Secolele XI-XIV

A. IZVOARELE

Reconstituirea principalelor coordonate ale evoluţiei comunităţilor umane din spaţiul est-carpatic, în primele secole ale mileniului al II-lea, impun utilizarea unor categorii cit mai largi de izvoare. Faptul că nici una din aceste categorii nu aduce în balanţa judecăţii istorice elemente suficiente pentru rezolvarea multitudinii de probleme pe care le ridică cunoaşterea unei perioade îndelungate şi bogată în transformări în structura demografică, economică, socială, culturală şi politică, necesită coroborarea tuturor datelor disponibile.

în clasificarea izvoarelor privind istoria Moldovei din secolul al Xl-lea pînă la mijlocul secolului al XIV-lea adoptăm un sistem deja încetăţenit în literatura de specialitate. Observăm totuşi că el este susceptibil de modificări, deoarece izvoarele epigrafice şi numismatice inserate de obicei în categoria izvoarelor scrise se compun în cea mai mare parte din mate­riale recoltate cu prilejul cercetărilor arheologice, ceea ce ar justifica in­cluderea lor şi în grupa izvoarelor arheologice. Avînd în vedere, însă, generalizarea înglobării lor în grupa izvoarelor scrise, ne vom însuşi şi noi acest mod de clasificare.

Nu am 'Considerat util să înşirăm aici toate izvoarele utilizate în lu­crare, ci doar pe cele mai importante pentru problemele a căror investi­gare ne preocupă.

a. IZVOARELE SCRISE

în aceasta grupă am inserat izvoarele narative, beletristice, diplo­matice, cartografice, epigrafice şi numismatice.

Izvoarele narative, în care se includ lucrările cu caracter istoric: cronici, anale, însemnări de călătorie, descrieri geografice etc, prezintă realităţile etnico-politice în forme mai uşor accesibile, fiind totodată cele mai bogate in informaţii.

In perioada secolelor XI—XIV nu se cunosc izvoare narative interne. Acestea apar sub forma cronicilor oficiale de curte, scrise în limba de cancelarie, adică în slavonă, de-abia în secolele XV—XVI¹, dar conţin şi date privind secolul al XIV-lea, care, deşi foarte sumare şi transmise uneori sub înveliş legendar, sînt de o mare importanţă pentru cunoaşterea etapei de început a statului feudal moldovenesc. Modul în care tradiţia istorică locală a înregistrat în epoca feudală momentul „descălecatului" se oglindeşte în cronica lui Grigore Ureche, în adaosurile interpolatorilor

2 — Moldova in secolele XI—XIV.

săi², în lucrările lui Miron Costin³ şi ale fiului său Nicolae. Costiin⁴, dar _Si în însemnările arhiepiscopului minorit italian Marco Bandini, redac­tate începînd din anul 1648⁵, pentru a nu aminti de alte scrieri de mai

tîrziu. . .....

Izvoarele narative externe smt de provenienţa variata, mai nume­roase fiind acelea originare din ţările învecinate Moldovei. Ele prezintă diversitate atît în privinţa formei, cit şi a conţinutului.

Pentru secolele XI—XII cele mai bogate informaţii asupra regiunilor extracarpatice se află în cronicile bizantine. Consemnările referitoare la ţinuturile de la nordul Dunării inferioare corespund perioadei cînd Im­periul bizantin îşi reinstaurase stăpînirea pînă la marele fluviu şi vecinii de la hotarele septentrionale ale statului reţineau din nou atenţia cercu­rilor aulice de la Constantinopol. Dintre cronicarii greci care ne furnizează date din cele mai interesante amintim pe Michael Attaliates, Ioannes Skylitzes, Michael Psellos, Georgios Kedrenos, Ioannes Zonaras, Anna Comnena, Ioannes Kinnamos şi Nicetas Choniates. De mare ajutor pentru înţelegerea situaţiei etnice şi politice din stînga Dunării sînt abundentele informaţii consemnate de Constantin Porphyrogenetul la mijlocul seco­lului al X-lea, situaţia din vremea împăratului-cronicar rămînînd în anumite privinţe asemănătoare şi mai tîrziu. Odată cu pierderea terito­riilor din nordul Peninsulei Balcanice s-a diminuat considerabil şi inte­resul Bizanţului pentru spaţiul nord-dunărean, asupra căruia nu întîlnim pentru secolele XIII—XIV decît ştiri episodice, îndeosebi indirecte, la Georgios Akropolites, Georgios Pachymeres, Nicephoros Gregoras şi Ioannes Cantacuzenos⁶.

