Seria de literatură universală a bibliotecii polirom este coordonată de Denisa Comănescu



Yüklə 2,07 Mb.
səhifə17/33
tarix01.08.2018
ölçüsü2,07 Mb.
#65178
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   ...   33

— Şi de asta îl vom informa numaidecît pe împărat, a spus Abatele, dar în cazul acesta primejdia nu va fi imediată. Vom veghea. Vă las cu bine.

Guglielmo a rămas o vreme tăcut, în timp ce Abatele se depărta. Apoi mi-a spus :

— In primul rînd, Adso, trebuie să încercăm să nu ne lăsăm luaţi de grabă. Lucrurile nu se rezolvă rapid cînd se adună

213


atîtea experienţe individuale mărunte. Eu mă întorc la laborator, pentru că fără lentile nu numai că nu pot să citesc manuscrisul, dar n-ar mai avea rost nici să ne întoarcem în noaptea asta în bibliotecă. Tu du-te şi află dacă se ştie ceva despre Berengario.

în clipa aceea ne-a ieşit înainte, fugind, Nicola din Morimondo, purtător de veşti proaste. In timp ce căuta să şlefuiască mai bine lentila cea mai bună, cea în care Guglielmo îşi punea toată nădejdea, lentila se spărsese. Şi o alta, care putea s-o înlocuiască, plesnise în vreme ce încerca s-o vîre în ramă. Nicola ne-a arătat, nemîngîiat, cerul. Se şi făcuse de vesper şi întunericul începea să se lase. In ziua aceea nu se mai putea lucra. O altă zi pierdută, a constatat cu amărăciune Guglielmo, abţinîndu-se (cum mi-a mărturisit mai apoi) să nu-l ia de gît pe sticlarul nepriceput, care, pe de altă parte, era destul de ruşinat.

L-am lăsat cu ruşinea lui şi ne-am dus să aflăm cîte ceva despre Berengario. Fireşte, nimeni nu-l găsise.

Ne simţeam ajunşi într-un punct mort. Am umblat o vreme prin portic, nemaiştiind ce să facem. Dar, în scurtă vreme, am văzut că Guglielmo era absorbit, cu privirea pierdută în gol, ca şi cum n-ar fi văzut nimic. De cîtva timp îşi scosese din rasă o rămăşiţă din ierburile acelea pe care le culesese cu cîteva săptămîni înainte şi le mesteca de parcă din ele ar fi supt un fel de aţîţare potolită. într-adevăr, părea absent, dar din cînd în cînd ochii i se luminau ca şi cum în golul minţii sale i s-ar fi aprins o idee nouă; apoi cădea din nou în prostirea aceea a lui, neobişnuită şi activă. La un moment dat a spus:

— Desigur, s-ar putea...

—■ Poftim ? l-am întrebat eu.

— Mă gîndeam la o modalitate de orientare în labirint. Nu e uşor de realizat, dar ar da roade. De fapt, ieşirea este în turnul de răsărit şi lucrul acesta îl ştim. Acum gîndeşte-te că noi am avea o maşinărie care să ne spună în ce parte se află miazănoaptea. Ce s-ar întîmpla ?

— Că ar fi de ajuns, fireşte, să apucăm spre dreapta noastră şi ne-am îndrepta spre răsărit. Sau ar fi de ajuns să umblăm în direcţia opusă şi vom şti că umblăm spre turnul de miazăzi. Dar chiar dacă am crede că există o asemenea magie, labirintul este totuşi un labirint, şi de cum ne-am îndrepta spre răsărit, am întîlni un perete care ne-ar împiedica să mergem drept şi am pierde din nou drumul, am observat eu.

214

— Da, dar maşinăria de care vorbesc ar arăta mereu spre miazănoapte chiar dacă noi am fi schimbat drumul şi în orice punct ne-ar spune în ce parte să ne întoarcem.



— Ar fi minunat. Dar ar trebui să avem maşinăria aceasta, şi ea s-ar cuveni să poată recunoaşte miazănoaptea chiar şi noaptea şi în loc închis, fără să se poată vedea nici soarele, nici stelele... Şi cred că nici măcar Bacon al dumneavoastră n-ar avea o asemenea maşinărie, am rîs eu.

— Ba te înşeli, a spus Guglielmo, pentru că o maşinărie de felul acesta a fost construită şi unii navigatori au şi folosit-o. Ea nu are nevoie de stele sau de soare, pentru că foloseşte puterea unei pietre miraculoase, asemenea cu cea pe care am văzut-o în spitalul lui Severino, cea care atrage fierul. Şi a fost studiată de Bacon şi de către un magician picard, Pierre de Maricourt, care i-a descris nenumăratele-i folosinţe.

