Secolele XI-XIV

268

reprezentanţii claselor privilegiate transilvănene, îndeosebi ai clerului romano-catolic.

Ca şi episcopia cumanilor, dieceza milcoviană nu era sufragană pri­matului bisericii catolice din regatul ungar, fiind supusă direct Scaunului apostolic. Poate că aceasta a reprezentat un motiv pentru care arhiepisco­pul de Strigoniu şi episcopul Transilvaniei n-au sprijinit efortul papilor de a reorganiza episcopia Milcoviei, cu atît mai mult cu cît ar fi trebuit să-i cedeze anumite teritorii şi să renunţe la încasarea unor consistente dijme bisericeşti. Cînd papa Iuliu II, protectorul lui Michelangelo şi Rafael, a decis în 1511 să subordoneze episcopia Milcoviei arhiepiscopiei de Strigoniu⁸⁰ era mult prea tîrziu pentru a mai influenţa destinul die­cezei din vecinătatea curburii Carpaţilor.

Insuccesele înregistrate de mongoli în anii 1344—1346, în timpul luptelor din Transilvania şi Moldova, ca şi la asediul Caffei, lăsau să se întrevadă începutul perioadei de ireversibilă decădere a Hoardei de

Aur, accentuată însă de-abia în vremea urmaşilor lui Jani-Băg. Slăbirea capacităţii militare a Hoardei s-a datorat desigur în mare parte pierde­rilor umane suferite în urma izbucnirii epidemiei de ciumă. Necruţăto­rul flagel, care după unele estimări a secerat viaţa a peste un sfert din populaţia continentului în decurs de numai cîţiva ani, şi-a făcut apa­riţia pe Volga, la Saraiul Nou (Sarai-Berke), în 1346, extinzîndu-se apoi în toată Crimeea. Mongolii catapultau cadavrele celor răpuşi de boală dincolo de zidurile Caffei împresurate, realizînd astfel o formă empi­rică, dar destul de eficientă, de război bacteriologic⁸¹. Din cetăţile pon­tice „moartea neagră" a fost răspîndită de galerele genoveze la Pera, Constantinopol şi în bazinul mediteranean, de unde a cuprins întreaga Europă. Molima a fost semnalată, de asemenea, în Rusia, Polonia şi Ungaria⁸², iar în anul 1349, şi în ţinutul orădean⁸³. Argumentele aduse în favoarea opiniei că ciuma din 1348—1352 ar fi afectat Ţara Româ­nească şi Moldova⁸⁴ s-au dovedit, la o reevaluare atentă, neconcludente pentru ipoteza amintită⁸³. Aceasta nu înseamnă însă că există certitu­dinea că epidemia nu s-ar fi întins şi asupra regiunilor româneşti de la est şi sud de arcul carpatic.

Angajarea forţelor mongole în luptele cu detaşamentele transilvă­nene şi ravagiile ciumei au oferit Poloniei o perioadă cu mai puţine solicitări din exterior, în răstimpul căreia a avut posibilitatea de a or­ganiza o nouă ofensivă asupra Rusiei Mici. Intenţiile Coroanei în ceea ce priveşte regiunile ruseşti vecine se reflectă în titlul autoatribuit de Cazimir III într-o diplomă acordată la Sandomierz în anul 1346, în care, Pe lingă alte demnităţi, el şi-a preluat şi pe aceea de „domn şi moşte­nitor al ţării Rusiei"⁸⁶, cu toate că la data respectivă acest titlu' era fără acoperire în situaţia politică reală. In anul 1349 o solie a Hoardei s-a prezentat la curtea regelui Poloniei⁸⁷, prilej cu care între cele două părţi beligerante a intervenit probabil un acord de pace. Apropierea , ^mei de Hoarda de Aur coincidea cu înrăutăţirea conjuncturală a relaţiilor dintre lituanieni şi mongoli⁸⁸. Mizînd desigur pe neutralitatea nanului, Cazimir III a pătruns în fruntea unei puternice armate în walici şi Wolhynia. Referitor la acest eveniment, în codexul de la mănăstirea Miechowski se consemnează: Et in jine eiusdem anni (1349 ⁿ-n-) rex Kazimirus terram Russie obtinuit⁸⁹, informaţie confirmată,