Referiri la regiunile est-carpatice se fac şi în vechile cronici ruseşti. Dintre iacestea un mai mare interes prezintă îndeosebi aşa-numita Povestf vremennych let (Povestea anilor de demult), atribuită o vreme, pe ne­drept, numai călugărului Nestor de la mănăstirea Lavra Pecerskaia de lîngă Kiev, cronică în care ultimele informaţii datează din anul 1113. în Letopiseţul haliciano-volhynian, cunoscut îndeosebi prin copia executată mai tîrziu la mănăstirea Sf. Ipatie de la Kostroma, se relatează cu multă exactitate evenimentele istorice pînă în ultimii ani ai secolului al XIII-lea. Letopiseţul de la Voskresensk are o mare importanţă pentru problemele care ne preocupă prin faptul că în cîteva copii ale sale se află inserată o cronică de provenienţă moldovenească, denumită „moldo-rusă", conţi-nînd o încercare de explicare a originii latine a poporului român, legenda întemeierii statului moldovenesc şi date laconice asupra numărului ani­lor de domnie ai primilor voievozi⁷.

Marea invazie mongolă din 1236—1242 a polarizat atenţia întregii Europe asupra regiunilor atacate din răsăritul şi centrul continentului şi aproape toate cronicile contemporane consemnează impresia produsă de pătrunderea tumultuoasă spre vest a nomazilor asiatici⁸. Pentru apre­cierea situaţiei din ţinuturile afectate direct de invazie lucrarea călugă­rului italian Rogerius intitulată Carmen miserabile (Cîntec de jale) este deosebit de relevantă, fiind scrisă de un martor ocular al evenimentelor, căzut prizonier la mongoli în timp ce îndeplinea o misiune în Transil­vania. Descrierea pe care o face drumului parcurs de mongoli înainte de trecerea Carpaţilor oferă cîteva date preţioase privind unele aspecte ale cadrului politic de la est de Carpaţi. Asupra acestui cadru deţinem infor­maţii şi de la misionarii franciscani Pian del Carpine şi Wilhelm de

Rubruck, care au întreprins călătorii la curtea marelui han, primul între anii 1245 şi 1247, din însărcinarea papei Inocentiu IV, iar cel de-al doilea, în 1253—1255, ca trimis al regelui Franţei, Ludovic IX⁹.

Dintre cronicile apusene unde se fac, de asemenea, referiri la spaţiul est-carpatic amintim pe aceea a franciscanului german Thomas Tuscus¹⁰ şi cea a cistercianului francez Alberic de Trois Fontaines, ale cărui infor­maţii despre răsăritul continentului au putut fi furnizate de monahii cistercieni de la Cîrţa din sudul Transilvaniei¹¹. Tot de provenienţă oc­cidentală este şi o descriere anonimă a Europei Răsăritene, terminată în primii ani ai secolului al XlV-lea, aparţinînd probabil unui călugăr francez dominican sau franciscan¹².

Informaţii directe sau indirecte asupra regiunilor şi populaţiilor de la răsărit de Carpaţii Orientali conţin şi cronicile maghiare în limba la­tină¹³. Dintre acestea menţionăm Gesta Hungarorum a notarului anonim — magistrul P — al regelui Bela (probabil al III-lea), cronica lui Simon de Keza, scrisă în ultima parte a domniei lui Ladislau IV Cumanul (127^— 1290), Cronica pictată de la Viena, începută în anul 1358 de un autor rămas anonim, şi cronica lui Ioan de Tîrnave (Kiikullo), terminată la puţină vreme după 1382, cînd moare Ludovic I de Anjou. Aceasta din urmă a fost inclusă în cronica de la Buda, scrisă în 1473, în cea de la Dubnic, alcătuită după 1479, şi în cea a lui Ioan de Thuroczi, terminată în 1485. Lucrarea cronicarului transilvănean, un curtean al regelui Lu­dovic I, consemnează evenimente de adîncă semnificaţie pentru momentul creării statului moldovenesc de-sine-stătător.

