Secolele XI-XIV

D. VIATA SPIRITUALA

Din punct de vedere confesional cea mai mare parte a populaţiei locale continua să adere la creştinismul de rit ortodox. Sugestive pentru opţiunile religioase ale comunităţilor autohtone sînt necropolele conţi-nînd morminte cu înhumaţi depuşi conform practicilor creştine, loca­şurile de cult şi cruciuliţele pectorale de bronz, descoperite în mai multe zone ale Moldovei, la care se adaugă şi unele informaţii ale izvoarelor scrise.

Organizarea bisericii româneşti de la răsărit de arcul carpatic se menţinea în forme incomplet evoluate, situaţie ce se datora desigur in­stabilităţii politice întreţinute de desele invazii străine. Pînă în secolul al XlV-lea românii din Moldova nu au avut o ierarhie ecleziastică su­perioară proprie, cu activităţi desfăşurate în conformitate cu toate nor­mele canonice, adică cu vlădici hirotonisiţi periodic de arhierei învestiţi cu acest drept, precum şi cu sedii diecezane stabile. Se poate doar bănui că au mai continuat să păstorească, la fel ca în prima jumătate a seco­lului al XlII-lea, acei „pseudoepiscopi" nesfinţiţi potrivit uzanţelor ri­tuale în vigoare.

Biserica ortodoxă de la răsărit de Carpaţii Orientali se afla în pe­rioada de după marea invazie mongolă numai în mod indirect sub egida confesională a înaltului for spiritual de la Constantinopol, autoritatea patriarhului ecumenic nefiind exercitată nemijlocit, ci prin instanţele ierarhice inferioare cu sediul în vecinătatea Moldovei. Aşa cum s-a apre­ciat, organizarea cultului şi a instituţiilor corespunzătoare depindea, cei puţin în jumătatea de nord a regiunii, de dieceza haliciană³⁵². In spriji­nul acestei păreri, asupra căreia există un consensus omnium, au fost invocate îndeosebi unele izvoare din ultimele trei decenii ale secolului al XlV-lea. Dependenţa ecleziastică a Moldovei de episcopia de Halici este limpede enunţată în două scrisori ale papei Urban V adresate în vara anului 1370 arhiepiscopilor şi episcopilor catolici din Praga, Breslau şi Cracovia³⁵³. Informaţia este confirmată de actele patriarhale, de unde rezultă că, pentru conferirea titlului episcopal călugărilor Iosif şi Me-letie, voievodul Moldovei s-a adresat mitropolitului de Halici³⁵⁴.

înfiinţarea episcopiei de Halici — menţionată pentru prima dată în anul 1157³⁵⁵ — a avut loc în al doilea sfert al secolului al XH-lea, după desprinderea cnezatului halician de Rusia kieviană, fiind o conse­cinţă pe plan confesional a acestui eveniment politic. Prin 1303—1305 dieceza haliciană a fost ridicată la rangul de mitropolie, calitate care i-a fost retrasă însă în anul 1328, pentru ca să-i fie din nou redată între 1341 şi 1347. După o nouă perioadă, cînd a figurat între eparhiile su-fragane mitropoliei din Kiev, Haliciul şi-a redobîndit scaunul mitropo­litan în anul 1371, după demersurile întreprinse pe lingă sinodul patri­arhiei din Constantinopol de către regele Cazimir III, interesat să curme atîrnarea spirituală a supuşilor săi din Rusia de sud-vest faţă de cen­trele mitropolitane aflate în teritoriile controlate de principii lituanieni şi ruşi³⁵⁶. Subordonarea bisericii din Moldova faţă de cea haliciană s-a accentuat şi a căpătat norme mai riguroase de-abia după constituirea sta­tului feudal românesc de la răsărit de Carpaţi, anexarea la regatul po-

lonez a cnezatului de Halici-Wolhynia, şi, mai ales, după ce domnii Moldovei au recunoscut suzeranitatea Poloniei. Obedienţa confesională s-a putut exercita însă şi fără să se stabilească relaţii de dependenţă politică. Semnificativ în acest sens este că numeroase mitropolii orto­doxe din Rusia şi din Orient recunoşteau primatul forurilor ecleziastice din capitala Bizanţului.

