Secţiunea îNTÎI

II. Numele, denumirile şi simbolurile Duhului Sfânt Numele propriu al Duhului Sfânt
691 „Duhul Sfânt” este numele propriu al Celui pe care îl adorăm şi îl preamărim împreună cu Tatăl şi cu Fiul. Biserica l-a primit de la Domnul şi îl mărturiseşte în Botezul noilor ei fii¹¹¹¹.

Termenul „Duh” traduce cuvântul ebraic Ruah, al cărui sens primar este suflare, aer, vânt. Isus foloseşte tocmai imaginea sensibilă a vântului pentru a-i sugera lui Nicodim noutatea transcendentă a Celui care este în persoană Suflarea lui Dumnezeu, Duhul dumnezeiesc¹¹¹². Pe de altă parte, „Duh” şi „Sfânt” sunt atribute divine comune celor Trei Persoane dumnezeieşti. Dar unind cei doi termeni, Scriptura, liturgia şi limbajul teologic desemnează Persoana inefabilă a Duhului Sfânt, fără posibilitate de echivoc cu celelalte întrebuinţări ale termenilor „duh” şi „sfânt”.

Denumirile Duhului Sfânt
692 Când vesteşte şi promite venirea Duhului Sfânt, Isus îl numeşte „Paraclet”, literalmente: „Cel care este chemat alături”, ad-vocatus (In 14, 16. 26; 15, 26; 16, 7). „Paraclet” este tradus, de obicei, prin „Mângâietorul”, cel dintâi mângâietor fiind Isus¹¹¹³. Domnul însuşi îl numeşte pe Duhul Sfânt „Duhul Adevărului” (In 16, 13).

693 În afara numelui propriu, care e cel mai folosit în Faptele Apostolilor şi în Scrisori, la Sfântul Paul se întâlnesc denumirile: Duhul făgăduinţei¹¹¹⁴, Duhul înfierii¹¹¹⁵, „Duhul lui Cristos” (Rom 8, 11), „Duhul Domnului” (2 Cor 3, 17), „Duhul lui Dumnezeu” (Rom 8, 9. 14; 15, 19; 1 Cor 6, 11; 7, 40), iar la Sfântul Petru, „Duhul slavei” (1 Pt 4, 14).

Simbolurile Duhului Sfânt
694 Apa. Simbolismul apei semnifică acţiunea Duhului Sfânt în Botez, deoarece, după invocarea Duhului Sfânt, ea devine semnul sacramental eficient al noii naşteri: după cum gestaţia primei noastre naşteri a avut loc în apă, tot astfel, apa Botezului semnifică realmente că naşterea noastră pentru viaţa divină ne este dăruită în Duhul Sfânt. Dar, de vreme ce „într-un singur Duh am fost botezaţi cu toţii”, „am fost şi adăpaţi cu un singur Duh” (1 Cor 12, 13): deci Duhul este şi, în mod personal, Apa vie ce izvorăşte din Cristos cel răstignit¹¹¹⁶ şi care e în noi „Apă săltătoare spre Viaţa veşnică”¹¹¹⁷.

695 Ungerea. Şi simbolismul ungerii cu ulei este caracteristic Duhului Sfânt, până la sinonimie¹¹¹⁸. În iniţierea creştină, este semnul sacramental al Confirmării, numită pe drept în Biserica orientală „Mir”, „Crismaţie”. Dar, pentru a-i percepe întreaga putere, trebuie să ne întoarcem la cea dintâi ungere săvârşită de Duhul Sfânt: cea a lui Isus. Cristos (Mesia în ebraică) înseamnă „uns” de Duhul lui Dumnezeu. Au existat „unşi” ai Domnului în Vechiul Legământ¹¹¹⁹, în primul rând, regele David¹¹²⁰. Dar Isus este Unsul lui Dumnezeu într-un fel unic: umanitatea pe care o asumă Fiul este în întregime „unsă de Duhul Sfânt”. Isus este constituit „Cristos” de Duhul Sfânt¹¹²¹. Fecioara Maria îl zămisleşte pe Cristos de la Duhul Sfânt, care, prin înger, îl vesteşte la naşterea lui drept Cristosul¹¹²² şi îl zoreşte pe Simeon să vină la Templu ca să-l vadă pe Cristosul Domnului¹¹²³; El îl umple pe Cristos¹¹²⁴ şi a sa este puterea ce iese din Cristos în faptele lui de vindecare şi de mântuire¹¹²⁵. În sfârşit, El îl învie pe Isus din morţi¹¹²⁶. Atunci, constituit pe deplin „Cristos” în umanitatea sa, care a biruit moartea¹¹²⁷, Isus îl revarsă din belşug pe Duhul Sfânt până când „sfinţii” vor constitui, în unirea lor cu umanitatea Fiului lui Dumnezeu, „omul desăvârşit” ce realizează „măsura vârstei plinătăţii lui Cristos” (Ef 4, 13): „Cristos total”, după expresia Sfântului Augustin.