Dispunînd de manuscrise astăzi pierdute, cărturarul polonez Jan Dîugosz (1415—1480), deşi a scris în a doua jumătate a secolului al XV-lea, ne-a transmis şi date neîntîlnite la alţi cronicari mai vechi, ceea ce sporeşte valoarea documentară a scrierilor sale. Printre aceste ştiri se numără şi cele referitoare la evenimentele în care a fost implicată popu­laţia românească de la est de Carpaţi sau care au avut ca loc de desfă­şurare acest teritoriu¹⁴. Pe lîngă faptele consemnate cărora li se poate acorda tot creditul, în opera lui Dlugosz s-au strecurat şi informaţii ero­nate. Amintim între acestea relatarea imaginarei treceri a armatelor împăratului Conrad III prin Valachia (=Moldova) în drum spre Locurile Sfinte în anul 1147¹⁵. Dealtfel, şi asupra relaţiilor din acelaşi an dintre împăratul german şi cneazul polon Wladislaw II, Dîugosz a adăugat unele amănunte neplauzibile¹⁸.

In primele secole ale mileniului al II-lea căile maritime de-a lungul ţărmurilor de vest şi nord-vest ale Mării Negre şi mai ales drumurile terestre ce leagă litoralul nord-pontic cu Peninsula Balcanică au fost în mai multe rînduri parcurse de călători arabi. Notaţii demne de re­ţinut asupra itinerarului străbătut de ei se află în descrierile geografice făcute de Abu'1-Fida (1273—1331), originar din Damasc, care şi-a conceput opera în 1321¹⁷, şi Ibn Battuta (1304—1377), născut la Tanger, a cărui lucrare nu a fost scrisă chiar de autor, ci doar dictată de acesta, prin anul 1356, adică la aproximativ un sfert de veac de la trecerea sa prin sudul Moldovei şi prin Dobrogea, eveniment petrecut, după opinia specialiştilor, în 1331 sau eventual în anii imediat următori¹⁸.

De un mare interes pentru istoria regiunilor dunărene sînt ştirile privind luptele declanşate la sfîrşitul secolului al XlII-lea în sînul aristo­craţiei Hoardei de Aur, relatate de istoricii arabi din nordul Africii:

Baibars (mort în 1325), an-Nuwairi (1279—1333) şi Ibn Chaldun (1332— 1406)¹⁹. Pentru redactarea acestor episoade, Baibars, contemporan cu evenimentele, folosise desigur rapoartele solilor sultanilor mameluei la curtea hanilor de la Sărai. în schimb, enciclopedistul an-Nuwairi este nutin probabil că a utilizat aceleaşi rapoarte ca şi Baibars, ci însăşi cro­nica compatriotului său, căci anumite pasaje sînt aproape identice la cei doi cărturari din Egipt. In ceea ce-1 priveşte pe Ibn Chaldun, acesta n-a fâcut deeît să rezume pasajele în discuţie din lucrările lui Baibars şi an-Nuwairi.

Dintre ceilalţi autori orientali ce amintesc în operele lor de popu­laţia locală din zonele extracarpatice menţionăm pe doctorul armean Vardan Pardsepert'i (din Pardsepert), care a trăit în secolul al XIII-lea²⁰, şi pe marele istoric persan Răsid od-Din (1247—1318), a cărei monumen­tală operă Djami ot Tevarikh (Colecţia istoriilor) a fost terminată în 1310/1311²¹.

Izvoarele beletristice cuprind opere literare atît în proză cît şi în versuri. Ţinînd seama de modul cum înregistrează evenimentele istorice, valoarea lor este mult mai redusă în comparaţie cu cea a izvoarelor na­rative; totuşi ele consemnează uneori anumite date interesante. Dintre lucrările beletristice medievale care atestă populaţia românească din re­giunile est-carpatice din primul sfert al mileniului al II-lea amintim Ey-mundar saga (sau Eymundar păttr) şi Nibelungenlied (Cîntecul Nibelun-gilor). Saga islandeză, al cărei prototip oral se conturase încă în secolul al Xl-lea, s-a păstrat în codexul Flateyjarbok, redactat între anii 1387 şi 1395 la mănăstirea Flatey din Islanda de călugării Jon Tordarson şi Magnus Torhallszon²². O primă formă a marii epopei germane care poartă numele nitoelungilor fusese definitivată în jurul anului 1160, ultima re­dactare făcîndu-se probabil pe la 1200 de către un poet din spaţiul ger­manic meridional²³. S-a încercat să se demonstreze că informaiţiile privind popoarele din estul şi sud-estul Europei din Cîntecul Nibelungilor au pă­truns prin filiera lucrărilor cronicăreşti de provenienţă ungară²⁴, ceea ce nu ni se pare dovedit în toate cazurile.

