Septembrie 1994
Yüklə 0,67 Mb.
|
|
32 „Şi acum vino şi stai aici", mi-a spus atunci Novecento. Nu-l înţelegeam unde vrea să ajungă, nu-l înţelegeam deloc. Mă proptisem acolo ca să ţin pe loc pianul care începea să alunece ca un săpun negru uriaş... Era o situaţie de rahat, mă jur, cu furtuna pînă peste cap şi în plus nebunul ăla, aşezat pe taburetul lui — un alt săpun adevărat — şi mîinile pe claviatură, nemişcate. „Ori te urci acum, ori nu te mai urci" spuse nebunul surîzînd. (Se urcă pe un aparat, ceva între un leagăn şi un trapez.) „Okay. Ducă-se la dracu totul, okay? şi aşa n-am ce pierde, mă urc, de acord, uite, pe taburetul tău tîmpit, m-am urcat, şi acum?" „Şi acum, nu te teme." Şi a început să cînte. (Se aude o muzică pentru pian solo. Este un fel de dans, un vals, graţios şi plăcut. Aparatul începe să se legene, purtîndu-l pe actor de jur împrejurul scenei. Pe măsură ce actorul continuă să povestească, mişca- 33 rea devine mai amplă, ajungînd în dreptul culiselor.) Acum, nimeni nu-i obligat să creadă, nici eu, la drept vorbind, n-aş crede dacă mi s-ar povesti, dar adevărul este că pianul acela a început să alunece, pe parchetul sălii de dans, şi noi după el, cu Novecento care cînta, şi nu-şi lua ochii de pe clape, părea altundeva, şi pianul se lua după valuri înainte şi înapoi, şi se rotea în jurul lui, o pornea drept spre fereastra cea mare, şi cînd ajungea aproape de tot se oprea şi aluneca uşor înapoi, spun, părea că marea îl legăna, şi ne legăna pe noi, şi eu nu înţelegeam nimic, şi Novecento cînta, nu se oprea nici un moment, şi era limpede, nu cînta pur şi simplu, el conducea pianul ăla, înţelegeţi?, cu clapele, cu notele, nu ştiu, el îl conducea unde voia, e de necrezut dar aşa era. Şi în timp ce ne învîrteam printre mese, atingînd fotolii şi lampadare, eu am înţeles atunci că tot ce făceam, ce făceam cu adevărat, era să dansăm cu Oceanul, noi şi el, dansatori nebuni, şi ' '
perfecţi, strînşi într-un vals tulburător, pe auritul parquet al nopţii. Oh yes. (începe să se învîrtă puternic prin scenă, suit pe aparatul său, plin de fericire, în timp ce Oceanul înnebuneşte, vaporul dansează, şi muzica pianului ritmează un fel de vals, folosind diferite efecte sonore pentru accelerare, frînare, rotire, într-un cuvînt pentru „a conduce" marele dans. Apoi, după nenumărate acrobaţii, greşeşte o manevră şi în final e zvîrlit în culise. Muzica încearcă să „frîneze", dar e prea tîrziu. Actorul are timp doar să strige: „Oh, Doamne..." şi iese printr-o culisă laterală, izbindu-se de ceva. Se aude un zgomot puternic, ca şi cînd s-ar fi spart un geam mare, masa unui bar, un salon, ceva de felul ăsta. Tămbălău mare. Un mon^ent de pauză şi tăcere. Pe urmă, din aceeaşi culisă prin care ieşise, actorul îşi face din nou apariţia, încet.) Novecento a spus că trucul acela mai trebuia perfecţionat. Eu am spus că în fond era vorba doar de reglarea frîne- 35
Acolo jos, în sala maşinilor, Nove-cento şi cu mine am devenit prieteni în noaptea aceea. Pe viaţă. Pentru totdeauna. Ne-am petrecut tot timpul socotind cam cît costa în dolari tot ce spărseseră. Şi cu cît socoteala era mai mare, cu atît rîdeam mai tare. Şi dacă stau să mă gîn-desc, cred că asta însemna să fii fericit. Sau ceva de felul ăsta. în noaptea aceea l-am întrebat dacă povestea aia era adevărată, aia cu el şi cu vaporul, cum că el se născuse acolo şi tot restul... dacă era adevărat că nu coborîse niciodată. Şi el a răspuns: „Da." 36 „Dar e adevărul adevărat?" El era foarte serios. „Adevărul adevărat." Şi, nu ştiu dar în momentul acela am simţit ceva înăuntru, pentru o clipă, fără să vreau, şi nu ştiu de ce, ca un fior: era un fior de spaimă. Spaimă.
