Secolele XI-XIV

96

şi în apropierea lor, ca şi vîrfurile de săgeţi de la arc (fig. 4/5; 6/4;

7/9 13). Aceste resturi arată că între animalele sălbatice căutate pentru

vînat se numărau cerbii, căpriorii, iepurii, mistreţii, bourii şi vulpile¹²⁰. In afară de carne, vînătoarea era desigur întreprinsă şi pentru procura­rea blănurilor şi pieilor. In ceea ce priveşte pescuitul, profesarea sa este atestată de cîte'va resturi osteologice de la peşti şi de cîrligele din fier de la undiţă găsite în cuprinsul aşezărilor. Zona Dunării era frecventată şi de pescării veniţi din ţări învecinate. In acest sens, la mijlocul secolu­lui al XH-lea dispunem de menţionarea ambarcaţiunilor pescarilor ha­li cieni¹²¹.

In primele secole ale mileniului al II-lea erau stabilite atît relaţii de schimb interne, interregionale, cît şi externe, cu populaţii străine.

Anumite aspecte ale legăturilor comerciale ale comunităţilor locale ne sînt dezvăluite prin prisma descoperirilor arheologice şi îndeosebi a materialului numismatic. Mărfurile ce reprezentau obiectul schimburilor comerciale interne constau din produsele muncii păstorilor, agricultori­lor şi meşteşugarilor, fără ca în actualul stadiu al cercetărilor să le pu­tem preciza cu exactitate. Dintre aceste mărfuri nu lipseau desigur sarea, peştele şi ceramica. Uniformitatea materialului ceramic în privinţa teh­nicii de lucru, formelor şi decorului în întreg teritoriul est-carpatic nu s-ar putea concepe fără larga sa circulaţie, la fel ca şi în perioadele mai tîrzii. Produsele pe care localnicii le puteau oferi negustorilor străini presupunem că erau cele agrare, animalele, pieile, blănurile, peştele, brînzeturile, mierea, ceara etc, adică aceleaşi mărfuri ce vor fi exportate şi după formarea statului de-sine-stătător. In ceea ce priveşte mărfurile primite în schimb, ele constau, după cum deducem din inventarul des­coperit în aşezările şi necropolele populaţiei locale, din arme, probabil din anumite unelte, obiecte de podoabă şi de cult etc.

Direcţiile principale ale legăturilor comerciale erau canalizate spre Imperiul bizantin. Dintre piesele produse în Bizanţ provenind din ţinu­turile de la răsărit de Carpaţi amintim cruciuliţele simple şi duble, măr­gelele din pastă sticloasă (la Bîrlăleşti — fig. 4/1 — Arsura¹²² şi Harn­ica¹²³) şi amforele (la Hansca¹²⁴, Etulia¹²⁵, Dodeşti, Epureni şi Şen-dreni¹²⁶). Un ulcior de provenienţă bizantină s-a găsit şi în aşezarea slavă întărită de la Echimăuţi, din apropiere de Nistru¹²⁷.

O imagine concludentă privind legăturile comerciale cu lumea bi­zantină şi a rolului monedei în circulaţia mărfurilor ne oferă studiul ma­terialului numismatic. Incepînd de la sfîrşitul secolului al X-lea, cînd graniţele nordice ale imperiului au fost restabilite la Dunărea inferioară, şi pînă la marea invazie mongolă din 1241—1242, de pe teritoriul Mol­dovei avem cunoştinţă de numeroase descoperiri monetare izolate¹²⁸ (fig. 5). O mare parte din aceste piese se integrează în categoria follis-ilor anonimi emişi la Constantinopol. Pentru clasificarea lor adoptăm tipologia stabilită de Margaret Thompson. Tipul A 2 a fost identificat — în cîte un exemplar — la Bacău (jud. Bacău), Bogdăneşti (fig. 14/2) (jud. Suceava), Giurcani (corn. Găgeşti), Grumezoaia (corn. Dimitrie Can-temir, fost Hurdugi), Negreşti (jud.'Vaslui), Nicolae Bălcescu (fig. 15/1) (jud. Botoşani), Panciu (jud. Vrancea) şi într-o localitate necunoscută din Moldova, tipul B la Miroslava (jud. Iaşi), Rădăuţi, Suceava (jud. Sucea­va), Sărăţeni (fig. 15/6) (com. Murgeni, jud. Vaslui), Şendreni (jud. Ga­laţi), Izmail (reg. Odessa, R. S. S. Ucraineană) şi în localităţi necunos-

