1. RAPORTURILE POLITICE LA NORDUL DUNĂRII DE JOS LA MIJLOCUL SECOLULUI AL XIV-LEA
Dintre evenimentele politice cu repercutare directă şi pregnantă asupra cadrului general de evoluţie a societăţii româneşti în momentul premergător realizării formelor, superioare de organizare statală la răsărit de arcul carpatic, de cea mai mare însemnătate au fost cele consumate în vecinătatea nordică a Moldovei, în cnezatul rusesc Halici—Wol-hynia. La aceste evenimente au fost implicate în mod activ Hoarda de Aur, Polonia, Ungaria şi Lituania, adică cîteva din statele cele mai puternice din răsăritul şi centrul continentului. în primele patru decenii ale secolului al XlV-lea Rusia de sud-vest traversa o perioadă de criză acută, pe fondul fărîmiţării feudale şi a slăbirii autorităţii centrale, situaţie de care ţările învecinate au căutat să profite amestecîndu-se în problemele interne ale cnezatului, încercînd să-i smulgă anumite teritorii ori chiar să-1 anexeze în întregime. Interesele divergente ale statelor cu hotare comune cu Haliciul şi Wolhynia, alimentate de stări conflictuale mai vechi, au degenerat în lupte acerbe pentru extinderea zonelor stăpînite în detrimentul adversarilor1. Focarul de război, întreţinut la cote constante vreme de mai multe decenii, a afectat deseori nemijlocit şi regiunile de la răsărit de Carpaţii Orientali, întrucît teatrul operaţiunilor a cunoscut frecvente deplasări, în funcţie de obiectivele politice şi strategice urmărite de părţile beligerante.
încordarea extremă a situaţiei din Rusia Mică (Russia Minor, Mixpot 'Pwcrla) sau Rusia Roşie — cum mai era denumită Rusia de sud-vest în secolul al XlV-lea — s-a declanşat în aprilie 1340, odată cu invadarea ei de către armatele lui Cazimir III, în urma asasinării cneazului Boleslav de Mazovia (Iurii—George potrivit numelui adoptat după trecerea la ortodoxism). In concordanţă cu dreptul feudal, regele Poloniei a revendicat moştenirea asupra tronului halician, întemeindu-şi pretenţiile pe legăturile dinastice de rudenie: între descendenţii săi se numărau prinţese din casa cnezială a Haliciului. Ocuparea Haliciului şi Wolhyniei reprezenta şi o măsură de a stăvili atacurile mongole îndreptate împotriva Poloniei prin acest cnezat, expediţii pe care principii ruşi nu numai că erau incapabili de a le opri, dar le şi susţineau uneori prin participarea propriilor efective militare. Un astfel de atac avusese loc chiar la începutul anului 1340: Anno Domini MCCCXL-o die XI. Febr. cum Tartari intrassent regnuvx Poloniae, et ob hoc Rex et totum Regnura Hungarie turbaretur2.
Acţiunea lui Cazimir III din aprilie, repetată cu forţe sporite în iunie, a provocat o reacţie energică din partea adversarilor săi. O parte din boierimea locală sprijinea pe cneazul lituanian Lubart (Liubartas),
17 — Moldova în secolele XI—XIV.