Odată l-am întrebat pe Novecento la ce naiba se gîndea cînd cînta, şi la ce privea, mereu drept în faţa lui, şi la ce îi stătea capul de fapt, în timp ce mîi-nile îi umblau în sus şi în jos pe clape. Şi el mi-a spus: „Astăzi am ajuns într-o ţară splendidă, femeile aveau părul parfumat, era lumină peste tot şi mulţi tigri." Călătorea, deci. Şi de fiecare dată ajungea într-un loc diferit: în centrul Londrei, într-un tren în mijlocul cîmpului, pe un munte aşa de înalt că zăpada îţi ajungea la brîu, în biserica cea mai mare din lume, nu-mărînd coloanele şi oprindu-se în faţa crucifixelor. Călătorea. Era greu de înţeles ce anume putea el să ştie despre biserici, şi despre zăpadă, şi despre tigri şi... vreau să spun, nu coborîse niciodată, de pe vaporul ăla, chiar niciodată, nu era o glumă, era adevărat totul. Niciodată nu coborîse. Şi totuşi, ai fi zis că le văzuse, toate lucrurile alea. No-vecento era persoana care dacă tu îi spuneai „Odată am fost la Paris", el te întreba dacă ai văzut cutare şi cutare grădină, şi dacă ai mîncat într-un anume loc, ştia totul, îţi spunea „Ce-mi place mie, acolo, e să aştept amurgul plimbîn-du-mă încolo şi încoace pe Pont Neuf, şi cînd trec vaporaşele, să mă opresc şi să le privesc de sus, şi să le fac semn cu mîna." „Novecento, ai fost vreodată la Paris, tu?" „Nu."
„Şi atunci..." „Adică... da." „Da ce anume?" „Paris."
Puteai să crezi că e nebun. Dar lucrurile nu erau aşa de simple. Cînd cineva îţi povesteşte cu o precizie absolută cum miroase în Bertham Street, pe timpul verii, imediat după ploaie, nu poţi cre- 38 de că e nebun doar pentru simplul motiv prostesc că, în Bertham Street, el n-a fost niciodată. El a respirat cu adevărat, în ochii cuiva, în cuvintele cuiva, aerul acela, în felul său, dar cu adevărat. Lumea, de fapt, nu a văzut-o niciodată. Dar de douăzeci şi şapte de ani lumea se perinda pe vaporul acela: şi de douăzeci şi şapte de ani el, pe vaporul acela, o spiona. Şi îi fura sufletul. Era genial în treaba asta, nimic de spus. Ştia să asculte. Şi ştia să citească. Nu cărţile, alea sînt bune toate, ştia să citească oamenii. Semnele pe care le duceau cu ei oamenii: locuri, zgomote, mirosuri, ţara lor, povestea lor... Totul era scris, pe ei. El citea, şi cu grijă nespusă, cataloga, sistematiza, ordona... în fiecare zi adăuga cîte o bucăţică la harta aceea imensă pe care şi-o desena în cap, imensă, harta lumii, a lumii întregi, de la un capăt la altul, oraşe enorme şi colţuri de bar, fluvii lungi, băltoace, avioane, lei, o hartă minunată. Călătorea prin ea ca un Dumnezeu, pe urmă, în timp ce degetele îi alunecau pe clape, mîngîind inflexiunile unui ragtime. (Din difuzor se aude un ragtime melancolic.) Au trecut cîţiva ani, dar la urmă, în-tr-o zi, mi-am făcut curaj şi l-am întrebat. Novecento, de ce Dumnezeu nu cobori, o dată, doar o singură dată, de ce nu te duci să o vezi, lumea, cu ochii tăi, ăştia ai tăi. De ce rămîi pe închisoarea asta călătoare, ai putea să stai pe Pont Neuf ăla al tău să priveşti vaporaşele şi tot ce-i pe acolo, ai putea face ce vrei, cînţi la pian ca un zeu, ar înnebuni toţi după tine, ai cîştiga o grămadă de bani, şi ţi-ai putea alege cea mai frumoasă casă care există, poţi să ţi-o faci în formă de vapor, ce-ţi pasă?, dar ai