Mult discutat în legătură cu problema presupusei stăpîniri ruseşti în zona gurilor Dunării a fost un fragment din Slovo o polku Igoreve (Cîn­tecul despre oastea lui Igor), compus de un autor rămas necunoscut, la scurtă vreme după campania întreprinsă în anul 1185 de cneazul Igor Sveatoslavici împotriva cumanilor, care reprezintă dealtfel şi tema prin­cipală a poemului²⁵.

_ Izvoarele diplomatice constituie rezultatul activităţii unor servicii spe­cializate în emiterea de acte cu caracter oficial — cancelariile — în scopul de a soluţiona anumite probleme curente. Intrucît cancelaria domnească din Moldova a început să se organizeze de-abia spre sfârşitul secolului al XIV-lea²⁶, pentru perioada antestatală şi cea corespunzătoare „descăle­catului" nu dispunem de izvoare diplomatice interne. Cu toate acestea, ac­tele emise la sfârşitul secolului al XIV-lea şi în cursul secolului următor prezintă importanţă şi pentru epoca anterioară, întrucît în unele cazuri reflectă situaţia istorică mai veche. în plus, ele oferă un material extrem ^e Preţios pentru toponimia şi onomastica arhaică²⁷.

_ In ceea ce priveşte faimoasa „diplomă bîrlădeană" din 1134, al cărei en-âtent ar fi fost, chipurile, principele halician Ivanko Rostislavici, s-a dovedit de multă vreme că reprezintă un fals neîndemînatic²⁸. Cu totul

surprinzător ni se pare raptul că mai există istorici care continuă să ad­mită autenticitatea diplomei²⁹.

Un volum de informaţii de mare valoare pentru istoria Moldovei în secolele XIII—XIV conţin actele papale şi acelea redactate în cancelaria regelui Ungariei, precum şi cele ale voievodului Transilvaniei şi ale unor înalţi demnitari laici şi ecleziastici din cuprinsul regatului ungar³⁰. Emi­terea a numeroase dintre ele stă în directă legătură cu ofensiva spre ră­sărit a catolicismului, cu încercarea de convertire a populaţiilor păgâne, musulmane şi „schismatice", îndeosebi prin eforturile misionarilor do­minicani şi franciscani.

Izvoarele cartografice nu sînt de mare diversitate, cuprinzînd în­deosebi hărţi nautice de provenienţă italiană. Fiind hărţi destinate naviga­torilor, ele redau în amănunţime numai ţărmurile mării, nu şi zonele con­tinentale. Nesiguranţa drumurilor comerciale terestre datorată invaziilor nomazilor din stepele euroasiatice a făcut ca acestea să fie mai puţin folosite în cursul secolelor XI—XIII, ceea ce explică de ce lipsesc hăr­ţile căilor de comerţ continentale de la est de Carpaţi. Dintre lucră­rile cartografice care furnizează indicaţii asupra litoralului moldovenesc al Mării Negre —• unde întotdeauna este redată Mauro Castro (Cetatea Albă) şi zona gurilor Dunării — menţionăm atlasul aşa-zis Tammar Luxoro, întocmit la sfîrşitul secolului al XlII-lea sau la începutul secolu­lui următor, hărţile nautice executate de genovezul Petrus Vesconte în 1311, 1313 şi 1318 (două exemplare), la care se adaugă cea din 1320 atri­buită tot lui şi anexată cronicii veneţianului Marino Sanudo cel Bătrîn, harta lui Perrinus Vesconte din 1327, cea a majorcanului Angelino Dul-cert din 1339 şi cea a fraţilor Pizigani din Veneţia, elaborată în anul 1367³¹.

Singurele portulane greceşti, păstrate pînă în prezent, sînt dintr-o perioadă mai nouă — secolul al XVI-lea — şi poartă amprenta influenţei pregnante a celor italiene³². Ele redau însă, ca şi multe din modelele lor, o situaţie istorico-geografică anterioară epocii în care au fost alcă­tuite.