cute dintre Carpaţi şi Prut (două exemplare), tipul C în împrejurimile oraşului Galaţi (fig. 15/3), în împrejurimile oraşului Tecuci (două exem­plare) (jud. Galaţi), Ştefăneşti (fig. 15/4) (jud. Botoşani), Izmail şi Or-lovca (raionul Reni, reg. Odessa), tipul D la Cîrja (fig. 15/2) (corn. Mur-geni), Horga (corn. Epureni), Şuletea, Voineşti (jud. Vaslui), împrejuri­mile oraşului Galaţi, Orheiul Vechi ( = Trebujeni, raionul Orhei, R.S.S. Moldovenească) şi Bolgrad (reg. Odessa), tipul F la Bolgrad şi Izmail (reg. Odessa). M. Thompson, urmată de C. Morrisson, datează monedele ano­nime de tip A 2 în vremea domniei lui Vasile II şi Constantin VIII, în perioada de după reprimarea rebeliunii lui Bardas Phocas (989—1025), şi în timpul ocupării tronului de către Constantin VIII (1025—1028), mo­nedele de tip B în anii de domnie a lui Roman III Argyros (1028—1034), cele de tip C în vremea împăratului Mihail IV Paflagonianul (1034— 1041), cele de tip D în perioada domniei lui Constantin IX Monomachos (1042—1055), iar cele de tip F în timpul stăpînirii lui Constantin X Du-kas (1059—1067)^128a. Un alt sistem cronologic pentru emisiunile anonime admite Philip Grierson, care consideră că tipul A 2 se datează în peri­oada 976(?) — circa 1030/1035, tipul B între 1030/1035 şi 1042, tipul C în perioada 1042—1050(?), tipul D în 1050—1060 şi tipul F aproximativ între 1060 şi 1065^128b.

Concomitent cu follis-ii pe care nu se menţionează numele împăra­tului emitent, în spaţiul carpato-nistrian au circulat şi alte categorii de monede. Dintre acestea avem cunoştinţă de următoarele descoperiri izo­late: două monede din bronz din secolul al X-lea şi al Xl-lea la Orheiul Vechi, o monedă de aur emisă de Vasile II şi Constantin VIII la Holer-cani (raionul Dubăsari), o alta de bronz din secolul al Xl-lea, atribuită lui Roman III (follis anonim de tip B?), la Botoşani (jud. Botoşani), cîte o monedă de aur din vremea domniei lui Constantin IX la Cetatea Albă-Belgorod Dnestrovski (reg. Odessa), Musaid (raionul Vulcăneşti) şi Pur-cari (raionul Suvorovo), o alta din bronz bătută de Constantin X Dukas In Vetrişoaia (jud. Vaslui), o monedă de aur de la Mihail VII Dukas (1071—1078) la Colibaşi (raionul Vulcăneşti), o alta de bronz emisă de Alexe I Comnenul (1081—1118), după reforma monetară din 1092, la Murgeni—„Ilişoaia" (jud. Vaslui), două monede de bilon, una schifată de la Alexe I şi alta de la Ioan II Comnenul (1118—1143), provenind de la Bolgrad şi, respectiv, dintr-o movilă (?) de la Găvănoasa (raionul Vulcăneşti), un hyperper frapat emis în vremea domniei lui Manuel I Comnenul (1143—1180) la Manoleasa (jud. Botoşani), o monedă frapată din bronz de la acelaşi împărat la Suceviţa (jud. Suceava), o monedă de aramă de la Andronic I Comnenul (1183—1185) la Orheiul Vechi, o alta tot din aramă, din secolul al Xll-lea la Sloboda—Hodorogea (raionul Or­hei), o monedă de bronz bătută la Chersones în secolele XI—XIII la Izmail (reg. Odessa)^128c. în afară de aceste piese, în colecţia Institutului de Istorie şi Arheologie din Iaşi se păstrează o monedă de aur de la Vasile