asezat-o tu, acolo unde vrei, printre tigrii, să zicem, sau în Bertham Street... Doamne sfinte, n-o să poţi continua toată viaţa într-un du-te-vino ca un idiot... tu nu eşti idiot, eşti mare, şi lumea e acolo, n-ai decît afurisita aia de scăriţă de coborît, ce mare lucru, cîteva trepte blestemate, Doamne, totul e acolo, la capătul treptelor ălora, totul. De ce nu încerci o dată şi să cobori de aici, o dată măcar, o singură dată. : Novecento... De ce nu cobori? De ce? De ce? Era într-o vară, în vara lui 1931, cînd pe Virginian s-a urcat Jelly Roii Morton. îmbrăcat tot în alb, chiar şi pălăria. Şi cu un diamant uite aşa pe deget. El era omul care, cînd dădea concerte, scria pe afişe: în seara asta, Jelly Roii Morton, inventatorul jazzului. Nu o scria doar aşa ca să fie: era convins: inventatorul jazzului. Cînta la pian. Se aşeza întotdeauna pe trei sferturi întors, şi cu două mîini ca nişte fluturi. Uşoa- A, re-usoare. începuse prin bordeluri, la New Orleans, şi acolo învăţase să atingă uşor clapele şi să mîngîie notele: făceau dragoste, la etajul de deasupra, şi nu voiau scandal. Voiau o muzică — să alunece pe după perdele şi pe sub paturi, fără să-i deranjeze. Asta era muzica pe care o cînta el acolo. Şi într-adevăr, în genul ăla, era cel mai bun. Cineva, de undeva, într-o zi, i-a spus de Novecento. Trebuie să-i fi spus cam r aşa: ăla e cel mai mare. Cel mai mare pianist din lume. Poate părea absurd, dar astfel de lucruri se pot întîmpla. Nu cîntase în afara lui Virginian o singură notă, Novecento, totuşi în felul său era un personaj faimos, pe atunci, o mică legendă. Cei care coborau de pe vapor povesteau despre o muzică stranie şi despre un pianist care parcă avea patru mîini, aşa de multe note scotea. Circulau poveşti curioase, uneori chiar adevărate, cum era cea despre senatorul american Wilson care îşi petrecuse toată călătoria la clasa a treia, deoarece acolo cînta Novecento, atunci cînd nu cînta notele normale, ci alea ale lui, care nu erau normale. Avea un pian, acolo jos, unde se ducea după-amiaza şi tîrziu în noapte. Mai întîi asculta: voia ca oamenii să-i cînte cîntecele ştiute de ei, mai scotea cîte unul o chitară, sau o armonică, ceva, şi începea să cînte, muzici care veneau cine ştie de unde... Novecento asculta, începea pe urmă să atingă clapele, în timp ce ăia cîntau din gură sau cu instrumentele, atingea clapele şi încetul cu încetul totul devenea o ade- 42 vărată cîntare, ieşeau nişte sunete din pian — vertical, negru — şi erau nişte sunete dintr-o altă lume. Era în ele totul: toate deodată, toate muzicile pă-mîntului. Rămîneai cu gura căscată. Şi senatorul Wilson, la auzul lor, a rămas cu gura căscată, şi dincolo de povestea aia cu clasa a treia, el, elegant îmbrăcat, în mijlocul mirosurilor alea, fiindcă putea de-a binelea, dincolo de povestea aia, a trebuit să fie coborît cu forţa, la sosire, altfel după el ar fi rămas acolo sus, să-l asculte pe Novecento în următorii ani care-i mai rămăseseră naibii de trăit. Zău aşa. Au scris ziarele, dar era adevărat, zău. Chiar aşa a fost. în sfîrşit, cineva s-a dus la Jelly Roii Morton şi i-a spus: pe vaporul ăla e unu' care face ce vrea cu pianul. Dacă are chef cînta jazz, dar cînd nu are chef cînta ceva ce seamănă cu zece jazzuri la un