258
care avînd ca soţie o prinţesă wolhyniană, se considera îndreptăţit să emită pretenţii teritoriale asupra unor domenii din sud-vestul Rusiei. La solicitarea' feudalilor ruşi s-a produs o viguroasă intervenţie a mongolilor, care, împreună cu forţele interne, au alungat armatele lui Ca-zimir 'iar apoi au invadat sudul Poloniei cum infinita multitudine, de-termi'nînd pe „regele Cracoviei" să apeleze la ajutorul ungurilor şi al cavalerilor teutoni3. Alertat de prezumtivele consecinţe ale invaziei, papa Benedict XII a cerut organizarea unei cruciade împotriva mongolilor si ,.necredincioşilor"4, termen care în acest caz era aplicat rutenilor şi' eventual, lituanienilor. Totodată, înaltul pontif s-a adresat hanului Ozbăg cu solicitarea de a dispune încetarea acţiunilor militare împotriva Poloniei şi Ungariei5. Intrucît Haliciul era tributar Hoardei, mongolii aveau desigur temeri că prin anexarea sa la Polonia vor fi frustraţi de o sursă importantă de venituri. Unele izvoare contemporane pun invazia mongolă pe seama foametei ce ar fi afectat crunt teritoriile lor. Se pare că această calamitate a fost cauzată, cel puţin în parte, de ravagiile provocate de lăcuste, care din Orient au trecut spre Europa Centrală şi Italia6, neocolind desigur regiunile româneşti. Potrivit informaţiei transmise de un reprezentant al Ordinului dominican, din cauza lipsei de hrană o parte a mongolilor ar fi încercat să se stabilească în vecinătatea Dunării: terra Christianorum ultra Danubium incolere voluerunt'''. Ştirea este confirmată şi de documentata cronică a franciscanului Ioan de Winterthur: Terminos regis Ungarie ex utraque parte Danubii longe lateque occupaverunt8. Nu este exclus ca între aceste evenimente şi pregătirile mongolilor de a invada Imperiul bizantin în anul 13419 să fi existat o anumită legătură. In schimb, dacă admitem producerea anumitor perturbaţii în cadrul Hoardei datorită efectelor dezastruoase ale foametei, nu putem fi însă de acord cu aprecierea că acest flagel ar fi constituit singurul motiv al intervenţiei mongole în Rusia, Polonia şi Ungaria.
încă înainte de angajarea disputelor din Rusia de sud-vest, între statele interesate în acapararea ei s-a creat un sistem de alianţe, cu urmări importante şi pentru evenimentele ulterioare din Moldova. Astfel, între regele Carol Robert al Ungariei şi Cazimir III al Poloniei intervenise un acord potrivit căruia suveranul polonez se obliga ca, în cazul în care va fi lipsit de urmaşi de sex bărbătesc, să asigure succesiunea unuia din fiii lui Carol la tronul Poloniei10. Această înţelegere a determinat pe Angevini să susţină pretenţiile Poloniei asupra cnezatului Halici—Wol-hynia, cu toate că şi ei revendicau suzeranitatea acestor ţinuturi, care nominal figurau de peste un secol în titulatura regilor Ungariei. Alianţei dintre cele două state catolice i s-a opus o coaliţie formată din Lituania şi .hoarda de Aur, deşi obiectivele urmărite de ele nu se identificau în privinţa Rusiei de sud-vest, lituanienii urmărind anexarea sa, iar mongolii menţinerea ei în stare tributară.
Cele două grupări rivale au venit în contradicţie şi în privinţa intereselor din Moldova, unde Ungaria dorea să înlăture poziţiile Hoardei.
Tâ r Vren?ea lui Car°l Robert încercările Ungariei de a se infiltra la
est de Carpaţi au fost mai timide, poate şi ca urmare a gravului insucces
înregistrat în tentativa de a-i supune pe românii din Muntenia, Ludovic
e Anjou, urcat pe tron în vara anului 1342, declanşează o politică
xpansionistă de mare anvergură, în planurile sale spaţiul extracarpatic
deţinînd un loc de prim rang. Semnificativ pentru atenţia acordată acestor regiuni este că prima sa acţiune externă importantă a fost îndreptată împotriva Ţării Româneşti. Cronicarul oficial al regelui pretinde că voievodul acestei ţări ar fi recunoscut cu prilejul respectiv suzeranitatea monarhului angevin11. în schimb, datele din diplomele acordate de Ludovic I sînt în vădit dezacord cu această informaţie. Episcopul de Oradea fusese trimis de mai multe ori la Nicolae-Alexandru pentru a negocia „pacea şi prietenia" între cele două ţări12, iar în 1359 — an în care sinodul patriarhiei constantinopolitane îl califica drept „mare voievod şi singur stăpînitor al întregii Ungrovlahii" (Msyaţ Po'ipoSac; xal au0£vT7)<; 7:âc7]ţOuYYpoP?.ayJaţ)13— într-un document oficial unguresc se recunoştea că domnul Ţării Româneşti nu consimţise să-1 accepte ca suzeran pe regele angevin: Alexander Bazarade, wajuoda Transalpinus, nos pro domino naturali recognoscere renuebat14. O acuzaţie similară i se aducea voievodului român într-o diplomă din anul 136515, cînd acesta nu mai era în viaţă. Conţinutul izvoarelor diplomatice relevă realitatea că la mijlocul secolului al XlV-lea Ţara Românească îşi menţinuse independenţa si că o acceptare formală a vasalităţii faţă de Ungaria nu se produsese decît pentru scurtă vreme, în scopul depăşirii unor momente de mare încordare în relaţiile dintre cele două ţări.