II si Constantin VIII¹²⁹ (fig. 14/1), iar în colecţia Muzeului de Istorie a
Moldovei din Iaşi sînt înregistrate — în cîte un exemplar — monede
din bronz de la Ioan I Tzimiskes şi Alexe I Comnenul, din argint de la
Ioan I, din aramă schifate de la Isaac II Anghelos (1185—1195) şi Ioan

III Dukas Vatatzes (1222—1254) şi din aur schifată, tot de la acest din

urmă împărat¹³⁰, monede care ar fi posibil să provină din Moldova. De
asemenea, în colecţia numismatică a Muzeului de Istorie din Chişinău se

7 — Moldova In «ecolele XI—XIV

află mai multe monede bizantine de arama: cîte două de la Ioan I Tzi-miskes, Vasile II şi Constantin VIII (976—1025) şi Teodora (1055—1056), trei de la Mihail IV şi una de la Constantin X Dukas, Manuel I şi dintr-o perioadă neprecizată, al căror loc exact de descoperire nu este cunos­cut, fiind probabil însă că provin din regiunea delimitată de Prut, Nis­tru şi Dunăre¹³¹.

Din cele aproape 70 de monede bizantine izolate cunoscute pînă în prezent, predomină cele din bronz sau aramă, care reprezintă circa 85°/c din totalul lor, restul fiind din aur şi foarte rar din bilon şi argint. Mai mult de jumătate din ele sînt din secolul al Xl-lea, îndeosebi din a] doilea şi al treilea sfert al acestui veac. Destul de puţin numeroase sînt emisiunile din perioada Comnenilor, pentru ca în prima jumătate a se­colului al XlII-lea să se înregistreze o stagnare evidentă a circulaţiei mo­netare.

In afară de piesele izolate, pe teritoriul Moldovei au fost depistate mai multe tezaure monetare bizantine, din care, însă, nu s-a reuşit să se recupereze întotdeauna întregul conţinut. Extrem de contradictorii sînt datele privind monedele tezaurizate la Dolheşti (jud. Iaşi), de unde au fost consemnate informaţii relative la tezaure din piese de aur, din vre­mea lui Vasile II şi Constantin VIII, descoperite prin 1881—1882 (50—60 exemplare), 1905 (circa 60 de monede, un lanţ şi o plachetă de aur)¹³², 1902 (circa 20 de monede, dintre care unele prinse cu un lanţ în formă de salbă)¹³³ şi 1904 (40 de monede şi 10 verigi de aur)¹³⁴. Coroborînd toate aceste informaţii, ajungem la concluzia că în realitate de la Dolheşti pro­vine numai un singur tezaur de monede şi verigi de aur sau eventual două, depistate unul în apropierea celuilalt. Numai două monede au fost recuperate şi descifrate de specialişti, şi anume două piese de aur emise în perioada 1005—1025 la Constantinopol şi reprezentînd pe revers pe Vasile II şi Constantin VIII¹³³.

Tezaure cu monede emise în Bizanţ au mai fost semnalate şi în alte cîteva localităţi din spaţiul dintre Carpaţii Orientali şi Nistru: din îm­prejurimile Paşcanilor (jud. Iaşi) provine un tezaur din care ne-au par­venit patru monede anonime de bronz de tip A 2, B, C şi G^135a (fig. 14/3—6), piesa cea mai nouă — follis-ul de tip G — fiind atribuită de specialişti domniei lui Roman IV Diogenes (1067—1071)^135b sau perioadei cuprinse între anii 1065 şi 1070(?)^135c; într-o localitate neidentificată din raionul Arciz (reg. Odessa, R. S. S. Ucraineană) s-a găsit un tezaur din nouă monede anonime de tip A 2; la Izmail (reg. Odessa) s-a semnalat un bogat tezaur din 200—250 piese schifate din bilon, din care s-au putut recupera trei exemplare emise de Alexe I, şase de Ioan II şi două de Manuel I; de la Reni (reg. Odessa) provine uri tezaur, din care spe­cialiştii au intrat în posesia a numai două monede de la Manuel I; într-o movilă a nomazilor de lîngă Suvorovo (raionul Izmail, reg. Odessa) s-a descoperit un tezaur conţinînd zece monede de la Manuel I, una de la Andronic I şi două de la Isaac II Anghelos¹³⁶. Spre deosebire de cazul pieselor izolate, o mare parte din monedele recuperate din tezaure apar­ţin epocii Comnenilor, cele din alte perioade fiind mai puţin numerotise. Descoperirile numismatice enumerate mai sus nu reflectă decît par­ţial rolul jucat de emisiunile monetare bizantine în relaţiile de schimb de la nordul Dunării de Jos. Numeroase monede bătute în Bizanţ nu au fost înregistrate de specialişti, dispersîndu-se în colecţii particulare fără