între altele, de cronica lui Ioan de Czarnkow⁹⁰ şi de lucrarea unui călu­găr din Ordinul franciscanilor, unde se află succinta adnotare: Anno 1349 Casimirus rex Polonie cum magna potencia intravit Russiam eam sîbi subiugando⁹¹. Anumite informaţii suplimentare faţă de aceste date se aduc în cronica mai sus-amintită a lui Ioan de Czarnkow, unde se relatează că în mîinile polonezilor au căzut toate cetăţile Rusiei Mici exceptînd Luţkul, rămas lui Lubart împreună cu teritoriul său adia­cent⁹². Letopiseţele ruseşti adeveresc succesul repurtat în 1349 de nume­roasa oştire polonă în Wolhynia şi deplîng măsurile regelui de impunere a ritului „latin" în biserică⁹³. Izvoarele citate fac dovada alipirii Rusiei Mici la domeniile coroanei Poloniei în urma campaniei din anul 1349. Cu acest prilej se stabileau hotare comune între Moldova şi statul polonez, eveniment cu covîrşitoare implicaţii pentru istoria medievală a voie­vodatului românesc de la est de Carpatii Orientali.

Lituanienii nu s-au arătat resemnaţi în privinţa integrării Rusiei de sud-vest la Polonia. In anul 1350 regele Cazimir III a avut de înfruntat din nou atacurile Lituaniei împotriva teritoriilor ruseşti anexate⁹⁴. In sprijinul său, Ludovic de Anjou a pornit în anul următor cu o puternică armată compusă din trupele nobilimii maghiare şi din mercenari ger­mani. Lituanienii au fost respinşi şi siliţi să ceară pace. Intre condiţiile acordului de pace figura obligativitatea creştinării lituanienilor, în timp ce Ludovic I se angaja să intervină la papă spre a obţine coroana regală pentru cneazul Keistut⁹⁵. încheierea acestei convenţii nu a însemnat nicidecum că principii lituanieni şi-ar fi abandonat pretenţiile asupra Rusiei Mici, pactul oferindu-le doar un răgaz pentru regruparea forţe­lor. Curînd ei au încălcat prevederile tratatului, fapt ce 1-a determinat pe Ludovic I să treacă din nou peste Carpatii Nordici. La 22 februarie 1352 regele plecase din Buda spre Ruthenia, ajungînd la Belz la 21 martie⁹⁶. Pentru a face faţă atacului, lituanienii au solicitat ajutor de la Hoardă, asigurîndu-şi totodată alianţa rutenilor. Renunţarea mongolilor la politica de neutralitate adoptată în anul 1349 şi trecerea de partea Lituaniei a modificat substanţial raporturile de forţe pe teatrul de luptă din sud-vestul Rusiei. în martie 1352 ostile mongole au pătruns prin ţinuturile ruseşti pînă în sudul Poloniei⁹⁷. Poziţia rutenilor în acest război se explică în mare parte prin nemulţumirea lor faţă de măsu­rile de impunere a catolicismului întreprinse de regele polon în anul anterior^9S. împreună cu polonezii, ungurii au asediat fără succes ceta­tea Belz, apoi s-au îndreptat spre sud-est, hărţuiţi de mongoli şi ruteni, trecînd, aşa cum se arată într-o cronică contemporană, rîul Seret (flu-vius Zerethp⁹, care de bună seamă nu este, precum s-a crezut, rîul ce străbate longitudinal Moldova¹⁰⁰, ci afluentul cu nume asemănător din stînga Nistrului. La începutul lui aprilie suveranul angevin se întor­sese deja la Munkăcs¹⁰¹, după ce timp de o lună înfruntase mari pri­mejdii, fără să determine înclinarea balanţei victoriei de partea tabe­rei catolice.