696 Focul. În timp ce apa semnifică naşterea şi rodnicia Vieţii dăruite în Duhul Sfânt, focul simbolizează energia transformatoare a lucrărilor Duhului Sfânt. Profetul Ilie, care „s-a ridicat ca focul şi cuvântul lui ca făclia ardea” (Sir 48, 1), atrage prin rugăciunea sa asupra jertfei de pe Muntele Carmel¹¹²⁸ focul din cer, figura focului Duhului Sfânt, care transformă ceea ce atinge. Ioan Botezătorul, care „va merge înaintea Domnului cu duhul şi cu puterea lui Ilie” (Lc 1, 17), îl vesteşte pe Cristos ca pe acela care „va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Lc 3, 16), Duh despre care Isus va spune: „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie de pe acum aprins” (Lc 12, 49). Duhul Sfânt se coboară asupra ucenicilor sub formă de „limbi de foc” în dimineaţa Rusaliilor şi îi umple de El (Fapte 2, 3-4). Tradiţia spirituală va reţine acest simbolism al focului ca unul dintre cele mai expresive pentru acţiunea Duhului Sfânt¹¹²⁹: „Nu stingeţi Duhul” (1 Tes 5, 19).

697 Norul şi lumina. Aceste două simboluri sunt inseparabile în manifestările Duhului Sfânt. Încă de la teofaniile Vechiului Testament, Norul, când întunecat, când luminos, îl revelează pe Dumnezeul viu şi mântuitor, învăluind transcendenţa slavei sale: cu Moise pe Muntele Sinai¹¹³⁰, la Cortul Adunării¹¹³¹ şi în timpul drumului prin pustiu¹¹³²; cu Solomon cu ocazia sfinţirii Templului¹¹³³. Iar aceste figuri sunt duse la împlinire de Cristos în Duhul Sfânt. Acesta se coboară peste Fecioara Maria şi o „adumbreşte” ca să-l zămislească şi să-l nască pe Isus¹¹³⁴. Pe muntele Schimbării la Faţă, El vine în norul care-i umbreşte pe Isus, pe Moise şi Ilie, pe Petru, Iacob şi Ioan, „şi glas s-a făcut din nor, zicând: «Acesta este Fiul meu cel ales, de El să ascultaţi»” (Lc 9, 34-35). În sfârşit, acelaşi Nor „l-a luat pe Isus din faţa ochilor” ucenicilor în ziua Înălţării¹¹³⁵ şi îl va revela pe Fiul Omului în slavă în Ziua Venirii sale¹¹³⁶.

698 Pecetea este un simbol înrudit cu cel al ungerii. Într-adevăr, „Dumnezeu Tatăl l-a pecetluit” pe Cristos (In 6, 27) şi în El Tatăl ne pecetluieşte şi pe noi¹¹³⁷. Deoarece arată efectul indelebil al ungerii Duhului Sfânt în sacramentul Botezului, al Mirului şi al Preoţiei, imaginea peceţii (sphragis) a fost folosită în unele tradiţii teologice pentru a exprima „caracterul” de neşters imprimat de aceste trei sacramente care nu pot fi repetate.

699 Mâna. Isus îi vindecă pe bolnavi¹¹³⁸ şi-i binecuvântează pe copii¹¹³⁹ prin impunerea mâinilor. Apostolii vor face la fel, în numele lui¹¹⁴⁰. Mai mult, Duhul Sfânt este dăruit prin impunerea mâinilor de către apostoli¹¹⁴¹. Scrisoarea către evrei aşază impunerea mâinilor printre „articolele fundamentale” ale învăţăturii sale¹¹⁴². Biserica a păstrat acest semn al revărsării atotputernice a Duhului Sfânt în epiclezele sale sacramentale.