— Şi dumneavoastră ştiţi s-o folosiţi ?

— Păi luată aşa cum este n-ar fi mare lucru. Piatra poate fi folosită pentru a produce multe minunăţii, printre care o maşinărie care se mişcă fără întrerupere, fără nici un fel de forţă din afară, dar folosul ei cel mai simplu a fost descris şi de un arab, Baylek al Qabayaki. Iei un vas plin cu apă şi pui în el să plutească o bucată de plută în care ai înfipt un ac de fier. Apoi treci piatra magnetică deasupra suprafeţei apei, cu o mişcare circulară, pînă cînd acul capătă aceeaşi proprietate cu piatra. Şi în acel moment acul — dar ar fi făcut-o şi piatra dacă ar fi avut putinţa să se mişte în jurul unui pivot — se aşază cu vîrful în direcţia miazănoapte, şi dacă tu te mişti cu vasul, vîrful se întoarce întotdeauna în direcţia vîntului tramontana, adică spre miazănoapte. Nu mai are rost să-ţi mai spun că dacă tu ai fi însemnat pe marginea vasului, faţă de punctul de miazănoapte, şi poziţia austrului, a acvilonului şi aşa mai departe, vei şti totdeauna în ce parte să te mişti în bibliotecă ca să ajungi în turnul de răsărit.

— Ce lucru minunat! am exclamat. Dar de ce acul se îndreaptă mereu spre septentrion? Poate atrage fierul, am văzut, şi-mi închipui că poate atrage o cantitate imensă de fier. Dar atunci... atunci în direcţia stelei polare, la limitele cele mai îndepărtate ale globului, există mari cantităţi de fier.

— Unii au sugerat într-adevăr că aşa ar fi. Numai dacă nu cumva acul se îndreaptă nu în direcţia stelei, ci exact spre punctul de întîlnire al meridianelor cereşti. Semn că, aşa s-a spus, „hic lapis gerit in se similitudinem coeli", şi polii mag­netului primesc înclinaţia lor de la polii cereşti şi nu de la cei

215

pămînteşti. Ceea ce este un frumos exemplu de mişcare produsă la distanţă şi nu printr-o cauzalitate materială directă: problemă cu care se ocupă prietenul meu Giovanni din Gianduno, cînd împăratul nu-i cere să scufunde oraşul Avignon în viscerele pămîntului.



— Atunci să ne ducem să luăm piatra de la Severino, şi un vas, apă şi o bucată de plută..., am spus nerăbdător.

— încet, încet, a zis Guglielmo. Nu ştiu de ce, dar n-am văzut niciodată o maşinărie care, fiind ea fără cusur în descripţia filosofilor, să fie apoi şi perfectă în funcţionarea ei mecanică, în vreme ce cosorul unui ţăran, pe care nici un filosof nu l-a descris, funcţionează aşa cum trebuie... Mă tem că preum-blîndu-mă printr-un labirint cu un felinar într-o mînă şi cu un vas plin cu apă într-alta... Aşteaptă, îmi vine altă idee. Maşi­năria ar arăta miazănoaptea şi dacă ar fi în afara labirintu­lui, aşa e ?

— Da, dar în locul acela nu ne-ar sluji, pentru că am avea soarele şi stelele..., am spus.

— Ştiu, ştiu. Dar dacă maşinăria funcţionează atît afară, cît şi înăuntru, de ce n-ar trebui să fie aşa şi în capul nostru ?

— în capul nostru ? Desigur că el funcţionează şi afară, şi într-adevăr de afară ştim foarte bine care este orientarea Edificiului. Dar cînd sîntem înăuntru nu mai înţelegem nimic.

— Aşa e. Dar uită maşinăria. Gîndul la maşinărie m-a îndemnat să mă gîndesc la legile naturale şi la legile gîndirii noastre. Iată cum: trebuie să găsim din afară un mod de a descrie Edificiul cum este înăuntru.

— Şi cum aşa?

— Lasă-mă să mă gîndesc, nu trebuie să fie prea greu...

— E metoda de care vorbeaţi ieri ? Nu voiaţi să străbateţi labirintul făcînd semne cu cărbunele ?