Izvoarele epigrajice includ un număr redus de inscripţii făcute pe materiale diverse, o parte din ele fiind realizate în cuprinsul teritoriului Moldovei.

Extrem de interesantă este inscripţia cu caractere runioe de la sfîr­şitul secolului al Xl-lea, incizată pe una din pietrele funerare de la Sjon-hem din insula Gotland, unde vlahii sînt amintiţi sub forma scan­dinavă Blakumen³³ (fig. 1).

In afară de aceasta, cercetările arheologice întreprinse pe teritoriul Moldovei au dus ia descoperirea mai multor obiecte purtînd inscripţii în diferite limbi. Astfel, pe ceramica smălţuită de tip bizantin, decorată în tehnica sgraffito, recuperată cu prilejul săpăturilor mai vechi de la Ceta­tea Albă, erau înscrise diferite monograme greceşti³⁴ (fig. 53—54), avînd analogii cu ceramica din alte centre de cultură bizantină. Cruciuliţele-encolpioane bizantine descoperite la Bîtca Doamnei—Piatra Neamţ, Ad-jud şi Dăneşti conţineau succinte inscripţii în limba greacă (fig. 15/5, 7; 24/1). De asemenea, unele cruciuliţe dub'le-relicviar de tip vechi rusesc provenind din mai multe localităţi din jumătatea nordică a Moldovei aveau inscripţii slavone în relief sau incizate, redate de obicei în formă prescurtată³⁵ (fig. 55/3, 4; 26). Pe lîngă acestea, pe lespezile de la cîteva

morminte musulmane dintr-o necropolă de la Costeşti erau încrustate artistic inscripţii arabe (fig. 56/4—-5), iar printre ruinele unor edificii de la Orheiul Vechi s-au descoperit, de asemenea, inscripţii lapidare arabe din secolul al XIV-lea³⁶, a căror apariţie se datorează prezenţei în centrele deţinute de Hoarda de Aur a unor grupuri de populaţie islamizată, ve­nită din răsăritul Europei sau din Asia Centrală.

Izvoarele numismatice prezintă interes pentru studiul perioadei se­colelor XI—XIV nu numai fiindcă monedele reprezintă cele mai exacte elemente de datare a obiectivelor arheologice, ci şi pentru faptul că cir­culaţia monetară oferă indicii preţioase privind intensitatea schimbu­lui de mărfuri pe piaţa internă şi externă, ca şi asupra principalelor di­recţii ale relaţiilor comerciale. înainte de cel de-al doilea război mon­dial, numărul pieselor recuperate şi mai ales publicate a fost cu totul redus, fiind direct proporţional cu interesul manifestat pentru numisma­tica medievală din perioada anterioară constituirii statelor feudale ro­mâneşti. De-abia în ultimul sfert de secol s-a acordat atenţie sporită stu­dierii emisiunilor monetare de la începutul mileniului al II-lea.

Din secolul al XI-lea şi pînă la mijlocul secolului al XIV-lea pe teritoriul Moldovei au circulat monede bizantine, ungureşti, germane, cehe, mongole, armeneşti, genoveze şi veneţiene. Monedele germane se întîlnesc pînă în prezent numai în cadrul tezaurului de la Hotin, iar cele veneţiene şi armeneşti sînt extrem de rare. O circulaţie mai intensă au avut emisiunile bizantine şi îndeosebi acelea ale Hoardei de Aur³⁷.

b. IZVOARELE ARHEOLOGICE

Faptul că izvoarele scrise referitoare la regiunile de la răsărit de Carpaţii Orientali sînt relativ puţin numeroase, că informaţiile furnizate de ele au un caracter lacunar şi că sînt în mare parte epuizate în ceea ce priveşte depistarea de elemente noi, conferă materialelor rezultate din cercetările arheologice o importanţă sporită. Aportul arheologiei medie­vale se exercită îndeosebi în reliefarea formelor concrete de manifestare a societăţii, obţinîndu-se rezultate edificatoare asupra structurii econo-mioo-sociale a colectivităţilor umane şi asupra realităţilor etnico-demo-grafice şi culturale.