700 Degetul. Isus „scoate demonii cu degetul lui Dumnezeu” (Lc 11, 20). Dacă Legea lui Dumnezeu a fost scrisă pe table de piatră „cu degetul lui Dumnezeu” (Ex 31, 18), „scrisoarea lui Cristos” dată în grija apostolilor „este scrisă cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimilor” (2 Cor 3, 3). Imnul Veni, Creator Spiritus îl invocă pe Duhul Sfânt ca pe digitus paternae dexterae ─ „degetul dreptei Tatălui”.

701 Porumbelul. La sfârşitul potopului (al cărui simbolism se referă la Botez), porumbelul lăsat să zboare de către Noe se întoarce cu o ramură fragedă de măslin în cioc, semn că pământul poate fi locuit din nou¹¹⁴³. Când Cristos iese din apa botezului, Duhul Sfânt, sub chipul unui porumbel, se coboară peste El şi rămâne acolo¹¹⁴⁴. Duhul se coboară şi se odihneşte în inima purificată a celor botezaţi. În unele biserici, sfânta Rezervă euharistică se păstrează într-un receptacol de metal în formă de porumbel (columbarium) atârnat deasupra altarului. Simbolul porumbelului pentru a-l sugera pe Duhul Sfânt este tradiţional în iconografia creştină.

III. Duhul şi Cuvântul lui Dumnezeu în timpul făgăduinţelor
702 De la început şi până la „plinirea timpului” (Gal 4, 4), misiunea conjugată a Cuvântului şi a Duhului Tatălui rămâne ascunsă, dar este în acţiune. Duhul lui Dumnezeu pregăteşte timpul lui Mesia; şi unul, şi celălalt, fără a fi încă pe deplin revelaţi, sunt deja făgăduiţi spre a fi aşteptaţi şi primiţi la vremea arătării lor. De aceea, când Biserica citeşte Vechiul Testament¹¹⁴⁵, scrutează în el¹¹⁴⁶ ceea ce Duhul „care a grăit prin prooroci” vrea să ne spună despre Cristos.

Prin „prooroci”, credinţa Bisericii îi înţelege aici pe toţi aceia pe care Duhul Sfânt i-a inspirat în redactarea cărţilor sfinte, atât ale Vechiului, cât şi ale Noului Testament. Tradiţia iudaică distinge Legea (primele cinci cărţi sau Pentateuhul), Profeţii (cărţile pe care noi le numim istorice şi cele profetice) şi Scrierile (mai ales sapienţiale, în special Psalmii)¹¹⁴⁷.

În creaţie

703 Cuvântul lui Dumnezeu şi Suflarea lui se află la originea existenţei şi vieţii oricărei făpturi¹¹⁴⁸:

Se cuvine ca Duhul Sfânt să domnească, să sfinţească şi să însufleţească creaţia, căci El este Dumnezeu de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul. (...) A lui este puterea asupra vieţii, căci, fiind Dumnezeu, El păstrează creaţia în Tatăl prin Fiul¹¹⁴⁹.

704 „Cât despre om, Dumnezeu l-a plăsmuit cu mâinile sale [adică Fiul şi Duhul Sfânt] (...) şi pe trupul modelat a desenat propria sa formă, astfel încât şi ceea ce este vizibil să poarte forma divină”¹¹⁵⁰.

Duhul făgăduinţei
705 Desfigurat de păcat şi de moarte, omul rămâne „după chipul lui Dumnezeu”, după chipul Fiului, dar este „lipsit de slava lui Dumnezeu” (Rom 3, 23), lipsit de „asemănare”. Făgăduinţa făcută lui Abraham inaugurează economia mântuirii, la capătul căreia Fiul însuşi îşi va asuma „chipul”¹¹⁵¹ şi îl va restabili în „asemănarea” cu Tatăl, redându-i slava, Duhul „care dă viaţa”.