— Nu, mi-a spus, cu cît m-am gîndit mai mult la asta, cu atît m-a convins mai puţin. Poate că nu izbutesc să-mi amin­tesc bine regula, sau poate că, pentru a umbla într-un labirint, trebuie să ai o Ariadnă bună, care să te aştepte la uşă ţinînd capătul unui fir. Dar nu există fire atît de lungi. Şi chiar dacă ar exista, asta ar însemna (poveştile spun întotdeauna adevărul) că dintr-un labirint se iese întotdeauna cu un ajutor din afară. De unde, legile din afară sînt egale cu legile dinăuntru. Asta e, Adso, ne vom folosi de ştiinţele mate­matice. Numai în ştiinţele matematice, cum spune Averroes, lucrurile cunoscute de noi se identifică cu cele cunoscute în mod absolut.

— Atunci vedeţi că admiteţi nişte cunoştinţe universale.

216


— Cunoştinţele matematice sînt idei construite de intelectul nostru în aşa fel încît să funcţioneze întotdeauna ca adevărate, sau pentru că sînt înnăscute, sau pentru că mate­matica a fost inventată înaintea celorlalte ştiinţe. Şi biblioteca a fost construită de o minte omenească, minte care gîndea în mod matematic, pentru că fără matematică nu faci labirinturi. Şi, deci, este vorba de a confrunta ideile noastre matematice cu ideile constructorilor şi din această confruntare putem căpăta ştiinţa, pentru că este ştiinţa unor termeni pe baza altora. Şi, în definitiv încetează de-a mă mai tîrî în discuţii metafizice! Ce dracu' te-a apucat astăzi ? Mai degrabă tu, care ai ochi buni, ia un pergament, o tăbliţă, ceva pe care să faci semne şi un condei... Bine, îl ai la tine, bravo, Adso. Hai să facem o plimbare în jurul Edificiului, cît mai avem un pic de lumină.

Ne-am învîrtit, deci, îndelung în jurul Edificiului. Adică cercetam de departe turnurile de răsărit, de miazănoapte şi de apus şi pereţii care le legau. Cît priveşte restul, da spre prăpastie, dar din motive de simetrie probabil că nu erau altfel decît ceea ce vedeam.

Şi ceea ce vedeam, a observat Guglielmo în timp ce mă punea să iau însemnări precise pe tăbliţa mea, era că fiecare zid avea două ferestre, şi fiecare turn cinci.

— Acum, ia gîndeşte-te, mi-a spus maestrul meu. Fiecare cameră pe care am văzut-o avea cîte o fereastră...

— în afară de cele cu şase laturi, am spus.

— Şi e firesc; sînt cele din centrul fiecărui turn.

— Şi-n afară de unele care nu aveau ferestre, dar nu erau nici heptagonale.

— Lasă-le pe alea. Mai întîi să găsim regula, apoi să cău­tăm să justificăm excepţiile. Deci avem în afară cinci camere pentru fiecare turn, şi două camere pentru fiecare perete, fiecare cu cîte o fereastră. Dar dacă dintr-o cameră cu fereastră se intră spre interiorul Edificiului, se întîlneşte o altă încăpere cu fereastră. Semn că este vorba de ferestre dinlăuntru. Acum, ce formă are puţul din mijloc, care se vede în bucătărie şi în scriptorium ?

— Octogonală, am spus eu.

— Perfect. Şi de fiecare latură a octogonului, în scripto­rium, se deschid două ferestre. Asta înseamnă că de fiecare latură a octogonului se află două camere dinlăuntru. Aşa e ?

— Da. Dar camerele fără ferestre ?

— Sînt opt cu toatele. într-adevăr, încăperea dinlăuntrul fiecărui turn cu şapte laturi are cinci pereţi care dau spre

217

fiecare din camera oricărui turn. Cu ce se învecinează ceilalţi doi pereţi ? Nu cu o cameră aşezată de-a lungul zidurilor din afară, căci ar exista ferestrele, nici cu una aşezată de-a lungul octogonului, din aceleaşi motive, şi pentru că atunci ar fi camere exagerat de lungi. încearcă, deci, să faci un desen cu felul cum ar putea să apară biblioteca văzută de sus. Vezi că faţă de fiecare turn trebuie să fie două camere care să se învecineze cu puţul octogonal din mijloc.



Am încercat să trasez desenul pe care maestrul meu mi l-a sugerat, şi am scos un strigăt de izbîndă.

— Dar acum ştim tot! Lăsaţi-mă să număr... Biblioteca are cincizeci şi şase de camere, dintre care patru heptagonale şi cincizeci şi două mai mult sau mai puţin pătrate şi, din acestea, patru sînt fără ferestre, în timp ce douăzeci şi opt dau în afară şi şaisprezece înăuntru!