loc. Jelly Roii Morton avea o fire insuportabilă, o ştiau toţi. A spus: „Cum poate să cînte bine unul care nici să coboare de pe un tîmpit de vapor nu e în stare?" Şi s-a pus pe rîs, ca un nebun, el, inventatorul jazzului. Lucrurile se puteau ter- mina aici, doar că cineva a spus atunci: „Bine faci că rîzi fiindcă dacă ăla se hotărăşte să coboare, tu te întorci să cînţi în bordeluri, pe Dumnezeul meu, în bordeluri." Jelly Roii s-a oprit din rîs, a scos din buzunar un pistol mic cu mîner de sidef, l-a îndreptat spre capul tipului care vorbise şi n-a tras: dar a spus: „Unde e rahatul ăsta de vapor?" Avea în vedere un duel. Se obişnuia, pe atunci. Se înfruntau prin executarea unor bucăţi de bravură şi la urmă unul din ei cîştiga. De-ale muzicienilor. Fără sînge, dar destulă ură, ură adevărată, pe dedesubt. Note şi alcool. Putea dura şi o noapte întreagă. La asta se gîndea Jelly Roii, ca să termine odată cu povestea asta a pianistului de pe Ocean, şi toate aiurelile alea. Să termine odată. Problema era că Novecento, la drept vorbind, nu cînta niciodată în porturi, nu voia să cînte. Era într-un fel pe pămînt, porturile, şi nu-i cădea bine. El cînta unde voia el. Şi unde voia el era în largul mării, cînd pămîntul devine doar nişte lumini îndepărtate, sau o amintire, sau o speranţă. Aşa era el. Jelly Roii Morton a în- 44 jurat de mama focului, apoi şi-a plătit din buzunarul lui biletul dus-întors pentru Europa şi s-a urcat pe Virginian, el care nu pusese niciodată piciorul pe un vapor decît ca să se plimbe pe Mississippi. „E cel mai idiot lucru pe care l-arn făcut vreodată în viaţa mea", a spus, adăugind şi nişte înjurături, jurnaliştilor care s-au dus să-l salute, la cheiul 14 al portului Boston. Apoi s-a închis în cabină şi a aşteptat ca pămîntul să devină lumini îndepărtate, şi amintire, şi speranţă. Novecento, însă, nu prea lua în seamă treburile astea. Nici nu le înţelegea prea bine. Un duel? şi pentru ce? Dar era curios. Vroia să audă cum naiba cînta inventatorul jazzului. Nu o spunea în glumă, chiar credea: că era adevărat inventatorul jazzului. Cred că dorea să înveţe cîte ceva. Ceva nou. Aşa era el. Cam ca bătrînul Danny: nu avea simţul competiţiei, nu îi păsa cîtuşi de puţin să afle cine învingea: îl uimea restul. Tot restul. La 21 şi 37 în a doua zi de navigaţie, după ce Virginian pornise cu 20 de no- duri pe ruta spre Europa, Jelly Roii Morton s-a prezentat superelegant, în negru, în salonul de dans de la clasa întîi. Ştiau foarte bine cu toţii ce aveau de făcut. Dansatorii s-au oprit, noi cei din orchestră am pus jos instrumentele, barmanul a turnat un whisky, oamenii au amuţit. Jelly Roii a luat paharul cu whisky, s-a apropiat de pian şi l-a privit în ochi pe Novecento. N-a spus nimic, dar în aer a plutit un: „Scoală-te de aici." Novecento s-a ridicat. „Dumneavoastră sînteţi cel care a inventat jazzul, nu-i aşa?" „Exact. Şi tu eşti cel care cîntă doar dacă stă cu fundul pe Ocean, nu?" „Exact." Făcuseră prezentările, Jelly Roii şi-a aprins o ţigară, a sprijinit-o de marginea pianului, s-a aşezat şi a început să cînte. Ragtime. Dar părea ceva nemaiauzit pînă atunci. Nu cînta, aluneca. Era ca un combinezon de mătase ce se prelungea de pe trupul unei femei, în pas de dans. Erau toate bordelurile