Circulaţia la est de Carpaţii Orientali a obiectelor de cult produse în atelierele din Rusia de sud-vest a continuat şi după marea invazie mongolă. Semnificaţia răspîndirii lor în Moldova depăşeşte cadrul strict al relaţiilor de ordin economic, trădînd şi manifestări ale contactelor în sfera spirituală. Dintre obiectele de cult de provenienţă rusească din se­colele XIII—XIV descoperite în spaţiul est-carpatic menţionăm cruciuli­ţele duble-relicviar din bronz de la Suceava-,,Şipot" (jud. Suceava)³³⁷, Orheiul Vechi şi dintr-o localitate neidentificată din nordul Bucovi­nei³³⁸. Din aceste piese nu s-a păstrat decît una din cele două părţi com­ponente ale lor, cealaltă pierzîndu-se în decursul vremurilor. Cruciuli-ţele-encolpioane amintite aparţin la două tipuri diferite. Exemplarul de la Suceava-„Şipot", cu capetele braţelor rotunjite şi suprafaţa împărţită în mai multe registre, are înfăţişat în partea centrală pe Sf. Sihail, iar la cele patru extremităţi busturi de sfinţi încadrate în medalioane ova­le³⁵⁰ (fig. 50/6). Encolpioanele provenind de la Orheiul Vechi şi din loca­litatea neprecizată, din nordul Bucovinei se deosebesc de cruciuliţa de la Suceava în primul rînd prin extremităţile lor drepte. Suprafaţa pie­selor este de asemenea compartimentată prin nervuri subţiri. în plan central era redat Sf. Sihail cu un sceptru în mînă, iar în medalioanele cruciforme laterale bustul unui sfînt³⁶⁰ (fig. 57/7). Faptul că obiectele de cult de provenienţă rusească descoperite în Moldova se întîlnesc într-un număr mult mai redus după marea invazie mongolă decît în perioada anterioară acestui eveniment nu se explică prin diminuarea influenţei bisericii haliciene la răsărit de Carpaţi, ci prin decăderea generală a meşteşugurilor de prelucrare a metalelor în cnezatele ruseşti dominate de năvălitorii asiatici.

O motivare asemănătoare — declinul îndeletnicirilor meşteşugă­reşti — s-ar putea aduce şi pentru circulaţia mult diminuată a obiecte­lor de cult bizantine nu numai în ţinuturile dunărene, dar şi în alte ţări din Europa Răsăriteană şi Centrală. In regiunile est-carpatice singura cru­ciuliţă de tip bizantin cunoscută pînă în prezent provine de la Cetatea Albă. Din această cruciuliţă s-a păstrat numai braţul superior, pe care se afla inscripţia IC, prescurtarea de la 'I(7]ctou)C³⁶¹.

In legătură cu ierarhia bisericească clin spaţiul est-carpatic, în lite­ratura de specialitate s-a impus părerea că, încă din perioada anterioară „întemeierii"', Cetatea Albă ar fi fost reşedinţa unei episcopii sau mi­tropolii ortodoxe. în sprijinul opiniei menţionate au fost evocate mai multe izvoare de provenienţă bizantină, care, însă — supuse unui atent examen critic — se dovedesc cel puţin în parte needificatoare sau in­certe în ceea ce priveşte problema dezbătută. Astfel, mitropolia Maupo-xocaproo v\ioi. Nsaţ 'Poc-iaţ, amintită în Notitia episcopatuum (Ordo thro-norum), alcătuită în primii ani de domnie a lui Alexe I Comnenul (1081—1118), nu se afla în sud-estul Moldovei³⁶², ci, după toate pro­babilităţile, la Cernigov, unde existenţa unui scaun mitropolitan rezultă

dintr-o lucrare hagiografică despre sfinţii Boris şi Gleb³⁶³. La data ates­tării acestui Maurocastron aşezarea de la limanul Nistrului nu atinsese încă nivelul urban de dezvoltare şi ea nu putea fi în nici un caz sediul unei mitropolii.