Despre această campanie cronicarul Matteo Villani relatează că în aprilie 1352 la Florenţa ar fi ajuns vestea despre o luptă a hanului tătar cu „regele Proslaviei" (re di Proslavia)¹⁰² (în alte manuscrise Proscla-via¹⁰³}, care era un „infidel" — adică schismatic — vasal Ungariei. In ajutorul său a fost trimisă o armată ungurească şi, în înfruntarea care s-a produs, proslăvii şi ungurii n-au reuşit să-şi învingă duşmanii, tre-

buind să se retragă; tătarii la rîndul lor ar fi intrat în panică, întor-cîndu-se în ţara lor. Identificarea proslavilor cu românii¹⁰⁴ este desigur inacceptabilă, însuşi numele lor indicîndu-le originea slavă. Pe de altă parte, în cronica lui Giovanni Villani, pe care fratele său Matteo o con­tinuă^ românii apar sub numele de Bracchi¹⁰⁵, ţara lor purtînd denumi­rea d'e Bracchia¹⁰⁶, formă evident denaturată de la Vlahia. în afară de aceasta, acceptarea echivalenţei între proslăvi şi români ar presupune că ciocnirea lor cu mongolii ar fi avut loc în regiunile româneşti. Or, după cum am arătat, luptele din 1352 s-au purtat în Rusia Mică, unde s-a produs şi intervenţia armatei regelui Ungariei. Potrivit părerii altor istorici, în persoana regelui Prosclaviei ar trebui să recunoaştem pe suveranul polonez¹⁰⁷, pe Feodor Koriatovici¹⁰⁸ sau pe un feudal din Braţlav¹⁰⁹. Făcînd comparaţia între naraţiunea cronicarului florentin şi celelalte texte referitoare la evenimentele din Halici-Wolhynia, re­zultă că Matteo Villani a comis o dublă confuzie: pe de o parte, a atribuit un rol extrem de important proslavilor, rol deţinut în reali­tate de polonezi, a căror participare la confruntare este însă trecută sub tăcere; pe de altă parte, i-a acordat conducătorului proslavilor titlul de rege, cînd de fapt acesta era desigur numai un influent boier rus, colaborator al monarhilor catolici şi investit de Cazimir III cu anu­mite atribuţii administrative.

In legătură cu campania din anul 1352 s-a considerat că în armata lui Ludovic de Anjou au fost înrolaţi şi români maramureşeni, presu­punere bazată pe textul unui act de danie din 1387, conferit de regele Sigismund de Luxemburg lui Ioan Românul, nepotul voievozilor Bale şi Drag, între altele pentru jertfa fratelui său Tatomir la asediul Bul­zului¹¹⁰. Diploma în discuţie se referă însă mult mai probabil la împre-surarea Belzului din vremea luptelor purtate de Ludovic cu lituanienii în anul 1377¹¹¹ şi nu la aceea care avusese loc cu 35 de ani mai înainte, atestînd prin urmare participarea românilor din Maramureş la expediţia din 1377 şi nu la cea din 1352.

Insuccesul lui Ludovic I în Rusia Mică justifica temerile adminis­traţiei angevine în privinţa posibilităţilor adversarilor de a valorifica situaţia creată, astfel că imediat după întoarcerea în Ungaria regele dispunea mobilizarea unei părţi a efectivelor sale transilvănene. La nu­mai două zile după ce regele revenise la Munkăcs, castelanul Petru de Sâsvâr primea ordinul din partea comitelui Solnocului, Nicolae de Zyr-ma, ca în termen de 15 zile să se prezinte împreună cu oamenii săi în tabăra voievodului Transilvaniei, unde fusese convocat împreună cu de­taşamentele comitelui pentru a se pregăti să-i înfrunte pe tătari¹¹². Nu ştim cum s-au materializat aceste preparative de luptă, dar presupunem că ele aveau menirea de a preveni o invazie mongolă prin păsurile car­patice, întrucît o revenire a oştilor ungureşti în Halici în cursul anului 1352 nu mai este atestată. Impacientat de nereuşitele militare ale suve­ranilor catolici, papa Clement VI a devenit partizanul ideii organizării unei cruciade îndreptate împotriva mongolilor şi a aliaţilor lor, în care scop, la 15 iulie 1352, cedează lui Ludovic de Ânjou dijmele asupra tu­turor veniturilor obţinute de la bisericile şi mănăstirile din Ungaria şi am ţinuturile dependente de regat¹¹³. Totodată, într-un act emis din ^vignon l_a aceeaşi dată, înaltul pontif încuraja intenţiile regelui de a ontmua lupta cu „schismaticii şi necredincioşii" şi de a-şi extinde cu