Ame-ricii, în muzica aia, dar bordelurile de 46 lux, alea unde pînă şi garderobiera e frumoasă. Jelly Roii termină cu o broderie de note fine invizibile, sus de tot la capătul claviaturii, ca o cascadă micuţă de perle pe o pardoseală de marmură. Ţigara era tot acolo, pe marginea pianului: pe jumătate arsă, cu scrumul rămas întreg acolo. Ai fi spus că n-a vrut să cadă ca să nu facă zgomot. Jelly Roii a luat ţigara între degete, mîinile lui erau ca nişte fluturi, am spus, a luat ţigara şi scrumul a rămas neatins, nici nu se gîn-dea să cadă, poate că era un şiretlic la mijloc, nu ştiu, fapt e că nu cădea. S-a ridicat, inventatorul jazzului, s-a apropiat de Novecento, i-a băgat ţigara sub nas, pe ea şi tot scrumul ei rămas neatins, şi a spus: „E rîndul tău, marinarule." Novecento a surîs. Se amuza. Pe cu-vînt. S-a aşezat la pian şi a făcut cel mai prostesc lucru pe care îl putea face. A cîntat Vino înapoi tăticule, un cîntec de o tîmpenie rară, ceva pentru copii, îl auzise de la un emigrant, cu cîţiva ani mai înainte, şi de atunci îl cînta întruna, îi plăcea, zău, nu ştiu ce găsea la el de-i 47 plăcea, găsea că e teribil de emoţionant. Nu era cu siguranţă ceea ce s-ar numi o piesă de virtuozitate. Dacă voiam puteam să o cînt şi eu. El a cîntat-o jucîn-du-se cu notele joase, dublînd cîte ceva, adăugind de la el două sau trei arpegii, dar era o tîmpenie de fapt, şi o tîmpe-nie a rămas. Jelly luase o mutră de parcă i se furaseră darurile de Crăciun. L-a fulgerat pe Novecento cu doi ochi de lup şi s-a reaşezat la pian. A început un blues care l-ar fi făcut să plîngă şi pe un maşinist neamţ, părea că tot bumbacul cules de toţi negrii din lume se adunase acolo şi îl culegea el, cu notele alea. îţi rupea inima. Toată lumea s-a ridicat în picioare: se smiorcăiau şi aplaudau. Jelly Roii nu a schiţat nici un semn de plecăciune, nimic, se vedea că e stăpîn pe situaţie în toată povestea asta. Era din nou rîndul lui Novecento. A început-o prost fiindcă s-a aşezat la pian cu două lacrimi aşa de groase ju-cîndu-i în ochi, din cauza blues-ului, se înduioşase, lucru lesne de înţeles. Absurditatea a fost că din toată muzica pe care o avea în cap şi în mîini, ce i-a ve- 48 nit să cînte? Blues-ul pe care de-abia îl auzise. „Era tare frumos", mi-a spus pe urmă, a doua zi, pentru a se justifica, chipurile. Nu avea nici cea mai mică idee despre ce înseamnă un duel, nici cea mai mică idee. A cîntat blues-ul acela. Mai mult, în capul lui se transformase într-o serie de acorduri, foarte lente, unul după altul, ca o procesiune, o plictiseală de moarte. El cînta aplecat cu totul peste claviatură, se bucura de fiecare din acordurile alea, chiar aşa ciudate, oricum, nişte chestii disonante, care pe el îl bucurau pur şi simplu. Pe ceilalţi, mai puţin. Cînd a terminat s-au auzit şi nişte fluierături. în acel moment Jelly Roii Morton si-a pierdut definitiv răbdarea. S-a aruncat de-a dreptul peste pian. A şuierat printre dinţi cîteva cuvinte, foarte clare, ca să le înţeleagă bine toţi. „Şi mai du-te în aia mă-ti, cretinule." A început apoi să cînte. Dar a cînta nu e cuvîntul potrivit. Un prestidigitator. Un acrobat. Tot ce se poate face, cu o claviatură de 88 de clape, el o făcea. Cu o viteză monstruoasă. Fără să gre- 49 şească