geneza prin care lumea a fost întemeiată şi a început timpul⁴¹⁵.

339 Fiecare creatură îşi are bunătatea şi desăvârşirea proprie. Pentru fiecare dintre lucrările din cele „şase zile”, se spune: „şi a văzut Dumnezeu că era bine”. „Din însăşi condiţia lor de creatură, toate lucrurile sunt înzestrate cu consistenţa, cu adevărul şi cu bunătatea lor proprie, cu propria organizare şi cu propriile legi”⁴¹⁶. Diferitele creaturi, voite în fiinţa lor proprie, reflectă, fiecare în felul ei, o rază din înţelepciunea şi bunătatea fără margini a lui Dumnezeu. De aceea, omul trebuie să respecte bunătatea proprie fiecărei creaturi, pentru a evita folosirea dezordonată a lucrurilor, care ar arăta dispreţul faţă de Creator şi ar determina consecinţe nefaste pentru oameni şi pentru mediul înconjurător.

340 Interdependenţa creaturilor este voită de Dumnezeu. Soarele şi Luna, cedrul şi floarea, vulturul şi vrabia: priveliştea nenumăratelor lor diferenţe şi inegalităţi arată că nici o creatură nu îşi este suficientă sieşi. Ele nu există decât în dependenţă unele faţă de altele, pentru a se completa reciproc, unele în slujba altora.

341 Frumuseţea Universului: Ordinea şi armonia lumii create rezultă din diversitatea fiinţelor şi din relaţiile care există între ele. Omul le descoperă treptat ca legi ale naturii. Ele trezesc admiraţia oamenilor de ştiinţă. Frumuseţea creaţiei oglindeşte infinita frumuseţe a Creatorului. Ea trebuie să inspire respectul şi supunerea inteligenţei şi a voinţei omului.

342 Ierarhia creaturilor este exprimată prin ordinea celor „şase zile”, care merge de la mai puţin desăvârşit spre mai desăvârşit. Dumnezeu iubeşte toate

creaturile⁴¹⁷ şi se îngrijeşte de fiecare, chiar şi de vrăbii. Cu toate acestea, Isus spune: „Voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii” (Lc 12, 6-7), sau: „Cu cât e mai presus omul de oaie!” (Mt 12, 12)

343 Omul constituie culmea creaţiei. Relatarea inspirată exprimă acest lucru făcând net distincţia între crearea omului şi cea a celorlalte făpturi⁴¹⁸.

344 Există o solidaritate între toate creaturile prin faptul că ele au acelaşi Creator şi toate sunt orânduite spre slava sa:

Lăudat fii, Doamne, în toate făpturile tale

şi, mai ales, în fratele Soare,

prin care ne dăruieşti lumina zilei;

frumos e, scânteind cu uriaşa-i strălucire,

de chipul tău, Preaînalte, ne dă asemuire...

Lăudat fii, Doamne, pentru Apa soră,

cea atât de folositoare şi atât de simplă,

de preţioasă şi de curată ...

Lăudat fii, Doamne, pentru Pământul frate

şi tată care ne poartă şi ne hrăneşte,

care dă naştere la felurite roade,

la flori de toate culorile şi la ierburi ...

Lăudaţi-l şi binecuvântaţi-l pe Domnul,

aduceţi-i mulţumire şi slujiţi-l

cu smerenie mare⁴¹⁹.

345 Sabatul ─ încheierea lucrării celor „şase zile”. Textul sacru spune că „Dumnezeu şi-a încheiat în ziua a şaptea lucrarea pe care o făcuse”, şi astfel, „au fost făcute cerul şi pământul”, şi că în ziua a şaptea „Dumnezeu s-a odihnit de toată lucrarea sa”, a sfinţit şi a binecuvântat această zi (Gen 2, 1-3). Aceste cuvinte inspirate sunt bogate în învăţături mântuitoare.

346 Dumnezeu a aşezat în creaţie un fundament şi nişte legi ce rămân neschimbate⁴²⁰, pe care omul credincios se va putea sprijini cu încredere şi care vor fi pentru el semnul şi zălogul fidelităţii de neclintit a legământului lui Dumnezeu⁴²¹. Omul, la rândul său, va trebui să rămână fidel acestui fundament şi să respecte legile pe care Creatorul le-a înscris în el.

347 Creaţia s-a înfăptuit în vederea Sabatului şi deci a cultului şi a adoraţiei aduse lui Dumnezeu. Cultul este înscris în ordinea creaţiei⁴²². Operi Dei nihil praeponatur ─ „Nimic să nu puneţi înaintea cultului lui Dumnezeu”, spune regula Sfântului Benedict, arătând astfel dreapta ierarhie a preocupărilor omeneşti.

348 Sabatul se află în centrul legii lui Israel. A păzi poruncile înseamnă a te conforma înţelepciunii şi voinţei lui Dumnezeu, exprimate în lucrarea sa de creaţie.

349 Ziua a opta. Însă pentru noi, o zi nouă s-a ridicat: ziua Învierii lui Cristos. Ziua a şaptea încheie prima creaţie. Cea de-a opta zi începe noua creaţie. În felul acesta, lucrarea creaţiei culminează în lucrarea, mai măreaţă, a răscumpărării. Prima creaţie îşi află sensul şi apogeul în noua creaţie în Cristos, care o întrece în strălucire pe cea dintâi⁴²³.