forţa teritoriul pe seama acestora. Titularul Scaunului apostolic se re­ferea, între altele, la luarea în posesiune a ţinuturilor, a întăriturilor şi a aşezărilor urbane şi rurale (.. . prouincias, ciuitates, castra, villas, for-talitia et quaelibet alia loca)ⁿⁱ. Planurile anexioniste ale lui Ludovic faţă de vecinii săi din răsărit erau cit se poate de evidente şi ele bene­ficiau de tot concursul înaltelor foruri catolice. Considerăm că este foarte probabil ca teritoriile şi localităţile proiectate să fie cucerite de regele angevin să se fi aflat în Moldova. In orice caz ele nu puteau fi în Rusia haliciană, căci în aprilie 1352 Ludovic I recunoscuse dreptu­rile Poloniei asupra acestei regiuni pe întreaga durată a domniei lui Cazimir III, urmînd ca ea să intre în posesia Ungariei de-abia după moartea monarhului din dinastia Piaştilor; în caz că regele polon ar fi avut moştenitori masculini, Ungaria îşi păstra dreptul de a răscum­păra Rusia Mică de la aceştia din urmă pentru rezonabila sumă de 100 000 de florini¹¹³. Drept compensaţie pentru renunţarea temporară ia încorporarea regiunilor ruseşti, regalitatea angevină şi-a intensificat eforturile pentru extinderea teritorială pe seama românilor din zonele extracarpatice, devenite încă mai de multă vreme ţinte ale planurilor sale expansioniste. Impunerea suzeranităţii asupra acestor zone ar fi asigurat poziţii avantajoase pentru a se obţine ieşirea spre gurile Dunării şi spre Marea Neagră, în scopul de a profita de roadele înfloritorului comerţ activizat de negustorii levantini¹¹⁶.

Interesul deosebit manifestat de suveranul Ungariei pentru ţinutu­rile est-carpatice este relevat între altele de conţinutul diplomei acor­date saşilor din Braşov şi din împrejurimile oraşului la 28 martie 1353. In schimbul confirmării anumitor drepturi mai vechi, regele pretindea ca, în cazul organizării unei expediţii sub propria-i comandă la răsă­rit de hotarele statului său, saşii braşoveni să fie obligaţi să-1 întovără­şească cu toate efectivele disponibile (.. . si nostram maiestatem ad partes orientales personaliter exercitum ducere contingat, tune quilibet eorura iuxta suavn facultatem equester vel pedester, propria eorum in pecunia nobiscurn projicisci teneantur). în schimb, îndatoririle lor răz­boinice erau limitate la trimiterea a numai 50 de oameni în eventuali­tatea unei campanii „în părţile apusene'"¹¹⁷. Modul diferenţiat în care se orînduiseră obligaţiile militare ale orăşenilor din Braşov sugerează direcţia prioritară a proiectelor expansioniste ale lui Ludovic de Anjou în spaţiul carpato-dunărean. Intrucît actul nu face precizarea împotriva cărui duşman din „părţile răsăritene" va fi îndreptată acţiunea mili­tară, deducem că erau avuţi în vedere mai mulţi adversari potenţiali. Printre aceştia în afară de mongoli, se numărau desigur şi „schisma­ticii" români.

Prin pacea încheiată după terminarea operaţiunilor militare din anul 1352, regele Poloniei a fost nevoit să renunţe în favoarea Litua­niei — reprezentată la tratative de lawnut, Keistut, Lubart, Iurii Nari-muntovici şi Iurii Koriatovici, în numele marelui cneaz Olgerd (Al-girdas) — ia o parte din teritoriile wolhyniene anexate de el în urmă cu trei ani. Intre cetăţile-oraşe cedate lituanienilor se numărau Vladi-mirul, Luţkul, Belzul, Chelmul şi Brzescul. în schimb, regele păstra în­treaga „ţară a Lwowului" (...KopcuKH a^P^th akokkckvw 3£118, adică ţinutul halician, menţinînd în continuare graniţa comună cu Moldova.

Zii.