o notă, fără să-şi clintească un muşchi al feţei. Nu mai era muzică: erau jocuri de scamator, era vrăjitorie în toată regula. Era o minune, fără sfinţi. O splendoare. Lumea înnebunise cu totul. Ţipau şi aplaudau, nu se mai văzuse aşa ceva. Făceau o gălăgie ca la Anul Nou. în toată zarva aia, m-am trezit în faţa lui Novecento: avea cea mai dezamăgită faţă din lume. Şi puţin uimită chiar. M-a privit şi a spus: „Dar ăla e complet imbecil..." Nu i-am răspuns. Nu aveai ce să-i răspunzi. El s-a aplecat spre mine şi mi-a spus: „Dă-mi o ţigară, hai..." Eram aşa de zăpăcit, că am scos-o şi i-am dat-o. Vreau să spun: Novecento nu fuma. Nu fumase niciodată înainte. A luat ţigara, s-a răsucit şi s-a dus să se aşeze la pian. A trecut o vreme pînă şi-au dat seama, în salon, că se aşezase acolo, şi că vroia totuşi să cînte. Au răsunat şi vreo două aplauze apăsate, şi rîsete, nişte fluierături, aşa sînt oamenii, sînt răutăcioşi cu cei care pierd. Novecento a aşteptat răbdător să se facă puţină linişte în jurul lui. Apoi i-a aruncat o privire lui Jelly Roii, care stătea în picioare, la bar, bînd o cupă de şampanie, şi a spus pe şoptite: „Tu ai vrut-o, pianist împuţit." A sprijinit apoi ţigara mea de marginea pianului. Stinsă.
Şi a început. (în difuzor se aude o bucată de o uluitoare virtuozitate, tintată chiar la patru mîini. Nu durează mai mult de o jumătate de minut. Se termină cu o explozie de acorduri puternice. Actorul aşteaptă să se sfîrsească, apoi reia.) Aşa. Publicul e numai ochi şi urechi, nemişcat. Toţi au respiraţia tăiată. Cu ochii fixaţi pe pian şi gurile căscate, par nişte adevăraţi idioţi. Au rămas aşa, în tăcere, complet buimăciţi, chiar şi după formidabila aia dezlănţuire de acorduri de la sfîrşit cîntată parcă cu o sută de mîini, iar pianul stătea să explodeze dintr-o clipă în alta. în tăcerea aia aiuritoare, Novecento s-a ridicat, a luat ţigara mea, s-a aplecat puţin înainte, peste claviatură, şi a apropiat-o de corzile pianului. Un sfîrîit uşor. A tras-o înapoi, şi era aprinsă. Jur.
Aprinsă de-a binelea. Novecento o ţinea în mînă ca pe o luminare mică. El nu fuma, nici nu ştia să o ţină între degete. A făcut cîţiva paşi şi a ajuns în faţa lui Jelly Roii Morton. I-a întins ţigara. „Fumeaz-o tu. Eu nu mă pricep." Abia atunci s-a rupt vraja ce-i prinsese pe toţi. S-a pornit o cascadă de ura-le şi aplauze şi o larmă, nu ştiu, nu se mai văzuse aşa ceva, strigau cu toţii, voiau cu toţii să-l atingă pe Novecento, o întreagă harababură, nu se mai înţelegea nimic. Dar eu l-am văzut, acolo în mijloc, pe Jelly Roii Morton, cum fuma nervos din blestemata aia de ţigară, ne-maiştiind ce figură să facă, nici încotro să privească, la un moment dat a început să-i tremure mîna de fluture, tremura de-a dreptul, şi eu am văzut-o, şi n-o s-o uit niciodată, tremura aşa de tare încît pînă la urmă scrumul ţigării s-a 52 desprins şi a căzut, mai întîi pe frumosul costum negru şi pe urmă, alunecîhd, pînă pe pantoful drept, pantof de lac negru, lucios, scrumul ăla ca un pufuleţ alb, el l-a privit, îmi aduc aminte foarte bine, a privit pantoful, lacul şi scrumul, şi a înţeles, a înţeles ce era de înţeles, s-a răsucit în loc şi, călcînd încet, cu paşi mărunţi, aşa încet ca să nu cadă scrumul, a traversat marea sală