să li se consemneze locul de descoperire, dat fiind că interesul pentru numismatica bizantină este relativ recent.

Odată cu revenirea bizantină la Dunăre în vremea lui Ioan Tzimis-

kes circulaţia monedei imperiului în spaţiul carpato-dunărean cunoaşte o evidentă intensificare¹³⁷. Ea nu a încetat să ocupe în cadrul tranzac­ţiilor comerciale un rol relativ important, chiar şi în perioadele de eclip­să temporară a puterii economice şi politice a statului bizantin — cînd între Balcani şi Dunăre se interpuseseră populaţii străine sau se con­stituise taratul româno-bulgar — şi chiar după cucerirea Constantino-polului de cruciaţi şi divizarea imperiului. Semnificativă în această pri­vinţă este prezenţa în întreg spaţiul carpato-dunărean a unui număr considerabil de hyperperi emişi în Imperiul de la Niceea¹³⁸. Numele acestei monede bizantine a intrat şi în terminologia regională româ­nească sub forma perper, de la care a derivat şi denumirea unei dări: părpăritul¹³⁹. Cu toate acestea, perioadele de criză din istoria Bizanţu­lui, îndeosebi cele ce au urmat înlăturării dinastiei Comnenilor de ia tronul bazileilor, se reflectă în diminuarea evidentă a circulaţiei banilor emişi în Bizanţ.

Faptul că cea mai mare parte a monedelor izolate şi a tezaurelor monetare se compun din piese divizionare din aramă sau bronz, deci nu posedă valoare intrinsecă, dovedeşte că ele erau utilizate ca mijloc curent de schimb. Tradiţiile multiseculare în folosirea monedei bizantine în procesul relaţiilor comerciale dintre imperiu şi comunităţile autohtone din spaţiul carpato-dunărean justifică atribuirea rolului principal în ca­drul operaţiunilor de schimb din secolele XI—XIII populaţiei româ­neşti¹⁴⁰. Cu toate acestea, prezenţa monedelor greceşti nu este legată exclusiv de legăturile comerciale întreţinute de populaţia locală, întrucît astfel de monede provin şi din complexele funerare ale triburilor tura­nice (Suvorovo, Găvănoasa—?), populaţii la care ele este posibil să fi ajuns ca urmare a expediţiilor de pradă întreprinse în provinciile bizan­tine. In ceea ce priveşte monedele din aur tezaurizate la Doineşti, ele reprezentau probabil stipendiile plătite de Bizanţ aliaţilor săi sau su­mele destinate răscumpărării ostaticilor¹⁴¹.

Monedele bizantine nu au fost singurele care au circulat în spaţiul est-carpatic în primul sfert al mileniului al II-lea. Alături de ele au mai pătruns emisiuni monetare central-europene, dar numărul lor, exceptînd cele din tezaurul de la Hotin, este cu totul redus. Monede emise de regii arpadieni au fost descoperite izolat în cetăţuile de la Bîtca Doamnei— Piatra Neamţ şi Lencăuţi—Cernăuţi. Din prima din ele provine o monedă de argint de la Bela 111(1172—1196)¹⁴², iar din cea de-a doua o monedă de aramă din vremea domniei lui Ştefan IV (1163)¹⁴³. în afară de acestea, tezaurul de la Hotin cuprindea un dinar emis de Salomon (1063—1074)¹⁴⁴.