Primele materiale aparţkiînd secolelor XI-—XIV identificate pe te­ritoriul Moldovei provin din descoperiri întîmplătoare sau din săpături arheologice nesistematice, unele efectuate încă în a doua jumătate a se­colului trecut. Amintim între acestea descoperirile făcute cu prilejul son­dajelor de la Cetatea Albă şi Costeşti, armele şi piesele de harnaşament găsite în regiunile muntoase ale Bucovinei, mormîntul de călăreţ de la Moscu, tezaurele de obiecte de podoabă din argint simplu sau aurit de la Cernăuţi, Cotnari, Oţeleni şi Voineşti, unele valorificate de-abia mult mai tîrziu³⁸.

Cele dintîi săpături sistematice din regiunea dintre Prut şi Carpaţi într-un obiectiv arheologic aparţinînd primelor secole ale mileniului al II-lea au fost întreprinse în anii 1952—1954, la Hlincea lîngă Iaşi, unde au fost cercetate mai multe complexe de locuire cu un material variat. Dintre săpăturile iniţiate în anii următori amintim pe cele de la Suceava, Bîtca Doamnei—Piatra Neamţ, Răducăraeni, Trifeşti, Dăneşti, Bîrlad—

,,Prodana", Şendreni, Lunca, Epureni, Olteneşti, Cîmpineanca-Focşani, Hu-dum şi Bîrlăleşti. Un interes special îl prezintă depozitele de unelte, arme şi piese de harnaşament din fier şi bronz descoperite întîmplător la Vatra Moldoviţei—,,Hurghişca", Coşna şi Cozăneşti. Cu ocazia unor lucrări de caracter obştesc şi a muncilor agricole au fost semnalate mai multe mor­minte izolate, tezaure monetare şi o gamă largă de obiecte, valorificate parţial din punct de vedere ştiinţific şi muzeistic. Pe lîngă descoperirile prilejuite de săpăturile metodice şi cele întâmplătoare, s-au întreprins intense cercetări de suprafaţă, care au permis precizări îndeosebi privind aria de răspîndire a unor complexe arheologice, asupra tipurilor de aşezări şi a densităţii acestora³⁹.

Săpături de amploare au fosit efectuate în ultimele decenii în inter-fluviul format de Prut şi Nistru, în cuprinsul R. S. S. Moldoveneşti şi în regiunile Odessa şi Cernăuţi din R. S. S. Ucraineană. Dintre acestea nu pot fi omise aşezările şi necropolele corespunzătoare secolelor XI— XIV de la Cernăuţi, Cetatea Albă (= Bielgorod Dnestrovski), Costeşti, Echimăuţi, Eitulia, Hansca (Limbari—Căprăria), Hotin, Lozova, Lucaşovca, Mateuţi, Orheiul Vechi şi Vasileu (= Vasilev). Nu mai puţin extinse au fost şi cercetările de suprafaţă prin care s-au identificat sute de aşe­zări din etapa premergătoare întemeierii statului moldovenesc de-sine-stă-tător. Concomitent au fost recuperate cîteva mari tezaure monetare la Cetatea Albă, Hotin şi Lozova⁴⁰.

încercările de a formula anumite concluzii de ordin istoric, prin sintetizarea principalelor rezultate ale cercetărilor arheologice din Mol­dova privind secolele XI—XIV, au fost handicapate de volumul încă re­dus al săpăturilor efectuate, ca şi de modul sumar în care s-a realizat va­lorificarea materialelor provenind din săpături. In pofida acestor neajun­suri, există toate premisele pentru ca limitele actuale ale documenta­ţiei arheologice să fie depăşite, astfel ca aportul ei la clarificarea proble­melor istorice controversate să devină în viitor şi mai consistent.

B. ISTORIOGRAFIA PROBLEMEI

Studierea perioadei cuprinse între începutul mileniului al II-lea şi momentul întemeierii statului feudal moldovenesc a reprezentat obiectul unui interes constant în istoriografia românească şi nu a fost ocolită nici în cea a altor ţări europene. O atenţie specială s-a manifestat îndeosebi pentru explicarea condiţiilor istorice care au făcut posibilă trecerea comu­nităţilor locale la etapa statală de organizare social-politică şi pentru actul propriu-zis de constituire a voievodatului românesc de la răsărit de Carpaţii Orientali.