în mai multe rînduri printre scaunele episcopale din Rusia este menţionat şi cel de la Asprocastron, denumire prin care s-a crezut că este desemnată Cetatea Albă³⁶⁴, dat fiind că aşezarea de la gurile Nis­trului figurează cu acest nume în numeroase izvoare literare, epigrafice şi numismatice medievale. Intr-o listă a eparhiilor aflate sub jurisdicţia patriarhiei constantinopolitane, întocmită în vremea domniei lui Andro-nic II Paleologul (1282—1328), între cele 12 dieceze sufragane mitropo­liei de la Kiev se afla şi xo 'AaTcpoxaorpov to Msya TrXv]oiov tou Ku£(3ou. .Aceeaşi listă mai conţine şi o înşiruire a celor şapte episcopii dependente de Halici aflate în „Rusia Mică" (waairrwţ xal dţTV)v Mixpav 'Pcoatav), în­tre care, pe ultimul loc, este citată şi „Cetatea Albă de la gurile flu­viului Elissos" (to 'Aeic, to 365. In afară de aceasta, într-un act din anul 1345, episcopul Chirii din 'AaTtpoxaaTpov este amintit printre prelaţii participanţi la alegerea lui Euthym ca episcop de Smolensk³⁰⁶. Identificarea Asprocasfrron-ului din jurisdicţia ecleziastică a Kievului, menţionat în vremea lui Andronic II, şi probabil a celui amintit în 1345, cu oraşul Bielgorod, situat la circa 25 km nord-vest de Kiev, pe rîul Irpen — unde existenţa unui centru episcopal a fost atestată încă din anul 1072, iar ulterior şi în secolele XII—XIIP⁽ⁱ⁷ — este cît se poate de evidentă. In schimb, problema loca­lizării Asprocastron-nlni de pe Elissos este mult mai anevoioasă. Numele cetăţii şi apropierea de Halici pledează, aşa cum s-a relevat, pentru iden­tificarea sa cu Cetatea Albă de la vărsarea Nistrului. Pe de altă parte, precizarea din izvorul grecesc că localitatea în discuţie s-ar afla la gu­rile Elissos-ului (Elexos din portulanele italiene)³⁶⁸, hidronim prin care era desemnat Niprul, vine în contradicţie evidentă cu ipoteza propusă. Pe lîngă dificila problemă a identificării, în cazul eparhiei de la Aspro­castron de pe Elissos se pune întrebarea dacă în deceniile ce au urmat menţionării sale documentare ea nu a fost cumva subordonată altei mi­tropolii sau dacă nu a fost desfiinţată, căci pînă în anul 1401 — cînd ne aflăm în posesia unei alte atestări a episcopiei de la Asprocastron depen­dentă de mitropolia Rusiei Mici³⁶⁹ — nu dispunem de nici o mărturie scrisă asupra sa. Asprocastron-ul nu figurează în rîndul celor patru cen­tre de reşedinţă a episcopiilor sufragane mitropoliei haliciene reînfiin­ţată în 1371. Dealtfel, prezenţa în acest an a unei episcopii la Cetatea Albă pare puţin probabilă, pentru că dintr-un act sinodal de la Constan-tinopol reieşea că între mitropolia Haliciului şi cea a Ungrovlahiei nu se aflau arhierei ortodocşi³⁷⁰. De asemenea, nici din Viaţa Sj. Ioan cel Nou nu rezultă că în vremea martiriului lui Ioan din Trapezunt ar fi existat o episcopie ortodoxă la Cetatea Albă. Dimpotrivă, această lu­crare hagiografică nu lasă să se întrevadă că membrii comunităţii orto­doxe din oraş ar fi fost puternici şi ar fi dispus de forme de organizare superioară. în schimb, scrisoarea patriarhală din 1401 confirmă că într-o perioadă anterioară, corespunzînd probabil cu deceniul al 9-lea clin se­colul al XlV-lea, episcopia de la Asprocastron se găsea din nou sub ju­risdicţia canonică a mitropoliei Rusiei Mici, adică a Haliciului. întrucît

la Cetatea Albă nu s-a aflat niciodată un scaun diecezan dependent de mitropolia Moldovlahiei, s-a presupus că titularul eparhiei ar fi fost mutat la Suceava, la fel cum se produsese transferul arhiereului de la Vicina la Curtea de Argeş în anul 1359³⁷¹, ceea ce n-ar fi exclus. Re­marcăm doar că, în timp ce pentru desfiinţarea scaunului mitropolitan de la Vicina existaseră raţiuni politice întemeiate, o măsură identică pentru eparhia de la Cetatea Albă pare mai puţin justificată într-o epocă în care autoritatea domnilor Moldovei în zona ţărmurilor pontice era în plină ascensiune. Datele evocate mai sus arată că existenţa la Cetatea Albă de la gurile Nistrului a unui sediu episcopal sufragan Kievului şi ulterior Haliciului nu este atît de veche precum s-a presupus.