O descoperire unică pînă în prezent pe teritoriul Moldovei, atît prin conţinut cît şi prin volum, este bogatul tezaur monetar descoperit Ia Hotin (reg. Cernăuţi, R. S. S. Ucraineană), compus din peste o mie de monede, din care au fost recuperate 851 piese întregi, jumătăţi şi frag­mentare. Marea lor majoritate erau bracteate germane emise în a doua jumătate a secolului al XH-lea şi primul sfert al secolului următor în di­ferite ducate, comitate, seniorii, arhiepiscopate, episcopate, abaţii etc. din Saxonia Inferioară (Halberstadt, Quedlinburg, Braunschweîg-Liine-burg etc), Saxonia Superioară (Meissen, Pegau, Mansfeld etc), Thuringia

(Altenburg, Muhlhausen, Nordhausen, Erfurt, Merseburg etc), Hessen (Fulda, Eschwege etc), Franconia şi Rhein-Pfalz, la care se adaugă un pfennig din Carinthia şi cîte un dinar din Boemia şi Ungaria, în afară de peste o sută de piese nedeterminate din cauza condiţiilor precare de conservare. Cea mai timpurie monedă era un dinar — deja amintit — din timpul domniei lui Salomon, iar cele mai tîrzii erau cîteva bracteate bătute la Meissen în preajma anului 1230 şi un dinar emis de regele Boe-miei Pfemysl I Ottokar (1197—1230). Aceste din urmă piese fixează în­groparea tezaurului în perioada 1225—1230¹⁴⁵. Impresionanta cantitate de monede tezaurizate la Hotin putea să aparţină după părerea noastră fie unui negustor venit din ţările germane, fie unui feudal local răsplă­tit de un principe originar clin Europa Centrală ca urmare a unor ser­vicii oarecare.

In cursul secolelor XII—XIII s-au stabilit relaţii de schimb şi cu statele ruseşti. Mărfurile provenind din cnezatele ruseşti constau în­deosebi din obiecte de cult şi de podoabă. în mai multe localităţi, si­tuate aproape în exclusivitate în partea nordică şi centrală a Moldo­vei, s-au descoperit cruciuliţe simple din bronz (fig. 57/1, 4) sau piatră şi encolpioane din bronz (fig. 25; 26), iar în unele localităţi — între care Lencăuţi—Cernăuţi¹⁴⁶ şi altele rămase neidentificate — din nordul Bucovinei, aflate în bazinul superior al Prutului, au fost recuperate mai multe brăţări şi mărgele de formă variată din pastă sticloasă de culori diferite¹⁴⁷ (fig. 16). Un fragment de brăţară cu suprafaţa netedă, aparţinînd unui tip aflat în circulaţie în prima jumătate a secolului al XlII-lea, s-a găsit la Iaşi, pe locul Curţii domneşti, într-un nivel din a doua jumătate a secolului al XIV-lea¹⁴⁸. Tot din nordul Bucovinei, de la Bucovca (raionul Glibokaia, reg. Cernăuţi), provine o amuletă din bronz amintind ca formă un tăiş de topor cu două protuberante în par­tea superioară, de un tip care a circulat în Rusia în perioada premon-golă¹⁴⁹. In aceeaşi zonă, avînd evidente legături etnico-culturale cu re­giunile de nord şi nord-est, au fost cercetate mai multe aşezări şi ne­cropole din secolele XI—XIII, în inventarul cărora se aflau diferite obiecte de podoabă şi de cult de factură veche rusească¹⁵⁰. Analiza tipo­logică a obiectelor enumerate mai sus arată că o mare parte a lor fu­seseră produse în ateliere din Rusia haliciană. Dintre obiectele de certă origine kieviană menţionăm cruciuliţele duble-relicviar de tip B (fig. 26).