încă în perioada cînd Cazimir III se afla cu armatele în Rusia Mică, cu intenţia de a o alipi regatului său, o parte a boierimii locale a considerat că pentru preîntâmpinarea altor tentative expansioniste polone era mult mai prudentă acceptarea formală a vasalităţii faţă de monarhul Piast, în schimbul garantării autonomiei politico-administrative şi a neamestecului în problemele de ordin confesional. Conducerea efectivă a cnezatului a revenit — pînă în anul 1344, cînd a murit — boierului Detko, care stăpînise anterior la Przemysl. Autoritatea sa a fost recunoscută chiar de cei ce nu se numărau printre aliaţii săi. Edificatoare pentru calitatea ce i se atribuia este desemnarea sa, într-un document emanat în 1344 de serviciul cancelarial regal al Ungariei, drept capitaneus Ruthenorum^. Actul papal din 1341, unde se menţionează un capitaneus al ruşilor, colaborator al mongolilor împotriva Poloniei, se referea foarte probabil la acelaşi Detko17. Situaţia critică provocată de asasinarea lui Bolesiav-Iurii şi intervenţia polonă în Halici fusese folosită de principele Lubart — unul dintre fiii lui Gedimin — pentru a prelua cea mai mare parte a Wolhyniei18. Există suficiente temeiuri să se presupună că poziţiile lituaniene s-au menţinut pînă în anul 1349. Destul de explicit se exprimă în acest sens un cronicar polonez: Lubardus jilius Ge-dimini ducis Litwanorum eundem ducatum Russiae possidebat, quem rex Kazimirus anno domini MCCCXLIX cum exercitu jorti ingrediens, ob-tinuit ex integro cum omnibus civitatibus et cas£m1Sa.
După retragerea lui Cazimir III din Rusia, disensiunile Hoardei de Aur şi Lituaniei cu Polonia şi Ungaria s-au accentuat. Cronicile medievale semnalează invazii mongole şi ruseşti asupra provinciilor sud-estice ale Poloniei în 1342l8b, 134319 şi 134420, dar datarea lor nu prezintă siguranţă. In realitate, menţiunile respective s-ar putea să se raporteze numai la o singură expediţie. In acelaşi timp, în urma unor susţinute eforturi, papalitatea a reuşit să organizeze o cruciadă împotriva Lituaniei păgîne, cu participarea armatelor trimise de regii Ungariei, Poloniei
şi Boemiei şi de cîţiva principi germani, francezi şi olandezi. Datorită neînţelegerilor dintre aliaţi, acţiunea nu s-a încheiat cu rezultatul dorit, ba, mai mult, a degenerat într-un veritabil război între principalii combatanţi creştini21.
Transpunerea practică a liniei politice preconizate de Ludovic I de Aniou pentru regiunile est-carpatice venea în vădită coliziune cu inte-
V
resele Hoardei de Aur, care după urcarea pe tron a hanului Jani-Băg (1342—1357) se arăta la fel de energică şi intransigentă în relaţiile sale cu vecinii europeni ca şi în vremea domniei lui Ozbăg. Emirii din teritoriile occidentale ale Imperiului Hoardei erau preocupaţi să menţină situaţia politică instituită anterior şi să nu permită întărirea Ungariei de-a lungul versanţilor răsăriteni ai Carpaţilor, nici în zonele administrate direct de autorităţile mongole, nici în cele stăpînite de voievozii români. Desprinderea regiunilor româneşti subcarpatice de sub controlul sau stăpînirea Hoardei ar fi oferit regatului ungar posibilitatea de a crea baze de atac împotriva importantelor centre controlate de mongoli la gurile Dunării şi ale Nistrului şi totodată ar fi lipsit pe emiri de încasarea unor substanţiale dări de la comunităţile băştinaşe. Cu toate că nu dispunem de nici un izvor de unde să reiasă poziţia populaţiei româneşti faţă de încercările ungureşti de infiltrare în Moldova, credem că aceste încercări au avut de întîmpinat opoziţia localnicilor. Nu se putea sconta deci pe realizarea unui front comun împotriva Hoardei împreună cu românii, căci aceştia erau edificaţi că în cazul înlăturării mongolilor s-ar fi înlocuit nu starea lor de dependenţă, ci numai dominatorii şi formele obligaţiilor tributare. în plus, spre deosebire de mongoli, care nu lezau aspiraţiile confesionale ale băştinaşilor, ungurii şi reprezentanţii Scaunului apostolic exercitau presiuni cu scopul de a-i determina să opteze pentru catolicism.