Legăturile canonice cu Haliciul nu au exclus contactele apropiate — îndeosebi ale parohiilor din partea meridională a Moldovei — cu fo­rurile ecleziastice greceşti şi slave din Balcani. Înainte de mutarea la Curtea de Argeş, în Ţara Românească, eparhia din Vicina îşi extindea aria de influenţă poate şi asupra unor ţinuturi dintre C'arpaţii Orien­tali şi Nistru. Prin intermediul mitropoliilor din Vicina şi Halici, care îşi exercitau jurisdicţia canonică asupra regiunilor de la Dunărea de Jos, patriarhia din Constantinopol încerca să-şi menţină autoritatea în nişte teritorii unde avea de înfruntat ofensiva susţinută a prozelitismu­lui romano-catolic. Reprezentanţii clerului din zonele sudice ale Mol­dovei au continuat probabil şi legăturile cu patriarhia din Tîrnovo. Gra-vitarea confesională a românilor din regiunile nord-dunărene spre pa­triarhia de la Tîrnovo şi episcopiile sale sufragane datează din perioada extinderii dominaţiei politice a Asăneştilor în stînga Dunării şi ea s-a per­petuat desigur şi după decăderea celui de-al doilea tarat bulgar. întrucît limba liturgică era slavona eparhiilor balcanice, de unde se procurau şi manuscrisele cu literatură rituală, stabilirea contactelor strînse cu aceste eparhii era extrem de utilă, ba chiar indispensabilă. După crearea mi­tropoliei Ungrovlahiei, este probabil că între biserica muntenească şi cea din Moldova meridională să se fi instituit anumite raporturi ierar­hice. In literatura istorică mai veche se admite atîrnarea bisericii din Moldova faţă de arhiepiscopia autocefală de la Ohrida în cursul seco­lului al XIV-lea³⁷². Această părere se întemeiază îndeosebi pe menţiu­nea făcută de doi interpolatori ai cronicii lui Grigore Ureche, reprodusă şi în alte izvoare ulterioare, despre hirotonisirea unui mitropolit al Mol­dovei de către arhiepiscopul din Ohrida în timpul domniei lui Iuga Vodă³⁷³. După cum s-a făcut dovada, inserarea în letopiseţele moldove­neşti a informaţiilor asupra legăturilor cu Ohrida sînt rodul unor con­fuzii, aşa încît dependenţa bisericii româneşti de la răsărit de Carpaţii Orientali de arhiepiscopia Ohridei nu se poate accepta³⁷⁴.

Datele de care dispunem în legătură cu edificiile religioase ortodoxe din Moldova sînt deocamdată extrem de sumare. Din lucrarea privind martiriul lui Ioan cel Nou rezultă că la Cetatea Albă se afla o biserică de rit ortodox, unde fuseseră depuse timp de peste 70 de ani rămăşiţele pămînteşti ale mucenicului din Trapezunt³⁷⁵. Cu prilejul săpăturilor efec­tuate recent au fost identificate urmele unei biserici de lemn la Ră­dăuţi — peste care s-a construit un locaş de cult din piatră, cu hramul Sfîntului Nicolae, păstrat şi în zilele noastre³⁷⁰ — precum şi ale unei biserici cu temelii de piatră la Volovăţ (jud. Suceava)³⁷⁷, ambele datate în secolul al XIV-lea. Potrivit legendei consemnate într-o cronică locală

tîrzie, Dragoş Vodă ar fi înălţat la Volovăţ o biserică din lemn, care i-ar fi servit şi drept necropolă³⁷⁸. Aceluiaşi voievod i se atribuie de tradiţie construirea bisericilor din Boureni, Mirăuţi şi Şiret³⁷⁹. Cu siguranţă că în perioada anterioară întemeierii statului moldovenesc, dar şi după aceasta, astfel de locaşuri de închinăciune din lemn erau răspîndite în aproape toate satele. Ele erau desigur construcţii simple, de dimensiuni reduse, ridicate îndeosebi cu cheltuiala obştiilor de către meşterii băş­tinaşi. Lemnul a rămas materialul cel mai utilizat atît pentru locuinţe, cît şi pentru aşezăminte de cult. Dată fiind perisabilitatea sa, şansele de a depista urmele edificiilor de la suprafaţa solului şi de a diferenţia pe cels de caracter religios de acelea laice sînt destul de reduse.

In legătură cu existenţa mănăstirilor la românii din Moldova în secolul care a precedat „descălecatului" nu ne putem pronunţa din cauza absenţei informaţiilor. Judecind după situaţia din Ţara Românească, care nu putea să se deosebească prea mult de cea de la est de Carpaţi, credem că au lipsit tradiţiile prea bogate de viaţă monahală. Nu întîrn-plător, domnul Nicolae-Alexandru considerase util ca, în schimbul unei donaţii băneşti, să trimită călugări din ţara sa la mănăstirea grecească de la Kutlumus de pe Muntele Athos³⁸⁰, desigur pentru a-i familiariza cu rigorile îndeletnicirii monahale.