706 Împotriva oricărei speranţe umane, Dumnezeu îi făgăduieşte lui Abraham un urmaş, ca rod al credinţei şi al puterii Duhului Sfânt¹¹⁵². În acesta vor fi binecuvântate toate neamurile pământului¹¹⁵³. Acest urmaş va fi Cristos¹¹⁵⁴, întru care revărsarea Duhului Sfânt va realiza unitatea „fiilor lui Dumnezeu, care erau risipiţi”¹¹⁵⁵. Făgăduind cu jurământ¹¹⁵⁶, Dumnezeu făgăduieşte deja dăruirea Fiului său preaiubit¹¹⁵⁷ şi dăruirea „Duhului Sfânt al Făgăduinţei, (...) care pregăteşte răscumpărarea Poporului pe care Dumnezeu şi l-a dobândit” (Ef 1, 13-14)¹¹⁵⁸.

În Teofanii şi în Lege
707 Teofaniile (manifestări ale lui Dumnezeu) luminează calea făgăduinţei, de la patriarhi la Moise şi de la Iosua până la viziunile care inaugurează misiunea marilor profeţi. Tradiţia creştină a recunoscut întotdeauna că în aceste teofanii se lăsa văzut şi ascultat Cuvântul lui Dumnezeu, revelat şi în acelaşi timp „umbrit” în Norul Duhului Sfânt.

708 Această pedagogie a lui Dumnezeu apare, în special, în dăruirea Legii¹¹⁵⁹. Litera Legii a fost dată ca un „pedagog”, pentru a călăuzi Poporul spre Cristos (Gal 3, 24). Totuşi, neputinţa ei de a-l mântui pe omul lipsit de „asemănarea” divină, precum şi cunoştinţa sporită a păcatului care derivă din ea¹¹⁶⁰ trezesc dorul după Duhul Sfânt. Gemetele psalmilor dau mărturie.

În Împărăţie şi în Exil
709 Legea, semn al făgăduinţei şi al legământului, ar fi trebuit să domnească asupra inimii şi asupra instituţiilor Poporului născut din credinţa lui Abraham.

„De veţi asculta glasul meu şi veţi păzi legământul meu, îmi veţi fi Împărăţie de preoţi şi neam sfânt” (Ex 19, 5-6)¹¹⁶¹. Dar, după David, Israel cedează ispitei de a deveni un regat ca celelalte neamuri. Însă Împărăţia, obiect al făgăduinţei făcute lui David¹¹⁶², va fi lucrarea Duhului Sfânt; ea va aparţine celor săraci întru Duhul.

710 Uitarea Legii şi infidelitatea faţă de Legământ duc la moarte: Exilul, aparent un eşec al făgăduinţelor, este, de fapt, fidelitatea tainică a lui Dumnezeu care mântuieşte precum şi începutul renaşterii făgăduite, dar întru Duhul. Era necesar ca Poporul lui Dumnezeu să sufere această purificare¹¹⁶³; Exilul aduce deja umbra Crucii în planul lui Dumnezeu, iar „Rămăşiţa” săracilor care se întorc din Exil este una dintre prefigurările cele mai transparente ale Bisericii.
Aşteptarea lui Mesia şi a Duhului său
711 „Iată, Eu fac un lucru nou” (Is 43, 19): încep să se contureze două linii profetice, una îndreptându-se spre aşteptarea lui Mesia, iar cealaltă spre vestirea unui Duh nou; ele converg în mica Rămăşiţă, poporul celor săraci¹¹⁶⁴, care aşteaptă în speranţă „mângâierea lui Israel” şi „eliberarea Ierusalimului”¹¹⁶⁵.

Am văzut deja modul în care Isus împlineşte profeţiile care se referă la El. Ne limităm aici la cele în care apare, în primul rând, relaţia dintre Mesia şi Duhul său.

712 Trăsăturile chipului lui Mesia cel aşteptat încep să apară în cartea lui Emanuel¹¹⁶⁶ („când Isaia a văzut Slava” lui Cristos: In 12, 41), îndeosebi în Is 11, 1─2:

O mlădiţă va ieşi din Iesse

şi un vlăstar din rădăcina lui va odrăsli

şi se va odihni asupra lui Duhul Domnului:

duhul înţelepciunii şi al înţelegerii,

duhul sfatului şi al tăriei,

duhul ştiinţei şi al fricii de Dumnezeu.