De multă apreciere s-au bucurat în Europa Răsăriteană operele bijutierilor ruşi şi balcanici, care nu numai că şi-au însuşit procedeele tehnice folosite în Bizanţ, dar au şi reprodus îndeaproape prototipurile obiectelor realizate de meşteşugarii greci. Cîteva din aceste piese de podoabă au ajuns pe calea schimbului şi în regiunile est-carpatice. Cu totul deosebite sînt bogatele tezaure de obiecte de argint recuperate la Voineşti (jud. Iaşi) şi Cernăuţi (reg. Cernăuţi). Din tezaurul de la Voineşti se păstrează 31 de obiecte de podoabă întregi şi fragmentare din argint simplu sau aurit: 14 brăţări (dintre care 10 întregi), 9 cercei de tîmplă cu unul sau trei bumbi fixaţi pe verigă (patru întregi), două pandantive circulare (unul întreg), o cataramă de curea cu placa gra­vată, o limbă de curea şi patru aplice (trei în formă de ancore duble şi una triunghiulară), la acestea adăugîndu-se un inel şi o aplică pierdute de-a lungul timpului, la fel ca şi vasul în care erau depuse. După formă şi decor brăţările erau plate şi neornamentate (trei exemplare), torsio-

nate cu capetele lăţite şi decorate cu granule (opt exemplare), cu fire împletite şi capetele lăţite (un exemplar), precum şi cu suprafaţa lăţită, decorată cu motive geometrice, zoomorfe şi vegetale în tehnica niello (două exemplare). Cerceii erau fie cu un bumb ovoidal, decorat cu gra­nule, fie cu un bumb ovoidal flancat de doi bumbi sferici mai mici, orna­mentaţi în tehnici deosebite¹³¹ (fig. 17). Tezaurul de la Cernăuţi era compus din trei colane (torques) din fire trefilate împletite, sudate la capete, cu diametrul mare (fig. 18), o brăţară plată şi altele două din fire împletite, trei perechi de cercei (verigi) de tîmplă, cu cîte unul sau trei bumbi decoraţi în tehnica granulaţiei şi filigranului, o verigă (cercel?), o cruciuliţă, un pandantiv format din două plăcuţe rotunde decorate cu motive cruciforme şi în formă de crin şi dintr-un inel(?), din care s-a păstrat un cristal încastrat într-o plăcuţă ornamentată cu filigran¹⁵² (fig. 19). Brăţările şi cerceii de tîmplă sînt de tipuri asemănă­toare cu cele de la Voineşti. în afară de cele două tezaure amintite, pe teritoriul Moldovei a mai fost descoperit un tezaur la Oţeleni (com. Hoceni, jud. Vaslui), din care, în afară de două monede bizantine, 79 dirhemi mongoli şi 11 imitaţii după dirhemi, din ultimele două de­cenii ale secolului al XlII-lea, au mai fost recuperate două brăţări tor­sionate cu capetele lăţite, decorate cu granule, o brăţară plată ornamen­tată în tehnica niello, doi cercei de tîmplă şi un pandantiv globular¹⁵³ (fig. 20). Deşi factura obiectelor de podoabă arată că fuseseră executate în perioada premongolă, ascunderea lor a avut loc la limita dintre se­colele XIII—XIV. Dacă acest tezaur a aparţinut unui localnic înstărit sau unei căpetenii mongole, care I-a jefuit din Rusia sau Balcani, este greu de spus. Pe lîngă tezaurele menţionate, din zona Bîrladului pro­vine un cercel de tîmplă din argint cu trei bumbi ajuraţi, care pare, de asemenea, realizat într-un atelier răsăritean¹⁵⁴.

Schimburi de bunuri materiale au fost stabilite şi cu neamurile turanice, după cum indică prezenţa în cadrul cîtorva aşezări Dridu a unor pandantive şi piese de harnaşament tipice pentru inventarul pece­negilor¹⁵⁵.

In cazuri mai rare, pe teritoriul Moldovei apar piese al căror centru de producţie se afla în regiuni îndepărtate. între acestea se numără şi vasul sferoconic provenind de la Năneşti (jud. Galaţi), care îşi găseşte cele mai apropiate analogii în descoperirile din nordul Caucazului da­tate în secolele XI—XIII¹⁵⁶.