Desfăşurarea normală a practicilor de cult la comunităţile locale nu a fost prea mult afectată de constituirea Hoardei de Aur, datorită apli­cării de către mongoli a principiilor de largă toleranţă religioasă faţă de popoarele subjugate. Semnificativă în această privinţă este împrejura­rea că preoţimea era scutită de dări şi de alte obligaţii şi că la Sărai, deci chiar în capitala Hoardei, hanii au admis în anul 1261 înfiinţarea unei episcopii ortodoxe pentru populaţia rusească adusă cu sila sau sta­bilită de bunăvoie în oraş. Jertfele umane suferite la răsărit de arcul carpatic atît de ortodocşi, prin Ioan din Trapezunt, cît şi de catolici, prin franciscani, la Cetatea Albă şi la Şiret, nu s-au datorat mongolilor, ci divergenţelor intercomunitare.

In momentul întemeierii Hoardei de Aur mongolii practicau cre­dinţe şamaniste, îmbrăţişate de ei încă înainte de a porni marea ofen­sivă spre apus. îngăduinţa mongolilor pentru profesarea altor religii de către cei care le erau supuşi s-a manifestat îndeosebi în perioada cînd concepţiile şamaniste dominau viaţa lor spirituală. De-abia odată cu domnia lui Ozbăg s-a produs adoptarea oficială a islamismului în ca­drul Hoardei. Opţiunile anterioare ale lui Sartaq spre creştinismul nes-torian şi ale lui Berke spre islamism rămăseseră fără urmări durabile pentru societatea mongolă³⁸¹. Din vremea lui Ozbăg sau a urmaşilor săi datează construcţia unei moschei la Orheiul Vechi şi mormintele mu­sulmane din acest oraş şi de la Costeşti. Aceste complexe funerare, con­struite din plăci decorate cu frumoase motive orientale şi cu inscripţii arabe (fig. 55/4—5), aparţineau nu numai mongolilor, ci şi unor orăşeni de confesiune musulmană veniţi din regiunile asiatice şi est-europene ale Hoardei de Aur. La existenţa unui locaş de cult musulman în Mol­dova în vremea stăpînirii mongole se referă o cronică otomană de la în­ceputul secolului al XV-lea, unde acesta este atribuit domniei lui Berke³⁸², ceea ce este însă inexact.

Paralel cu sprijinirea politicii expansioniste maghiare la est de Car­paţi, Scaunul apostolic a continuat trimiterea sistematică a misionarilor

în răsăritul Europei, precum şi a solilor la curtea hanilor. Beneficiile uriaşe ce ar fi fost posibil să se obţină în eventualitatea convertirii mon­golilor şi a popoarelor supuse Hoardei de Aur au fost intuite cu clar­viziune de cei care conduceau destinele bisericii romano-catolice. Mi­sionarii încercau să suplinească lipsa clerului parohial, propovăduind atît în regiunile ocupate nemijlocit de mongoli, cît şi în acelea aflate sub dominaţia lor, întreprindere favorizată de indulgenţa hanilor faţă de ma­nifestările de cult. Dacă în secolul al XHI-lea papalitatea se folosise pentru propagarea catolicismului în Europa Răsăriteană îndeosebi de dominicani, în secolul următor locul acestora a fost preluat în mare parte de franciscani³⁸³.

In legătură cu acţiunile celor trimişi să răspîndească dogmele cato­lice la est de Carpaţi se păstrează mai multe bule, dintre care o parte se referă şi la regiunile locuite de români. Nu întotdeauna, însă, textul emanat de curie este explicit în ceea ce priveşte localizarea românilor. In bula din 25 martie 1245 — unde se precizau teritoriile în care francis­canii urmau să-şi ducă la îndeplinire opera de propovăduire a catolicis­mului — imediat după ţara bulgarilor este enumerată ţara vlahilor (Bla-corump⁸⁴, denumire aplicată probabil statului sud-dunărean al bulgari­lor şi românilor, desemnat deseori în actele papale şi în cronicile occi­dentale sub forma terra Bulgarorum et Blachorum. în schimb, în actul papei Nicolae IV, purtînd data de 3 septembrie 1288, unde se menţio­nează misiunea călugărilor predicatori în ţările est-europene şi orientale, între care şi în aceea a vlahilor (Vlachorum ubicumqne existentiump⁸⁵, se aveau în vedere românii din mai multe regiuni, prin urmare şi din spa­ţiul extracarpatic. Spre deosebire de bula din 1245, în cea din 1288 ţara bulgarilor nu mai este alăturată de aceea a vlahilor, între ele fiind inter­pusă ţara cumanilor, fapt ce reprezintă un argument în plus în sprijinul părerii că românii la care se referă Scaunul pontifical nu erau numai cei din cuprinsul statului Asăneştilor.