713 Trăsăturile lui Mesia sunt revelate, mai ales, în cântările Slujitorului¹¹⁶⁷. Aceste cântări vestesc sensul pătimirii lui Isus şi arată astfel modul în care El îl va revărsa pe Duhul Sfânt pentru a da viaţă mulţimilor: nu din exterior, ci îmbrăţişând „firea noastră de sclavi” (Fil 2, 7). Luând asupra sa moartea noastră, El ne poate comunica propriul său Duh de viaţă.

714 De aceea, Cristos inaugurează vestirea Evangheliei, însuşindu-şi acest pasaj din Isaia (Lc 4, 18-19)¹¹⁶⁸:

Duhul Domnului este asupra mea,

căci Domnul m-a uns.

El m-a trimis să duc Vestea cea Bună săracilor,

să-i vindec pe cei cu inima zdrobită;

să vestesc robilor răscumpărarea

şi celor închişi eliberarea,

şi să vestesc un an de bunăvoinţă al Domnului.

715 Textele profetice care privesc direct trimiterea Duhului Sfânt sunt oracole în care Dumnezeu vorbeşte inimii Poporului său în limbajul făgăduinţei, cu accentele „iubirii şi fidelităţii”¹¹⁶⁹, a căror împlinire o va proclama Sfântul Petru în dimineaţa Rusaliilor¹¹⁷⁰. Conform acestor făgăduinţe, în „vremurile din urmă”, Duhul Domnului va înnoi inimile oamenilor, scriind în ele o Lege nouă; El va aduna laolaltă popoarele risipite şi dezbinate şi le va împăca; va transforma creaţia cea dintâi, iar Dumnezeu va locui acolo împreună cu oamenii, în pace.

716 Poporul „săracilor”¹¹⁷¹, al celor umili şi blânzi, care se încredinţează cu totul planurilor tainice ale Dumnezeului lor, cei care aşteaptă dreptatea, nu a oamenilor, ci a lui Mesia, este în final marea lucrare a misiunii ascunse a Duhului Sfânt în vremea făgăduinţelor, pentru a pregăti venirea lui Cristos. Inima lor, purificată şi luminată de Duhul, este cea care se exprimă în Psalmi. În aceşti săraci, Duhul îi dobândeşte Domnului „un popor pregătit” (Cf. Lc 1, 17).

IV. Duhul lui Cristos la plinirea timpului Ioan, Înainte-mergător, Profet şi Botezător
717 „A fost un om trimis de Dumnezeu şi numele lui era Ioan” (In 1, 6). Ioan este „plin de Duhul Sfânt încă din sânul mamei sale” (Lc 1, 15. 41) prin lucrarea aceluiaşi Cristos pe care Fecioara Maria îl zămislise de la Duhul Sfânt. „Vizita” Mariei la Elisabeta a devenit astfel „vizita lui Dumnezeu la poporul său” (Lc 1, 68).

718 Ioan este „Ilie care trebuie să vină” (Mt 17, 10-13): focul Duhului sălăşluieşte în el şi îl face să „meargă înaintea” Domnului care vine. În Ioan Înainte-mergătorul, Duhul Sfânt desăvârşeşte „dobândirea pentru Domnul a unui popor bine pregătit” (Lc 1, 17).

719 Ioan este „mai mult decât un profet” (Lc 7, 26). În el, Duhul Sfânt încheie „grăirea prin prooroci”. Ioan încheie ciclul profeţilor inaugurat de Ilie¹¹⁷². El vesteşte apropiata mângâiere a lui Israel, el este „glasul” Mângâietorului care vine (In 1, 23)¹¹⁷³. După cum va face Duhul Adevărului, „el a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină” (In 1, 7)¹¹⁷⁴. În Ioan, Duhul împlineşte astfel „căutările profeţilor” şi „dorinţa” îngerilor (1 Pt 1, 10-12): „Cel peste care vei vedea Duhul coborând şi rămânând peste El, acela este cel ce botează cu Duh. (...). Şi eu am văzut şi am dat mărturie că acesta este Fiul lui Dumnezeu. (...) Iată Mielul lui Dumnezeu” (In 1, 33-36).