încheierea acestui tratat n-a însemnat încetarea completă a osti­lităţilor dintre statele care revendicau stăpînirea asupra Haliciului şi Wolhyniei. Intrucît beligeranţii se aflau antrenaţi în confruntări şi cu alţi vecini, ciocnirile din Rusia n-au mai implicat angajări militare de durată şi amploare deosebită. Relatările lui Matteo Villani privind cam­pania organizată în anul 1354 împotriva tătarilor de o coaliţie formată din regele Ungariei, Poloniei şi Prosclaviei cuprind numeroase date în­doielnice. Participarea directă la operaţiuni a suveranului Ungariei — ale cărui efective sînt estimate în mod exagerat la 200 000 de cavaleri

şi a celui al Poloniei nu este confirmată de alte izvoare. Cu totul

neverosimile sînt şi condiţiile puse de Ludovic pentru încheierea păcii cu „regele tătarilor", căruia i s-ar fi pretins convertirea la creştinism, acceptarea posturii de vasal şi plata unui tribut anual. Deşi tătarii s-ar fi arătat dispuşi să adopte religia creştină, convertirea lor nu s-a rea­lizat din cauza opoziţiei „baronilor¹' unguri¹¹⁹ (!). Chiar dacă evenimen­tele din 1354 nu s-au petrecut în modul cum le-a istorisit cronicarul italian, unele ciocniri cu mongolii este posibil să se fi produs în regiu­nile situate la nord-est sau la est de Carpaţii Orientali. Menţinerea ten­siunii în această zonă explică apelul lansat de Inocentiu VI în toamna anului 1354 ca în Ungaria, Polonia şi Boemia să se predice organizarea unei cruciade împotriva tătarilor, lituanienilor şi a altor „necredin­cioşi"¹²⁰. Avînd în vedere felicitările adresate de papă în anul 1357 lui Ludovic I pentru „îngustarea" cu forţa a hotarelor mongolilor din veci­nătatea regatului ungar¹²¹, se poate deduce că rezultatul confruntărilor fusese defavorabil Hoardei de Aur. Potrivit concluziilor ce se pot degaja din investigaţiile arheologice întreprinse pînă în prezent, o restrîngere a graniţelor apusene ale statului mongol este puţin probabil să fi avut loc încă în deceniul al 6-lea din secolul al XlV-lea. In schimb, o limitare a zonei de influenţă a hanilor nu este exclus să se fi produs ca urmare a succeselor ungare.

Pentru ca stăpînirea posesiunilor din Rusia de sud-vest să nu-i fie periclitată de mongoli, Cazimir III a consimţit să plătească pentru ele un tribut anual, la fel cum procedaseră în trecut cnejii halicieni. Deşi cea mai veche menţiune privind remunerarea acestui tribut datează de la 24 ianuarie 1357¹²², impunerea sa s-a produs probabil încă din anii anteriori. Nici vorbă deci ca mongolii să fi ajuns în situaţia de a li se pretinde obligaţii tributare, cum îi plăcea să creadă lui Matteo Villani. In ultima parte a deceniului al 6-lea Polonia şi-a îmbunătăţit relaţiile şi cu Lituania, ambele ţări avînd motive să fie îngrijorate de întărirea şi agresivitatea Ordinului cavalerilor teutoni în ţinuturile baltice¹²³.

In deceniul amintit se produce un eveniment important în egală rnăsură pentru istoria românească şi cea europeană: începutul insta­lării turcilor otomani pe continent. Epuizat de disputele pentru tron dintre Paleologi şi Cantacuzini şi de luptele cu republicile maritime italiene, Bizanţul nu a fost capabil să oprească infiltrarea şi întărire'a turcilor în Balcani. După cucerirea Adrianopolului în 1361, devenit cîţiva ani mai tîrziu noua reşedinţă a sultanului, ofensiva otomană a fost di­rijată nu numai spre teritoriile greceşti, ci şi spre cele sud-slave¹²⁴. La coaliţia balcanică, care în anul 1364 ori în jurul acestei date a înfruntat Pe turci pe fluviul Mariţa, s-au alăturat după unele informaţii, şi con­tingente din Ţara Românească¹²⁵. Dacă cronologia şi relatarea eveni-

mentelor este exactă, aceasta ar fi prima tentativă românească de a spri­jini forţele angajate împotriva înaintării otomane în Peninsula Balca­nică. Nereuşita strădaniilor de a stăvili cuceririle turceşti a fost facili­tată de slăbiciunile interne ale statelor sud-dunărene, de nerealizarea coeziunii între combatanţii antiotomani şi de lipsa ajutoarelor eficiente din partea Ungariei şi a altor state, interesate mai mult de înfăptuirea propriilor planuri expansioniste.