— Şi cele patru turnuri au fiecare cîte cinci camere de patru laturi şi una de şase... Biblioteca e construită după o armonie cerească, armonie căreia i se pot atribui diverse şi uimitoare înţelesuri...

— Minunată descoperire, am spus, dar atunci de ce este atît de greu să te descurci în ea ?

— Pentru că ceea ce nu răspunde nici unei legi matematice este felul cum sînt aşezate trecerile. Unele camere îngăduie trecerea în mai multe altele, altele în una singură şi ne putem întreba dacă nu există cumva camere care să nu îngăduie trecerea în nici o alta. Dacă ţii seama de acest element, plus lipsa luminii şi nici o lămurire dată de poziţia soarelui (şi mai adaugă la asta nălucirile şi oglinzile), înţelegi cum poate labi­rintul să încurce pe oricine îl străbate, care mai e şi tulburat de sentimentul vinovăţiei. Pe de altă parte, gîndeşte-te cît eram noi de disperaţi ieri seară, cînd nu izbuteam să găsim drumul. Cea mai mare zăpăceală obţinută prin intermediul celei mai depline ordini: calculul mi se pare sublim. Construc­torii bibliotecii erau nişte mari maeştri!

— Şi-atunci cum vom face ca să ne orientăm ?

— Dacă am ajuns aici nu e prea greu. Cu planul pe care l-ai desenat tu, şi care, de bine de rău, tot se potriveşte cu alcătuirea bibliotecii, de cum vom fi în prima sală heptagonală ne vom mişca aşa încît să găsim numaidecît una dintre cele două camere oarbe. Apoi, cotind mereu la dreapta, după trei sau patru camere, va trebui să fim din nou într-un turn, care nu va putea fi decît turnul de miazănoapte, pînă cînd ne vom întoarce într-o altă cameră oarbă, care la stînga se înve­cinează cu sala heptagonală şi la dreapta va putea să ne lase

218


să regăsim o trecere asemănătoare celei de care ţi-am vorbit chiar acum, pînă cînd vom ajunge la turnul de apus.

— Da, dacă toate camerele ar da în toate camerele...

— într-adevăr, şi pentru asta ne va trebui planul tău, pe care vom însemna pereţii plini, aşa încît să ştim în ce fel ne vom abate. Nu va fi greu.

— Dar sîntem siguri că va funcţiona ? am întrebat buimăcit, pentru că totul mi se părea foarte simplu.

— Va funcţiona, a răspuns Guglielmo. „Omnes enim causae effectum naturalium dantur per lineas, angulos et figuras. Aliter enim impossibile est sciri propter quid in illis", a citat el. Sînt cuvintele unuia dintre marii maeştri de la Oxford. Dar, din păcate, încă nu ştim totul. Am învăţat cum să nu ne rătăcim. Acum mai e vorba să ştim dacă este vreo regulă care să hotărască împărţirea cărţilor în camere. Iar versetele din Apocalipsă ne spun aşa de puţin şi pentru că multe sînt la fel în camere deosebite...

— Şi totuşi, cartea Apostolului ar fi îngăduit să se găsească mai mult de cincizeci şi şase de versete !

— Fără îndoială. Aşa că doar unele versete sînt bune. Ciudat. Ca şi cînd ar fi avut mai puţin de cincizeci, treizeci, douăzeci... Oh, pe barba lui Merlin!

— A cui ?

— Ah, nimic, un vrăjitor de pe la noi... Au folosit atîtea versete cîte litere are alfabetul! Sigur că aşa este! Textul versetelor nu contează, ci doar literele de la început. Fiecare cameră este însemnată cu o literă a alfabetului, şi toate laolaltă alcătuiesc un anumit text pe care va trebui să-l descoperim!

— Ca un imn figurat în formă de cruce sau de peşte !

— Mai mult sau mai puţin, şi probabil că în momentul cînd s-a construit biblioteca acest soi de imnuri erau foarte pe plac.

— Şi textul de unde începe ?

— De la o etichetă mai mare decît celelalte, din sala heptagonală a turnului de intrare... sau... Dar, desigur, de la frazele scrise cu roşu!

— Dar sînt atîtea!

— Şi deci vor fi multe texte sau multe cuvinte. Acum tu ia din nou şi copiază mai bine şi mai mare planul tău, apoi, urnblînd prin bibliotecă, nu numai că vei însemna cu condeiul, uşor, camerele prin care trecem şi poziţia uşilor şi a pereţilor (dacă nu chiar şi a ferestrelor), dar şi litera de la începutul versetului care apare acolo şi, ca un miniaturist, cumva, vei fece mai mari literele cu roşu.