720 În sfârşit, o dată cu Ioan Botezătorul, Duhul Sfânt inaugurează, prefigurând, ceea ce El va realiza cu/şi în Cristos: să redea omului „asemănarea” divină. Botezul lui Ioan era pentru pocăinţă, cel în apă şi în Duh va fi o nouă naştere¹¹⁷⁵.

„Bucură-te, cea plină de har”
721 Maria, Preasfânta Maică a lui Dumnezeu, pururea Fecioara, este capodopera misiunii Fiului şi a Duhului la plinirea timpului. Pentru prima dată în planul mântuirii şi pentru că Duhul său a pregătit-o, Tatăl îşi găseşte Locuinţa unde Fiul său şi Duhul său pot locui printre oameni. În acest sens, Tradiţia Bisericii a citit adesea în relaţie cu Maria cele mai frumoase texte despre Înţelepciune¹¹⁷⁶: Maria este cântată şi reprezentată în liturgie ca „Scaunul Înţelepciunii”.

În ea încep să se arate „faptele minunate ale lui Dumnezeu”, pe care Duhul le va împlini în Cristos şi în Biserică:

722 Duhul Sfânt a pregătit-o pe Maria prin harul său. Se cuvenea să fie „plină de har” Maica Celui în care „locuieşte în trup toată Plinătatea Dumnezeirii” (Col 2, 9). Numai prin har ea a fost concepută fără păcat ca cea mai smerită dintre făpturi, cea mai vrednică de a primi Darul nespus al Atotputernicului. Pe bună dreptate, Îngerul Gabriel o salută ca „Fiică a Sionului”: „Bucură-te”¹¹⁷⁷. Atunci când îl poartă în sine pe Fiul veşnic, ea înalţă spre Tatăl, în Duhul Sfânt, în cântarea ei¹¹⁷⁸, rugăciunea de mulţumire a întregului Popor al lui Dumnezeu şi deci a Bisericii.

723 În Maria, Duhul Sfânt realizează planul binevoitor al Tatălui. Fecioara îl zămisleşte şi îl naşte pe Fiul lui Dumnezeu cu/şi prin Duhul Sfânt. Fecioria ei devine rodnicie unică prin puterea Duhului şi a credinţei¹¹⁷⁹.

724 În Maria, Duhul Sfânt îl arată pe Fiul Tatălui devenit Fiul Fecioarei. Ea este Rugul aprins al Teofaniei definitive: plină de Duhul Sfânt, ea arată Cuvântul în smerenia trupului său şi îl face cunoscut pentru cei Săraci¹¹⁸⁰ şi pentru Pârga neamurilor¹¹⁸¹.

725 În sfârşit, prin Maria, Duhul Sfânt începe să-i pună în comuniune cu Cristos pe oameni, „obiectele iubirii binevoitoare a lui Dumnezeu”¹¹⁸²; iar cei smeriţi sunt întotdeauna cei dintâi care o primesc: păstorii, magii, Simeon şi Ana, mirii din Cana şi primii ucenici. La capătul acestei misiuni a Duhului, Maria devine „Femeia”, noua Evă, „mama celor vii”, Maica lui „Cristos total”¹¹⁸³. Ca atare, ea este prezentă împreună cu cei Doisprezece, „stăruind într-un cuget în rugăciune” (Fapte 1, 14), în zorii „vremurilor din urmă” pe care Duhul le inaugurează în dimineaţa Rusaliilor, scoţând la lumină Biserica.

Cristos Isus
727 Întreaga Misiune a Fiului şi a Duhului Sfânt la plinirea timpului este conţinută în faptul că Fiul este unsul Duhului Tatălui încă de la Întruparea sa: Isus este Cristos, Mesia.

Întregul capitol al doilea al Simbolului credinţei trebuie citit în această lumină. Întreaga lucrare a lui Cristos este o misiune conjugată a Fiului şi a Duhului Sfânt. Aici se va menţiona numai ceea ce priveşte făgăduinţa Duhului Sfânt din partea lui Isus şi dăruirea lui de către Domnul glorificat.