Activitatea misionarilor catolici în spaţiul est-carpatic este oglindită şi în alte izvoare de epocă. Printre ţările unde erau dirijate acţiunile lor, documentele pontificale enumera în mod consecvent terra Cumanorum, concept geografic care în secolele XIII—XIV desemna de regulă terito­riul Hoardei de Aur, deci şi extremitatea meridională a Moldovei. Astfel de menţiuni apar — înainte de 1370 — în bule din 11 iunie 1239³⁸⁶, 21 martie 1245³⁸⁷, 23 iulie 1253³⁸⁸, 19 aprilie 1258³⁸⁹, 3 septembrie 1288³⁹⁰, 13 august 1291³⁹¹, 10 aprilie 1299³⁹²,\23 iulie 1307³⁹³, 1 mai 1318³⁹*, 23 octombrie 1321³⁹s, 5 decembrie 1369³⁹⁶, 12 martie³⁹⁷ şi 23 martie 1370³⁹⁸, al căror conţinut este în multe privinţe analog. Cu excepţia celor — deja evocate — din 1253, 1288, 1299 şi 1318, adresate numai dominicanilor, şi a celor din 1307 şi 1321, adresate atît franciscanilor cît şi dominica­nilor, toate celelalte acte îi privesc pe membrii Ordinului franciscan, dovediţi a fi extrem de laborioşi în întreprinderile lor.

Ca centre ale misionarismului franciscan în răsăritul continentului au servit în primul rînd cetăţile şi factoriile genoveze şi veneţiene de pe ţărmul Mării Negre. Din punct de vedere administrativ aşezămintele franciscane din bazinul pontic au fost incluse în vicariatul Tartariei orien­tale, cu trei custodii, şi în vicariatul Tartariei de miazănoapte, cu numai două custodii: Sărai şi Gazaria. De aceasta din urmă depindeau şi loca-

şele de la Maurum Castrum (Cetatea Albă) şi Vicena (Vicina), menţio­nate în izvoare din prima jumătate a secolului al XlV-lea³⁹⁹. Ca şi do­minicanii, franciscanii au manifestat o pronunţată preferinţă pentru activitatea în mediul citadin, ceea ce a făcut ca harta aşezămintelor lor să corespundă cu „harta urbană a creştinătăţii"⁴⁰⁰. Schimbările politice de la est şi nord-est de Carpaţi, intervenite în urma anexării Rusiei ha-liciene la Polonia şi a întemeierii statului moldovenesc de-sine-stătător_r au produs modificări şi în organizaţia provinciilor franciscane. Dintr-o listă a locaselor minorite de la sfîrşitul secolului al XlV-lea aflăm că aşe-zămîntul de la Cetatea Albă nu mai făcea parte din Vicariatus Tartariae Aquilonaris şi că fusese inclus în vicariatul Rusiei, împreună cu altele 12 înfiinţate în sudul regatului polon şi în Moldova, dintre care amintim pe acelea de la Şiret, Baia, Hotin şi Licostomo (Habet hec loca: .. . Ce-reth, Modaluie, ...Cotcham, Licostoni, Albi Castrif⁰¹. Ele existau desi­gur cel puţin de prin 1385 — cînd în două codexuri minorite se men­ţionează un număr de 15 şi, respectiv, 14 locaşe franciscane, din păcate nenominalizate⁴⁰² — dar probabil nu înainte de 1371, an în care, prin bula din 16 noiembrie, Grigore XI autoriza pe Nicolae de Krosno, vica­rul minorit al Rusiei, să ducă 30 de călugări pentru mănăstirile din vi­cariatul său, semnalat documentar cu acest prilej pentru prima dată⁴⁰³. Prezenţa franciscanilor la Şiret este atestată între altele în 1378⁴⁰⁴, dar crearea aşezămîntului din această localitate şi din alte centre din Mol­dova se situează din punct de vedere cronologic ceva mai devreme.