în timp ce în Anatolia şi Balcani puterea turcilor otomani era în plină ascensiune, cealaltă forţă islamică din Europa, Hoarda de Aur, intrase într-o perioadă de criză prelungită. Cu toată întinderea terito­rială şi capacitatea sa militară, şi în pofida organizării riguroase a apa­ratului administrativ şi fiscal, Hoarda conţinea în interiorul său ger­menii anarhiei şi ai declinului. Eterogenitatea etnică şi cea a nivelului de dezvoltare economică şi socială acţionau în detrimentul unităţii Im­periului mongol. Deşi nobilimea care deţinea poziţiile predominante pe tărîm politic continua să fie cea seminomadă, aceasta era legată din ce în ce mai mult de zonele cu viaţă sedentar-agricolă şi orăşenească evo­luată, capabilă să le furnizeze resurse superioare celor obţinute din creşterea animalelor. Controlul asupra unor astfel de zone a asigurat anumitor grupuri aristocratice consistente mijloace materiale cu care îşi permiteau să rivalizeze chiar şi cu hanii. Mai mult decît războaiele externe, decăderea Imperiului mongol s-a datorat fisurilor în sistemul centralizat al conducerii sale şi acţiunii forţelor centrifuge, reprezen­tate de nobilimea seminomadă dornică să-şi dobîndească autonomia com­pletă sau parţială faţă de autorităţile din capitală. Tendinţe ale fărîmi-ţării feudale se manifestaseră în cadrul Hoardei încă de la sfîrşitul secolului al XlII-lea, dar Saraiul dispunea pe atunci de suficientă putere pentru a suprima astfel de manifestări. Totuşi în primele decenii ale

secolului următor Ulus-Joci se scindează: bazinul Volgăi cu capitala şi teritoriile vestice — fostul ulus a lui Bătu — alcătuiau „ţinuturile ari­pei drepte", purtînd denumirea de Ak-orda (= Hoarda albă), iar re­giunile răsăritene, fostul ulus a lui Orda, constituiau „ţinuturile aripei stingi", avînd numele de Kok-orda (= Hoarda albastră)¹²'⁶. Ak-orda, care cuprindea şi partea de sud-est a Moldovei, şi-a menţinut supremaţia în

v

Ulus-J oci, pînă în deceniul al 7-lea al secolului al XlV-lea, cînd, pro-fitînd de perturbaţiile de la Sărai, aristocraţia nomadă din Kok-orda s-a amestecat direct în disputele pentru tron. In literatura de speciali­tate modernă, deşi s-au înregistrat — este adevărat, nu întotdeauna co-

v

rect — schimbările de nomenclatură din Ulus-Joci, partea apuseană a Imperiului mongol continuă să fie desemnată cu termenul de Hoarda de Aur, denumire pe care o vom folosi şi noi, cu toate că ea este deosebită de cea înscrisă în cronicile orientale.

v

La moartea lui Jani-Băg în anul 1357, la Sărai se produc tulburări datorită modului violent prin care fiul şi urmaşul său şi-a reprimat rivalii şi adversarii. Chiar în primele zile de la preluarea cîrmei Impe­riului Hoardei, noul han, Berdi-Băg, a ordonat suprimarea propriilor fraţi şi a emirilor nesupuşi. Crimele de acest gen — care intrau în prac­ticile curente ale luptei pentru putere din societatea nomadă mongolă — nu aveau întotdeauna darul de a restabili liniştea în fruntea statu-

18 — Moldova în secolele XI—XIV.