Desigur că regele angevin era pe deplin conştient de dificultăţile ce le avea de surmontat în cazul declanşării ofensivei în zonele situate în orbita dominaţiei sau influenţei mongolilor. Pregătirile în vederea confruntărilor cu mongolii s-au accentuat după apariţia focarului de război din Halici—Wolhynia, dar mai ales după preluarea tronului de Ludovic I. Asupra preparativelor sale militare sîntem destul de puţin informaţi.
Din corespondenţa cu curia papală aflăm că în urma solicitării regelui, la 7 mai 1343 s-a obţinut de la Clement VI reacordarea de indulgenţe pentru cei ce vor muri „în luptă împotriva schismaticilor, tătarilor şi păgî-nilor"22, precum şi scutirea de a ţine post în timpul campaniei23. înaltul pontif fusese desigur informat de iminenţa ciocnirilor cu mongolii şi aliaţii lor.
Principalele referiri contemporane păstrate asupra luptelor dintre mongoli şi armatele puse în slujba regatului ungar se datorează lui Ioan de Tîrnave (Kukiillo) şi unui călugăr din Ordinul minorit, avînd de asemenea numele Ioan. Cronica lui Ioan de Tîrnave, scrisă la cîţiva ani după moartea regelui Ludovic, survenită în 1382, nu se păstrează într-o formă de-sine-stătătoare, ci a fost inserată, cu unele micî omisiuni, în Cronica de la Buda, în Cronica de la Dubnic (Chronicon Dubnicense) — unde lucrarea lui Ioan de Tîrnave este redată după forma inclusă în Cronica de la Buda — precum şi în Cronica ungurilor a lui Ioan de Thu-roczi, aceasta din urmă fiind singura lucrare unde se specifică adevăratul
autor al capitolelor despre viaţa lui Ludovic I de Anjou şi se reproduce întregul text24. Relatarea faptelor regelui Ludovic I pînă în anul 1355, făcută de un contemporan al său, fratele Ioan din Ordinul franciscan, se află intercalată numai în Chronicon Dubnicense25. Autorul acestei cronici, un simplu compilator, nu a făcut decît să transcrie fără discernă-mînt diferite alte izvoare, fără să încerce să confrunte cu acribie informaţiile. Prezentarea domniei lui Ludovic I începe cu un scurt fragment din cronica lui Ioan de Tîrnave, urmînd apoi textul scris de călugărul Ioan, după care se continuă din nou cu paragrafe din lucrarea lui Ioan de Tîrnave. Se reproduc, astfel, în capitole diferite, pasaje referitoare la aceleaşi evenimente. Acesta este şi cazul expediţiei antitătare, expusă în două paragrafe deosebite, deşi datele consemnate de cele două izvoart coincid în multe privinţe.
In cronica lui Ioan de Tîrnave, lucrare bine informată, dar plină d( subiectivism, dat 'fiind caracterul ei oficial, se arată că datorită invaziilor tătare în părţile Transilvaniei, regele a numit pe Andrei, fiul Iu Laczk sau Lachk (corect: Lăckfi) — căruia cronicarul îi atribuie calitatea de voievod al Transilvaniei — în fruntea unei armate compuse dii secui şi alte neamuri, pentru a întreprinde o expediţie în „ţara" tătarilor Campania s-a desfăşurat cu succes, numeroşi tătari fiind luaţi prizo nieri, iar conducătorul lor, Athlamos, ucis. Se menţionează că secuii ai mai iniţiat şi alte atacuri împotriva tătarilor, care au fost nevoiţi să sf retragă pînă spre mare fad
Dostları ilə paylaş: |