Incepînd din anul 1318, sau eventual chiar din 1317, cînd a fost fondată episcopia catolică de la Caffa, zona din sudul Moldovei — in­clusă în hotarele Hoardei de Aur — a intrat sub jurisdicţia sa canonică, care se exercita, în conformitate cu decizia papei, de la Sărai pînă la Varna şi de la ţărmul mării pînă la graniţele Rusiei. Cel dintîi titular al diecezei de la Caffa, care păstra o anumită dependenţă faţă de arhi­episcopia din Genova, a fost minoritul catalan Hieronymus, succedat de dominicanul Matei⁴⁰⁵. In acelaşi timp, în ţinuturile de la răsărit de lan­ţul carpatic rămase în afara stăpînirii mongole, papalitatea în colabo­rare cu vîrfurile forurilor ecleziastice clin Ungaria făcea demersuri pen­tru repunerea în funcţie a vechii episcopii a cumanilor.

Ofensiva spre răsăritul Europei a catolicismului în a doua jumă­tate a secolului al XHI-lea — pusă în mişcare îndeosebi după istoricul conciliu de la Lyon din anul 1245 — şi în secolul al XlV-lea s-a des­făşurat într-o perioadă de declin politic a statelor unde populaţia ma­joritară era de confesiune ortodoxă, cînd suveranii lor se arătau conce­sivi faţă de aspiraţiile de unire ale Bisericii romano-catolice. In pofida acestei situaţii şi cu toate eforturile stăruitoare de impunere a cultului catolic în spaţiul dintre Carpaţii Orientali şi Nistru rezultatele concrete s-au dovedit a fi puţin consistente.

In ceea ce priveşte preocupările estetice manifestate la populaţia locală, ele s-au exteriorizat atît prin producerea obiectelor de po­doabă, cît şi prin aplicarea unor elemente decorative pe construcţiile de locuit şi de cult sau pe diferite obiecte de uz comun, cu rol funcţio­nal bine definit. Intrucît pe parcursul prezentului capitol aceste aspecte au mai fost evocate, nu vom reveni asupra lor. Remarcăm doar diver­sificarea şi creşterea numerică a obiectelor la a căror producere accentul

pe latura strict artistică a căpătat o pondere mai mare ca în perioada anterioară.

Intrarea spaţiului carpato-nistrian în sfera intereselor economice şi politice ale statelor şi populaţiilor vecine explică în anumite privinţe contractarea de către societatea românească a numeroase elemente cul­turale de origine diferită. Penetraţia componentelor culturale alogene a dus la stabilirea punţilor de legătură cu civilizaţia Bizanţului, a Occi­dentului catolic, a statelor ruseşti şi a stepelor euroasiatice. Prin supra­punerile mai multor tipuri de civilizaţii s-a produs nu numai o între­pătrundere a lor, dar şi o adaptare la realităţile care li s-au impus.

In legătură cu modul de receptare a bunurilor de cultură, Lucian Blaga formula cu cîteva decenii în urmă o întemeiată judecată: „Origi­nalitatea unui popor nu se manifestă numai în. creaţiile ce-i aparţin ex­clusiv, ci şi în modul cum asimilează motivele de largă circulaţie"⁴⁰⁶. In ceea ce priveşte populaţia românească din ţinuturile est-carpatice, re­marcăm că aceasta nu a recurs la o adoptare neselectivă a componen­telor proprii altor civilizaţii, ci doar a acelora adecvate facturii sale psi­hice şi care corespundeau nivelului ei general de dezvoltare. Dacă în primele secole ale mileniului al II-lea opţiunile societăţii locale spre re­ceptarea elementelor străine de cultură au fost mai puţin diferenţiate, la o preluare eclectică şi o prelucrare creatoare a împrumuturilor se ajunge de-abia într-o perioadă ulterioară.

NOTE

¹ A. Pippidi, Contribuţii la studiul legilor războiului in Evul Mediu, Bucureşti,
1974, p. 248—250.

² Pascu, Contribuţiuni, p. 15.
⁸ Ipat. let., p. 194—195.

⁴ Plano Carpini, p. 129; G. Pulle, Historia Mongalorum. Viaggio di f. Giovanni
da Pian del Carpine ai Tartari nel 1245—ii, Firenze, 1913, p. 120. In unele manu­
scrise numele Olaha a fost transcris în mod deformat sub forma Aloha. Cf. The
Journey of William of Rubruck to the Eastern Parts of the World, 1253—55, as
narrated by himself, with two Accounts of the Earlier Journey of John of Pian
de Carpine, ed. W. W. Rockhill, Londra, 1900, p. 31, nota 2.