lui. Alţi pretendenţi s-au ridicat împotriva hanului, care la puţini ani de la ocuparea tronului a căzut victimă unei conspiraţii de curte. Dis­pariţia lui Berdi-Băg de pe scena istoriei — eveniment asupra căruia izvoarele narative sînt zgîrcite în precizări — s-a petrecut, potrivit pă­rerii celor mai autorizaţi specialişti, în anul 1359¹²⁷. După ce a fost înlăturat şi, potrivit expresiei plastice a unui cronicar persan, „s-a stră­mutat de pe tron sub scîndura mormîntului"¹²⁸, războaiele civile şi anar­hia au cuprins întreaga Hoardă, antrenînd un întreg cortegiu de con­secinţe nefaste pentru destinul statului mongol din răsăritul Europei. în decurs de numai două decenii, în fruntea Hoardei de Aur s-au pe­rindat peste 20 de hani, în permanentă confruntare cu alţi aspiranţi la putere. Războaiele civile au afectat grav unitatea statului, căci, profi-tînd de fragilitatea puterii hanilor, diferiţi exponenţi ai forţelor centri­fuge se străduiau să realizeze în propriul folos separarea unor regiuni din componenţa Hoardei¹²⁹. Folosindu-se de acest prilej, popoarele tribu­tare mongolilor, între care şi românii, au încercat să Scuture împovără-toarea lor dominaţie şi să-i îndepărteze de pe teritoriile ocupate abuziv.

Intre principalii beneficiari ai anarhiei din cadrul Hoardei de Aur s-a numărat statul lituanian, deosebit de întreprinzător pe planul poli­ticii externe în vremea domniei cneazului Olgerd (1345—1377). Atîta timp cît Hoarda a fost puternică, Lituania a menţinut cu ea relaţii bune, fiind interesată să obţină dacă nu sprijinul, cel puţin neutralita­tea mongolilor, în politica sa expansivă pe seama cnezatelor ruseşti. Intr-o perioadă relativ scurtă Gedimin şi Olgerd au acaparat întinse teritorii cu populaţia slavă. In vreme ce luptele pentru putere din sînul Hoardei erau în plină desfăşurare, lituanienii au declanşat ofen­siva în direcţia regiunilor ruseşti meridionale învecinate cu mongolii, unde jugul hanilor era resimţit cu cea mai mare intensitate. Tendinţele acaparatoare ale Lituaniei nu au fost pe placul mongolilor, care s-au hotărît să stopeze ofensiva lui Olgerd spre sud-est. Cneazul lituanian devenise însă prea puternic pentru a mai fi dispus să accepte un com­promis cu foştii săi aliaţi. Din relatările izvoarelor ruseşti rezultă că împotriva sa au pornit trei emiri: Hocebii (variante: Hacebei, Kacei, Hacei, Chaczybej, Katibei etc), Kutlubuga (variante: Sakutlubuga, Ko-lobuga, Kolobut, Lobus, Kutlubuha etc.) şi Dimitrie şi că lupta a avut ioc la Sinie Vodî (= Apele Albastre) — hidronim identificat cu rîuleţul Siniuha, afluent de pe stînga Bugului de Sud¹³⁰ — unde armatele lui Olgerd au repurtat un strălucit succes¹³¹. Letopiseţele referitoare la această confruntare sînt de dată mai tîrzie, aşa încît informaţiile lor sînt destul de puţin precise sau conţin inexactităţi şi confuzii cu evenimente dintr-o perioadă ulterioară¹³², ceea ce şi-a pus amprenta asupra lipsei de concordanţă între istorici privind datarea şi consecinţele bătăliei. In general se admite că succesul lituanienilor de la Sinie Vodî s-a produs fie în anul 1362¹³³, fie în 1363¹³⁴.

Aşa cum s-a încercat să se dovedească, conducătorii armatei mon­gole la Sinie Vodî stăpîneau în Crimeea şi în spaţiul dintre gurile Niprului şi ale Dunării. Menţionarea lor în anii de după ciocnfrea din bazinul Bugului dovedeşte că afirmaţia cronicarilor, potrivit căreia cei trei „cneji" tătari şi-ar fi găsit sfârşitul pe cîmpul de luptă, este eronată. Intre căpeteniile mongole aflate în anul 1379 în subordinea lui Mamai letopiseţele ruseşti îl citează pe Hazibii¹³⁵. Amintim, totodată, că unii

cronicari au remarcat similitudini între numele lui Katibei şi un toponim din zona litoralului delimitată de Nistru şi Bug, din aşa-numitele Dikie Polea (= Cîmpiile Sălbatice)¹³⁶. Un alt emir mongol participant la Bă­tălia din 1362/1363 — Kutlubuga — pare să fie aceeaşi persoană cu Cotloboga, unul din martorii mongoli din Crimeea prezenţi la semna-