728 Isus îl revelează pe deplin pe Duhul Sfânt numai după ce El însuşi a fost glorificat prin Moartea şi Învierea sa. Totuşi, El îl sugerează treptat, chiar în învăţătura sa adresată mulţimilor, atunci când revelează că Trupul său va fi hrană pentru viaţa lumii¹¹⁸⁴. De asemenea, îl sugerează lui Nicodim¹¹⁸⁵, samaritencei¹¹⁸⁶ şi celor care participă la sărbătoarea Corturilor¹¹⁸⁷. Ucenicilor săi, El le vorbeşte deschis despre Duhul în legătură cu rugăciunea¹¹⁸⁸ şi în legătură cu mărturia pe care va trebui să o aducă¹¹⁸⁹.

729 Numai când a sosit Ceasul în care va fi preamărit, Isus făgăduieşte venirea Duhului Sfânt, deoarece Moartea şi Învierea sa vor fi împlinirea făgăduinţei făcute Părinţilor¹¹⁹⁰: Duhul Adevărului, celălalt Paraclet, va fi dăruit de Tatăl la rugăciunea lui Isus; El va fi trimis de Tatăl în numele lui Isus; Isus îl va trimite când va fi la Tatăl, pentru că El este născut din Tatăl. Duhul Sfânt va veni, noi îl vom cunoaşte, El va fi cu noi pentru totdeauna şi va locui împreună cu noi; El ne va învăţa totul şi ne va aminti tot ceea ce Cristos ne-a spus şi Îi va da mărturie; El ne va călăuzi spre tot adevărul şi îl va preamări pe Cristos. În ce priveşte lumea, El o va vădi în materie de păcat, de dreptate şi de judecată.

730 În sfârşit, vine Ceasul lui Isus¹¹⁹¹: Isus îşi încredinţează sufletul în mâinile Tatălui¹¹⁹² în momentul în care prin moartea sa este învingător al morţii, astfel încât, „înviat din morţi prin slava Tatălui” (Rom 6, 4), îl dăruieşte de îndată pe Duhul Sfânt, „suflând” asupra ucenicilor¹¹⁹³. Începând din acest Ceas, misiunea lui Cristos şi a Duhului devine misiunea Bisericii: „Aşa cum m-a trimis pe mine Tatăl, vă trimit şi eu pe voi” (In 20, 21)¹¹⁹⁴.

V. Duhul ăi Biserica în vremurile din urmă Rusaliile

731 În ziua Rusaliilor (la încheierea celor şapte săptămâni pascale), Paştele lui Cristos se împlineşte în revărsarea Duhului Sfânt, care este manifestat, dăruit şi comunicat ca Persoană divină: din plinătatea sa, Cristos Domnul revarsă din belşug Duhul¹¹⁹⁵.

732 În această zi, Sfânta Treime este pe deplin revelată. Începând din această zi, Împărăţia vestită de Cristos este deschisă celor care cred în El: în smerenia trupului şi în credinţă, ei participă deja la comuniunea Sfintei Treimi. Prin venirea sa, care nu are sfârşit, Duhul Sfânt face lumea să intre în „vremurile din urmă”, timpul Bisericii, Împărăţia deja moştenită, dar încă nu desăvârşită:

Văzut-am Lumina cea adevărată, luat-am Spirit ceresc, aflat-am credinţa cea adevărată, nedespărţitei Treimi închinându-ne, căci ea ne-a mântuit pe noi¹¹⁹⁶.

Duhul Sfânt ─ Darul lui Dumnezeu
733 „Dumnezeu este Iubire” (1 In 4, 8. 16) şi Iubirea este primul dar, care le conţine pe toate celelalte. Această Iubire, „Dumnezeu a revărsat-o în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit” (Rom 5, 5).

734 Pentru că noi suntem morţi sau, cel puţin, răniţi prin păcat, primul efect al darului Iubirii este iertarea păcatelor noastre. Împărtăşirea Duhului Sfânt (2 Cor 13, 13) este cea care, în Biserică, redă celor botezaţi asemănarea divină pierdută prin păcat.

735 Atunci, El dăruieşte „arvuna” sau „pârga” moştenirii noastre¹¹⁹⁷; însăşi viaţa Sfintei Treimi care constă în a iubi „aşa cum ne-a iubit El”¹¹⁹⁸. Această iubire (cea din 1 Cor 13) este principiul vieţii noi în Cristos, care a devenit posibilă deoarece noi „am primit puterea de la Duhul Sfânt” (Fapte 1, 8).