şi a dispărut, cu pantofii lui de lac negru, şi pe unul din ei cu un pufuleţ alb, îl ducea cu el, şi acolo scria că cineva învinsese, şi nu era el. Jelly Roii Morton şi-a petrecut restul călătoriei închis în cabina sa. Cînd a sosit la Southampton, a coborît de pe Virginian. A doua zi a plecat din nou spre America. Dar pe alt vapor. Nu mai voia să ştie, de Novecento şi de tot restul. Voia să se întoarcă şi gata. De pe puntea clasei a treia, sprijinit de balustradă, Novecento l-a văzut cobo-rînd, cu frumoasa sa haină albă şi toate valizele, frumoase, din piele de culoare deschisă. Şi îmi amintesc că a spus doar: „Fac ceva şi pe jazz." 53 Liverpool New York Liverpool Rio de Janeiro Boston Cork Lisabona Santiago de Chile Rio de Janeiro Antilele New York Liverpool Boston Liverpool Hamburg New York Hamburg New York Genova Florida Rio de Janeiro Florida New York Genova Lisabona Rio de Janeiro Liverpool Rio de Janeiro Liverpool New York Cork Cherbourg Vancouver Cherbourg Cork Boston Liverpool Rio de Janeiro New York Liverpool Santiago de Chile New York Liverpool, Ocean, drept în mijloc. Şi acolo, în momentul acela, a căzut tabloul. Pe mine întotdeauna m-a mirat treaba asta cu tablourile. Stau acolo sus ani de zile, pe urmă fără ca nimic să se în-tîmple, dar nimic vă spun, pac, jos, au căzut. Stau acolo agăţate în cuie, nimeni nu le face nimic, dar ele la un moment dat, pac, cad ca nişte pietre, în cea mai deplină tăcere, totul e nemişcat împrejur, nu zboară nici o muscă, şi ele, pac. Fără nici o explicaţie. De ce tocmai în momentul acela? Nu se ştie. Pac. Ce i se întîmplă unui cui pentru a-l hotărî că nu mai poate? O fi avînd şi el un suflet, 54 sărmanul? Ia hotărîri? A discutat îndelungat cu tabloul, nu ştiau ce să facă, stăteau în fiecare seară de vorbă, ani de zile, apoi au stabilit o dată, o oră, un minut, o clipă, asta e, pac. Sau ştiau de la început, ăia doi, aveau deja totul aranjat, uite eu îmi dau drumul peste şapte ani, îmi convine, okay atunci ne înţelegem pentru data de 13 mai, okay, pe la sase, să spunem şase fără un sfert, de acord, atunci noapte bună, bună. După şapte ani, la 13 mai, la şase fără un sfert: pac. Greu de înţeles. Mai bine să nu te gîndeşti la astfel de lucruri, altminteri te apucă nebunia. Cînd cade un tablou. Cînd te trezeşti, într-o dimineaţă, şi nu o mai iubeşti. Cînd deschizi ziarul şi citeşti că a izbucnit războiul. Cînd vezi un tren şi te gîndeşti eu trebuie să plec de aici. Cînd te priveşti în oglindă şi îţi dai seama că eşti bătrîn. Cînd, în mijlocul Oceanului, Novecento şi-a ridicat privirea din farfurie şi mi-a spus: „Peste trei zile, la New York, eu cobor de pe vaporul ăsta." Am rămas înlemnit. Pac.
Pe un tablou nu-l poţi întreba nimic. Dar pe Novecento da. L-am lăsat în pace puţin apoi am început să-l descos, voiam să înţeleg de ce, trebuia să existe totuşi un motiv, nimeni nu stă treizeci şi doi de ani pe un vapor şi pe urmă în-tr-o zi coboară pe neaşteptate, de parcă n-ar însemna nimic, fără să spună măcar celui mai bun prieten care e motivul, fără să-i spună nimic. „Trebuie să văd ceva, acolo jos", mi-a spus. „Ce anume?" Nu voia să spună, şi e de înţeles fiindcă tot ce-a pus pînă la urmă a fost: „Marea."
„Marea?" „Marea."
Yüklə 0,67 Mb. Dostları ilə paylaş:
|