⁵ Gh. I. Brătianu, Lak. O interpretare greşită o unui capitol din „Cartea lui
Marco Polo", în CIs, I, 1925, 1, p. 375—376; idem, Roman şi Vlachata în tradiţia
istorică a descălecatului Moldovei, în AARMSI, s. III, XXVII, 1944—1945, p. 43 şi
urm.; idem, In jurul întemeierii statelor româneşti, în Ethos, II, Paris, 1975, p. 40—41.

⁶ A. Boldur, Cine a fost principele Olaha?, în SCŞ, XX (III SN), 1947,
p. 312—313.

⁷ Gh. I. Brătianu, Roman şi Vlachata..., p. 44.

⁸ Plano Carpini, p. 103, 128.

⁹ Gh. I. Brătianu, Roman şi Vlachata..., p. 37—39, 45.

¹⁰ Let. Voskr., p. 256; CSL, p. 154—155, 158; SML, p. 55.

¹¹ D. Onciul, Dragoş şi Bogdan fundatorii principatului moldovenesc, în SI,
I, p. 109—110, 117; P. P.' Panaitescu, Interpretări româneşti, Bucureşti, 1947, p. 143;
A. Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Bucureşti, 1972, p. 67—71.

¹² Rubruc, p. 209; Relations des voyages de Guillaume de Rubruk, Bernard
le Sage et Saewulf, ed. F. Michel et Th. Wright, Paris, 1839, p. 79.

¹³ Thomae Tusei Gesta imperatorum et pontificum, ed. E. Ehrenfeuchter, în
, S, XXII, 1872, p. 525.

¹⁴ M. P. Dan, Cehi, slovaci şi români in veacurile XIII—XVI, Sibiu, 1944, p. 25
şi urm.; Gh. I. Brătianu, O nouă mărturie (1277) despre un voievodat moldovenesc
din veacul al XUI-lea, în AARMSI, s. III, XXVII, 1944—1945, p. 231—244.

¹⁴a Pascu, Contribuţiuni, p. 16. Cf. şi nota 385.

¹⁵ Brătianu, Recherches, p. 39; Ist.' Rom., II, p. 162; A. Decei. La Horde d'Or
et Ies Pays Roumains aux XHIe et XlVe si'ecles selon Ies historiens arabes contem-
porains, în Romano-arabica, II, Bucureşti, 1976, p. 61—63; V. Spinei, Informaţiile
istorice despre populaţia românească de la est de Carpaţi în secolele XI—XIV, în
AIIAX, XIV, 1977, p. 9.

¹⁶ Tiesenhausen, I, p. 116—117 (Baibars), 160—161 (an-Nuwairi), 383—384 (Ibn
Chaldun).

¹⁷ Ibidem, p. 383.

¹⁸ Geographie d'Aboufeda, II, ed. M. Reinaud, Paris, 1848, p. 318.

¹⁹ Georgii Pachymeris De Michaele et Andronico Paleologis, ed. Im. Bekker,
II, Bonn, 1835, p. 265.

²⁰ Tiesenhausen, II, p. 72.

²¹ P. Pelliot, Notes sur Vhistoire de la Horde d'Or, Paris, 1949, p. 115 şi urm.

²² Hurmuzaki, Doc, I, p. 557—560.

²³ Raimundi Lulli Disputatio fidei et intellectus, în Opera, IV, Maguntiae, 1729,
p. 6. Cf. şi Golubovich, Biblioteca, I, p. 381; A. Sacerdoţeanu, Vlahii din 1303 în
opera lui Ramon Lull, în Revista istorică, XVII, 1931, 4—6, p. 68—75.

²ⁱ Johanns von Wiirzburg Wilhelm von Osterreich, ed. E. Regel, Berlin, 1906, p. 13.

²⁵ Ibidem, p. 107.

²⁶ Jansen Enikels Weltchronik, ed. Ph. Strauch, în MGH, DC, III, 1, 1891,
p. 502. Cf. şi G. Popa-Lisseanu, Românii în poezia medievală, în CIs, X—XII,
1934—1936, 1, p. 139—141.

²⁷ Dlugosz, Hist. Pol., III, p. 116: Et contractis magnis suorum gentimn copiis,
solatiis etiam vicinorum populorum, videlicet Ruthenorum, Walachorum et Lithua-
norum stipatus, Marchiam Brandeburgensem citra et ultra Odram sitam, post
jestum Sancti Johannis Baptistae ingreditur... într-o cronică de mai tîrziu lup­
tele cu Brandenburgul sînt datate în anul 1325, iar vlahii nu mai sînt amintiţi între