736 Fiii lui Dumnezeu pot aduce roade prin această putere a Duhului. Cel care ne-a altoit în Viţa cea adevărată ne va face să aducem „roadele Duhului, care sunt: iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoinţa, bunătatea, fidelitatea, blândeţea, înfrânarea” (Gal 5, 22-23). „În Duhul trăim”; cu cât renunţăm mai mult la noi înşine¹¹⁹⁹, cu atât mai mult „umblăm în Duhul” (Gal 5, 25):

Prin comuniunea cu El, Duhul Sfânt ne face spirituali, ne readuce în Paradis, ne întoarce în Împărăţia cerurilor şi în adopţiunea filială, ne dă îndrăzneala de a-l numi pe Dumnezeu Tată şi de a participa la harul lui Cristos, de a fi numiţi fii ai luminii şi de a avea parte de slava cea veşnică¹²⁰⁰.
Duhul Sfânt şi Biserica
737 Misiunea lui Cristos şi a Duhului Sfânt se împlineşte în Biserică, Trupul lui Cristos şi Templul Duhului Sfânt. Această misiune conjugată îi asociază de acum înainte pe credincioşii lui Cristos la comuniunea lui cu Tatăl în Duhul Sfânt: Duhul îi pregăteşte pe oameni, le iese în întâmpinare cu harul său pentru a-i atrage la Cristos. El le arată pe Domnul înviat, le aminteşte cuvântul său şi le deschide mintea spre înţelegerea Morţii şi Învierii lui. El le face prezent misterul lui Cristos, în cel mai înalt grad în Euharistie, pentru a-i reconcilia, a-i pune în comuniune cu Dumnezeu, pentru a-i face să aducă „multe roade” (In 15, 5. 8. 16).

738 Astfel, misiunea Bisericii nu se adaugă la cea a lui Cristos şi a Duhului Sfânt, ci este sacramentul ei; prin toată fiinţa sa şi în toate mădularele sale, Biserica este trimisă pentru a vesti şi a da mărturie, a actualiza şi a răspândi misterul comuniunii Sfintei Treimi (acesta va fi obiectul articolului următor):

Noi toţi, care am primit unul şi acelaşi duh, pe Duhul Sfânt, am fost uniţi între noi şi cu Dumnezeu. Căci deşi, luaţi în parte, suntem numeroşi şi Cristos face ca Duhul Tatălui şi al său să locuiască în fiecare dintre noi, acest Duh unic şi nedespărţit prin El însuşi îi aduce la unire pe cei care sunt diferiţi între ei (...) şi face ca toţi să apară una în El însuşi. Şi după cum puterea sfintei firi omeneşti a lui Cristos face ca toţi aceştia în care ea se află să formeze un singur trup, socotesc că în acelaşi fel Duhul lui Dumnezeu, care locuieşte în toţi, unic şi nedespărţit, îi aduce pe toţi la unitatea spirituală¹²⁰¹.

739 Pentru că Duhul Sfânt este ungerea lui Cristos, Capul Trupului, este cel care îl revarsă în mădularele sale pentru a le hrăni, a le vindeca, a le organiza în funcţiile lor reciproce, a le da viaţă, a le trimite să dea mărturie, a le asocia la jertfa sa adusă Tatălui şi la mijlocirea sa pentru lumea întreagă. Cristos împărtăşeşte mădularelor Trupului său pe Duhul său Sfânt şi Sfinţitor prin sacramentele Bisericii (acesta va fi obiectul celei de-a doua părţi a Catehismului).

740 Aceste „lucrări minunate ale lui Dumnezeu”, oferite credincioşilor în sacramentele Bisericii, îşi aduc roadele în viaţa nouă, în Cristos, după Duh (acesta va fi obiectul celei de-a treia părţi a Catehismului).

741 „Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre; într-adevăr, noi nu ştim să ne rugăm cum se cuvine, dar însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine Negrăite” (Rom 8, 26). Duhul Sfânt, înfăptuitor al lucrărilor lui Dumnezeu, este Maestrul rugăciunii (acesta va fi obiectul celei de-a patra părţi a Catehismului).