Se poate aprecia că poziţia geografică a Moldovei — la nordul unei artere navigabile şi axe comerciale de importanţă continentală, Dunărea, şi în vecinătatea cîtorva state feudale dezvoltate, ca Imperiul bizantin, cnezatul Halici-Wolhynia şi regatul ungar — era favorabilă angajării relaţiilor de schimb cu popoarele din jur. Cu toate acestea, predomi­narea economiei naturale, prin care necesităţile materiale esenţiale erau acoperite prin propriile resurse, limitau extrem de mult amploarea schimburilor comerciale. Acestea aveau o importanţă redusă în ansam­blul economiei, revenindu-le doar menirea de a completa bunurile ne­cesare traiului şi de a furniza obiecte legate de viaţa spirituală a popu­laţiei. Dealtfel, capacitatea comunităţilor rurale locale de a produce peste disponibilităţile de consum era destul de restrînsă în condiţiile înzestrării tehnice insuficiente ale vremii. în ansamblul comerţului ro-

102

Iul banilor ca mijloc de plată era modest, precumpănitor fiind schim­bul în natură. în plus, invaziile periodice ale neamurilor migratoare tăceau nesigure drumurile de comerţ, perturbînd activitatea negus­torilor.

C. ORGANIZAREA SQCIAL-POLITICĂ

Structura socială a comunităţilor locale din spaţiul est-carpatic la începutul mileniului al II-lea rămîne deocamdată incomplet cunoscută. Anumite aspecte privind organizarea socială pot fi intuite pe baza apre­cierii dezvoltării economice locale, a comparaţiei cu situaţia din alte regiuni aflate la un nivel apropiat de civilizaţie sau prin raportarea la stările de fapt înregistrate în perioada ulterioară constituirii statului moldovenesc de-sine-stătător.

Săpăturile metodice dovedesc că în primul sfert al mileniului al II-lea populaţia locală din Moldova locuia numai în sate, necunoscînd încă viaţa urbană. Ea avea ca formă organizatorică principală obştea teritorială (sau sătească), instituţie de veche tradiţie în spaţiul carpato-dunărean, perpetuată în întregul ev mediu românesc, ale căreh remi­niscenţe s-au menţinut pînă în epoca modernă¹⁵⁷. Acestei organizaţii social-politice i s-au atribuit aceleaşi trăsături generale pe care le-a îmbrăcat societatea vechilor germani şi slavi¹⁵⁸, fără însă să i se poată defini exact etapele sale evolutive şi eventualele trăsături regionale. Forma de proprietate caracteristică obştii era cea a îmbinării stăpînirii colective cu cea individuală a pămîntului. Păşunile, pădurile, apele curgătoare şi bălţile erau stăpînite în devălmăşie, adică aparţineau în­tregii obşti săteşti, în vreme ce pămîntul arabil era împărţit în loturi individuale, fiind lucrat în mod separat de membrii obştii. Desigur că sistemul reîmpărţirii periodice a terenului arabil s-a păstrat, dar lotu­rile personale nu deveniseră încă ereditare. In schimb, este îndoielnică dăinuirea practicii detaşării din suprafaţa arabilă aparţinînd colecti­vităţii a unui lot cultivat în comun — un fel de ager publicus — a cărui recoltă se valorifica în interesul general al obştii.

In ceea ce priveşte nivelul material al membrilor obştii, anumite date sînt furnizate de săpăturile arheologice. Locuinţele descoperite, de suprafaţă sau adîncite, nu se diferenţiază prea mult între ele prin sis­temul de construcţie sau prin abundenţa inventarului. De asemenea, ne­cropolele mai mari, ca cele de la Hansca—„Căprăria" şi „Limbari" şi de |^a Arjjura, nu conţin morminte care să se individualizeze prin bogăţia inventarului. Cu excepţia tezaurelor monetare de la Dolheşti şi Hotin şi a celor de obiecte de podoabă de la Cernăuţi şi Voineşti, în perioada anterioară invaziei mongole pe teritoriul Moldovei nu se cunosc desco­periri a căror valoare intrinsecă să fie deosebit de mare. Toate aceste observaţii indică o anumită uniformizare a nivelului material al locuito­rilor, discrepanţele în ceea ce priveşte averile fiind mai rare. Totuşi unele departajări între venituri începuseră să se contureze, ele fiind în­registrate şi de săpăturile arheologice. Amintim în acest sens o con-