V

rea pactelor încheiate cu veneţienii deJani-Băg în anul 1347¹³⁷ şi de Berdi-Băg în anul 1358¹³⁸. De asemenea, nu este exclusă identitatea sa cu feudalul mongol Kutlu-Buga, stabilit tot în Crimeea, menţionat în actul (iarlîcul) lui Tohtamîş din anul 1382¹³⁹, precum şi cu Kotlubuga din scrisoarea aceluiaşi han adresată în 1393 regelui polon Wladislaw Iagello¹⁴⁰. Pe de altă parte, este vizibilă asemănarea între numele co­mandantului mongol şi cel al lacului şi al satului Caltabuga din Bu-geac. In prima jumătate a secolului al XVI-lea cronicarul otoman Şem-seddin Ahmed susţinea că denumirea Kutlu-Buga din sudul Moldovei (Kara Bogdan), ca şi a altor localităţi din spaţiul pontic, ar proveni de la căpeteniile şi triburile tătare care ar fi luptat cu „ghiaurii" în ve­cinătatea Dunării¹⁴¹.

Cel de-al treilea emir învins de armatele lituaniene, Dimitrie, este desigur identic cu acel dominus Demetrius princeps Tartarorum, amintit în diploma din 22 iunie 1368, prin care Ludovic de Anjou acorda ne­gustorilor supuşi principelui în discuţie scutire de vamă în regatul un­gar, urmînd ca braşovenii să beneficieze la rîndul lor de acelaşi privi­legiu în „ţara" (terra) lui Dimitrie¹⁴². Problema localizării domeniilor şi a reşedinţei lui Dimitrie a preocupat pe numeroşi istorici, spaţiul controlat de el fiind fixat fie în sudul Moldovei, în jurul Cetăţii Albe, unde ar fi rezidat¹⁴³, fie în nordul Dobrogei, în apropierea gurilor Dunării¹⁴⁴, fie chiar pe ambele maluri ale fluviului¹⁴⁵. In legătură cu problema în discuţie a fost evocat un pasaj din cronica lui Stanislas Sarnicki, unde se precizează că, după înfrîngerea provocată de Olgerd, o parte din tătarii conduşi de cei trei „duci" s-ar fi refugiat peste Don, iar o altă parte dincolo de Nistru, în cîmpiile din Dobrogea (. .. alii eorum ultra Tanaim fluvium, alii ultra Tyram, ad Dobrucenses usque campos, a quibus Orda Dobruciorum vocata est, fuga dilaberentur)^iw. Călătorind prin Dobrogea, contemporanul şi compatriotul lui Sarnicki, Maciej Stryjkowski, pretindea că tătarii de acolo i-au relatat că strămoşii lor ar fi fost izgoniţi din Podolia de către lituanieni¹⁴⁷. Intrucît textele amintite datează tocmai din secolul al XVI-lea şi nu reproduc surse documentare exacte, utilizarea lor în sprijinul localizării domeniilor lui Dimitrie la sudul Dunării trebuie făcută cu toată circumspecţia. In în­cercarea de a oferi o explicaţie a prezenţei tătarilor în Dobrogea în vremea cînd îşi redactau lucrările, cei doi cronicari polonezi şi-au plăs­muit desigur informaţiile ţinînd cont de datele tradiţiei istorice referi­toare la îndelungatele lupte dintre lituanieni şi tătari. Pentru a se afla în siguranţă, mongolii învinşi la Sinie Vodî nu trebuiau să se refugieze tocmai în Dobrogea, ci puteau rămîne în partea meridională a stepelor dintre Nipru şi Nistru, care nu au fost afectate de ofensiva lituaniană. Aceasta nu exclude totuşi posibilitatea ca „principele" Dimitrie să-şi fi avut teritoriul în nordul Dobrogei sau în sudul Moldovei. Considerăm însă că ar fi mult mai probabil ca reşedinţa sa să se fi aflat nu la Cetatea Albă, ci la Orheiul Vechi, care era un oraş prosper şi totodată