Epoca menţionată este oglindită atît în lucrări generale privind istoria românilor, cît şi în studii cu caracter special. Nu numai consemnarea principalelor idei cuprinse în aceste lucrări, dar chiar simpla enumerare a tuturor contribuţiilor istoricilor români şi străini reprezintă o între­prindere extrem de vastă, pe care, dealtfel, nu ne propunem să o rea­lizăm aici. Ne vom mărgini să facem doar o sumară trecere în revistă a operelor mai importante, în scopul de a releva că preocupările noastre

24

urmează unui şir îndelungat şi prestigios de contribuţii, de la 'oare am putut prelua numeroase elemente pozitive. Asupra poziţiei adoptate de specialişti în multiplele probleme ridicate de investigarea, perioadei care constituie obiectul interesului -nostru vom avea ocazia să revenim cu pri­lejul discutării acestora pe parcursul lucrării.

La cronicarii moldoveni nu întîlnim decît date extrem de succinte relative la luptele cu tătarii şi la „descălecat", în vreme ce intervalul de timp cuprins între părăsirea Daciei de către romani şi aceste evenimente nu sînt oglindite deloc sau cu totul vag în operele lor⁴¹.

De-abia odată cu apariţia Hronicului vechimei a romano-moldo-vla-hilor a cărturarului enciclopedist Dimitrie Cantemir secolele marilor mi­graţii dobîndese o primă analiză erudită în istoriografia românească prin utilizarea a numeroase izvoare documentare. Cea dintîi variantă a lucrării a fost scrisă în latină în anul 1717, pentru ca, doi ani mai tîrziu, autorul ei să considere necesar să-i dea o formă amplificată în limba română, formă pe care însă, pînă la moartea sa, survenită în 1723, nu a reuşit să o încheie⁴².

Literatura istorică de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi prima ju­mătate a secolului al XlX-lea nu cuprinde opere care să aducă elemente noi de o deosebită importanţă privind situaţia politică din spaţiul est-carpatic în primele secole ale mileniului al II-lea, această perioadă fiind tratată în cadrul unor lucrări îmbrăţişînd sfere cronologice mai largi din trecutul românilor. Dintre acestea amintim cele datorate lui Fr. I. Sulzer⁴³, I. Chr. Engel⁴⁴, Petru Maior⁴⁵, D. Fotino⁴⁸ şi Gh. Asachi⁴⁷. Remarcabila sinteză asupra istoriei românilor a lui Gh. Şincai, terminată în anul 1811, nu a putut să apară însă în timpul vieţii autorului ei din cauza opo­ziţiei cenzurii. Ea a fost tipărită la Iaşi, parţial de-abia în anul 1843, iar integral în 1853—1854, bucurîndu-se de multă consideraţie din partea cărturarilor epocii paşoptiste⁴⁸.

Idei meritorii privind secolele premergătoare „descălecatului" au formulat istoricii paşoptişti Nicolae Bălcescu şi Mihail Kogălniceanu, care, deşi nu au abordat în mod special teme legate de Moldova evului mediu, au intuit interdependenţa dintre geneza statului feudal şi existenţa unei populaţii româneşti relativ numeroase, constituită în mici formaţiuni po­litice încă în perioada anterioară întemeierii statului de-sine-stătător⁴⁹.

Afirmarea europeană a poporului şi statului român în a doua jumă­tate a_ secolului al XlX-lea, îndeosebi după Unirea Principatelor şi re-dobîndirea independenţei naţionale, a sporit interesul şi pentru istoria sa mai veche, fapt reflectat în numărul publicaţiilor monografice referi­toare la trecutul său istoric. Concomitent, în istoriografia europeană se înregistrează o perfecţionare a metodelor de lucru şi o lărgire a orizontu­lui ei. Apariţia în anul 1871 a lucrării lui Rober't Roesler Romănische Studien_t al cărei fir roşu îl constituia încercarea de a tăgădui continui­tatea elementului daco-roman în spaţiul nord-dunărean⁵⁰, a avut darul de a declanşa o aprinsă polemică în legătură cu această problemă şi de a stimula în mod considerabil preocupările cercetătorilor spre aşa-numitul „mileniu întunecat", interval cuprins între retragerea aureliană şi înche­garea statelor naţionale feudale româneşti. Bogatul material faptic istoric şi lingvistic folosit de autorul german pentru demonstrarea tezelor sale a lost reanalizat şi completat în lucrările generale privind istoria medie-aia a romanilor apărute spre sfîrşitul secolului al XlX-lea. Dintre aces-