strucţie mare din piatră de la Etulia, care se detaşează de celelalte case din aşezarea din secolele X—XI¹³⁹, precum şi tezaurele monetare şi de obiecte de podoabă enumerate mai sus. Imposibilitatea de a se asigura întotdeauna condiţii de fertilitate asemănătoare pentru loturile indivi­duale constituia una din sursele de diferenţiere a avuţiei private şi implicit de structurare socială şi de apariţie a germenilor unei ierarhii feudale. Poziţii sociale privilegiate dobîndeau şi persoanele cărora le-au revenit în cadrul obştii anumite atribuţii administrative şi judecătoreşti sau care fuseseră desemnate să mijlocească un modus vivendi cu tri­burile migratoare, în sensul de a reglementa şi de a duce la îndepli­nire obligaţiile comunităţilor băştinaşe faţă de cuceritori, materializate prin dijme sau corvezi. Din rîndul acestei pături privilegiate s-au putut ridica căpetenii locale, care, chiar dacă nu uzurpaseră cu totul dreptu­rile obştiilor, se impuseseră prin forţă în fruntea lor. Apariţia perico­lelor externe au grăbit închegarea temporară şi apoi definitivă a uniu­nilor de obşti, ale căror căpetenii dispuneau de cete înarmate menite să le asigure dominaţia asupra membrilor de rînd ai obştiilor şi să se opună planurilor agresive ale unor populaţii alogene. Aşa cum am arătat mai sus, efectivele militare româneşti originare de la răsărit de Car-paţii Orientali sânt amintite în mai multe rînduri în izvoarele scrise. Avem în vedere, în acest sens pe Blokumenn din Eymundar saga, pe BXdc/oi din cronica lui Nicetas Choniates, pe bolohovenii din Ipatiev-skaia letopis' şi pe Vlâchen din Nibelungenliecl. Pentru a realiza propria securitate, comunităţile locale nu au recurs decît rareori la întărirea aşezărilor. Astfel de aşezări fortificate sînt cunoscute în regiunea de la est şi nord-est de Carpaţi ]a Calfa (cultura Dridu), în cuprinsul cneza­tului halician (aparţinînd bolohovenilor), la care se adaugă cea de la Bîtca Doamnei, care prin caracterul ei deosebit iese însă din sfera pro­blemelor discutate mai sus.

Sporirea capacităţii militare a comunităţilor locale este oglindită, între altele, de creşterea numărului de arme (vîrfuri de săgeţi, topoare, capete de buzdugan, cămăşi de zale etc.) şi piese de harnaşament (scări de şa, pinteni) şi îndeosebi de perfecţionarea lor. Vîrfurile de săgeţi erau fie cu lama plată — folifonvi, triunghiulară, romboidală sau pre­văzută cu două aripioare, cu sau fără nervură mediană — fie cu secţiu­nea triunghiulară sau romboidală; pentru ataşarea de partea lemnoasă ele aveau un pecluncul ascuţit sau. un tub transversal^{1 fin} (fig. 4/3; 6/4; 7/9—13). In ceea ce priveşte topoarele de luptă, în secolele X—XII pre­dominau exemplarele cu lama asimetrică şi gaura de fixare a cozii flan­cată de aripioare, atît cu ceafa prelungită, cu lama îngustă sau lăţită, cît şi cu ceafa îngustă şi alungită (fig. 21), pentru ca în secolul al XlII-lea să se impună topoarele cu una din laturile lamei dreaptă şi cea­laltă arcuită, ele un tip perpetuat pînă astăzi (fig. 9/9; 22)¹⁶¹. Dintre to­poarele din secolele X—XII cu ceafa prelungită, care la rîndul lor se subdivid în mai multe tipuri, amintim piesele descoperite la Arbore¹⁶², Liteni¹⁶³ (jud. Suceava), Bîrlăleşti (corn. Epureni)¹⁶⁴, Fedeşti (corn. Şu-letea, jud. Vaslui)¹⁶⁵ şi Jariştea (jud. Vrancea)¹⁶⁶, iar clin categoria celor cu ceafa îngustă şi alungită piesele de la Suceava (jud. Suceava)¹⁶⁷ şi Ţolici (corn. Petricani, jud. Neamţ)¹⁶⁸. Din secolul al XlII-lea sînt to­poarele provenind din depozitul de la Cozăneşti (com. Dorna-Arini)¹⁶⁹, din descoperirile izolate de la Suceava¹⁷⁰ şi Vatra Dornei (jud. Suceava)¹⁷¹