tea menţionam cele aparţinînd lui E. de Hurmuzaki, j. 1j. ±-ic, jt. ±i._Un-falvy, A. D. Xenopol şi B. P. Hasdeu, caracterizate prin efortul de a oferi sinteze mai largi şi printr-o tendinţă de analiză critică a izvoarelor istorice, dar totodată, şi prin interpretări nu întotdeauna fundamentate⁵¹. Toţi aceşti istorici au făcut referiri şi la situaţia premergătoare înteme­ierii statului moldovenesc de-sine-stătător. Ei au rămas însă în mare parte tributari concepţiei cronicăreşti asupra „descălecatului" din Maramureş, prin oare explicau constituirea statului românesc de la est de Carpaţi.

Un interes particular pentru începuturile istoriei medievale a Mol­dovei a manifestat Dimitrie Onciul, care a dedicat acestei teme un şir de valoroase studii, rămasa şi astăzi, după mai bine de trei sferturi ele veac de la publicare, fundamentale pentru cunoaşterea primelor secole ale mi­leniului al II-lea³². Pornind de la o riguroasă exegeză a izvoarelor istorice şi de la coroborarea întregului material informativ, Onciul a reuşit să dea „icoana adevărată ... a părţii celei mai vechi şi mai misterioase" din isto­ria neamului său³³ şi să ofere o imagine mult mai clară asupra procesului istoric desfăşurat în Moldova în etapa care a premers momentului for­mării statului de-sine-stătător decît cea realizată de predecesorii săi. Remarcabilă rămâne în special analiza critică făcuttă legendei „descăle­catului" şi modul de punere în acord a tradiţiei istorice locale cu infor­maţiile diplomatice şi cronicăreşti. Un mare merit al său este de a fi reliefat existenţa, în epoca anterioară venirii lui Dragoş şi Bogdan de peste munţi, a populaţiei româneşti (pe care o considera însă emigrată din Transilvania începînd de la sfîrşitul secolului al Xl-lea) şi a formelor ei de organizare social-politică şi, de asemenea, de a fi combătut cu ar­gumente temeinice teoria dominaţiei haliciene asupra Moldovei. Deşi multe din concluziile lui Dimitrie Onciul nu îşi mai păstrează valabilita­tea, iar pentru anumite probleme se dispune de un material informativ substanţial îmbogăţit, lucrările sale — îndeosebi Originea Principatelor Române, publicată în anul 1899 — nu pot fi ignorate de nici un me­dievist interesat să aprofundeze studiul perioadei antestatale. Dealtfel, în literatura istorică românească au fost împărtăşite cele mai multe din re­zultatele cercetărilor sale.

In cursul primei jumătăţi a secolului al XX-lea s-au editat nume­roase lucrări de sinteză asupra istoriei naţionale, unde sînt tratate şi chestiuni legate de etapa premergătoare constituirii statului moldove­nesc de-sine-stătător, ca şi de momentul propriu-zis al întemeierii sale. Amintim dintre acestea pe cele publicate de C. Kogălniceanu⁵⁴, N. Iorga⁵⁵, A. Bunea³⁶ şi C. C. Giurescu⁵⁷. în ultima sa sinteză privind istoria româ­nească — cea tipărită în anul 1937 — ca şi în alte studii, Nicolae Iorga a insistat asupra importanţei aşezării neamurilor turanice şi mongoloide în regiunile nord^dunărene, a simbiozei lor cu băştinaşii şi a rolului colaborării dintre români şi turanici în cristalizarea formelor de orga­nizare politică a localnicilor. Demn de remarcat este şi modul său de tratare a problemelor specifice spaţiului carpato-dunărean, ancorate întotdeauna în peisajul istoric european⁵⁸.

Paralel cu operele amintite au apărut lucrări generale referitoare la Bucovina, scrise da D. Onciul şi R. F. Kaindl⁵⁹, şi la Basarabia, mai cunoscute fiind acelea aparţinînd lui N. Iorga, I. I. Nistor, Al. Boldur şi E. Diaconescu⁶⁰.