219


— Dar cum aţi reuşit, am spus cu admiraţie, să lămuriţi misterul bibliotecii privind-o de afară, şi nu i-aţi dat de rost cînd eraţi înăuntru ?

— Aşa cunoaşte Dumnezeu lumea, pentru că a conceput-o în capul lui, ca din afară, înainte de a crea-o, în timp ce noi nu-i cunoaştem regula pentru că trăim în ea şi o găsim gata făcută.

— Aşa se pot cunoaşte lucrurile privindu-le din afară.

— Lucrurile făcute de mîna omului, pentru că refacem în mintea noastră etapele maestrului artist. Nu lucrurile din natură, pentru că nu sînt opera minţii noastre.

— Dar pentru bibliotecă ne ajunge, adevărat?

— Da, a spus Guglielmo, dar numai pentru bibliotecă. Acum să ne ducem să ne odihnim. Eu nu pot să fac nimic pînă mîine dimineaţă, cînd voi avea - sper - lentilele mele. E foarte necesar să dormi şi să te scoli la timp. Voi încerca să reflectez.

— Şi cina ?

— Ah, da, cina. Acum a trecut ora. Călugării sînt deja la completa. Dar poate că bucătăria mai e încă deschisă. Du-te să cauţi ceva.

— Să fur?

— Să ceri. Lui Salvatore, cu care te-ai împrietenit.

— Păi o să fure el!

— Eşti poate paznicul fratelui tău ? a întrebat Guglielmo cu cuvintele lui Cain. Dar mi-am dat seama că glumea şi voia să spună că Dumnezeu e mare şi mila lui n-are margini. De aceea am pornit în căutarea lui Salvatore şi l-am găsit lîngă grajdurile cailor.

— Frumos, am spus, arătîndu-l pe Brunello şi ca să intru în vorbă cu el. Mi-ar plăcea să-l călăresc.

No se puede. Abbonis est. Dar nu trebuie un cal bun ca să fugi iute... Mi-a arătat un cal voinic, dar nu prea arătos. Anco ăla sufficit... Vide illuc, tertius equi...

Voia să-mi arate un al treilea cal. Am rîs de latina lui caraghioasă.

— Şi ce faci cu ăla ? l-am întrebat.

Şi mi-a spus-o poveste ciudată. Mi-a spus că orice cal, chiar şi gloaba cea mai bătrînă şi mai prăpădită, poate fi făcut să devină mult mai iute decît Brunello. Trebuie să amesteci în ovăzul lui o iarbă care se cheamă satirion, bine tocată, şi apoi să-i ungi coapsele cu grăsime de cerb. După care încaleci pe cal şi înainte de a-i da pinteni îi întorci botul spre Levant şi-i spui la ureche, de trei ori, cu voce înceată, cuvintele „Gaspar,

220


Melchior, Melchisedec". Calul va porni în goana mare şi va face într-o oră drumul pe care Brunello îl va face în opt. Şi dacă i se atîrnă la gît dinţii unui lup pe care calul însuşi l-a omorît fugind, dobitocul nu va mai osteni.

L-am întrebat dacă încercase vreodată. Mi-a răspuns, apropiindu-se bănuitor şi şoptindu-mi la ureche, cu suflarea lui într-adevăr neplăcută, că era foarte greu, pentru că satirionul era cultivat acum numai de episcopi şi de cavalerii prieteni cu ei şi că se slujesc de el ca să-şi mărească puterea. Am pus capăt vorbelor sale şi i-am spus că în seara aceea maestrul meu vrea să citească nişte cărţi în chilia lui şi că vrea să mănînce acolo.

Facio mi, mi-a spus el, fac el casio in pastelletto.

— Cum se face ?

Facilis. Iei el casio (caşcaval) care să nu fie prea vechi, nici prea sărat şi tăiat în felioare cît să bagi în gură pătrate sau sicut îţi place. Şi postea să pui puţintel butierro sau structo proaspăt ă rechauffer pe brasia. Şi înăuntru vamos a poner două fette de cassio, şi cînd socoteşti că e moale, zucharum et cannella supra positurum du bis. Şi trebuie pus grabnic in tabula, pentru că trebuie mîncat cît mai e cald.

— Du-te şi fă casio in pastelletto, i-am spus.

Şi el a dispărut spre bucătărie, spunîndu-mi să-l aştept. După o jumătate de oră s-a reîntors cu o farfurie acoperită cu un şervet. Mirosea bine.

Tene, mi-a spus, şi mi-a dat şi o lampă mare, plină de ulei.

— Ce să fac cu ea ?

Sais pas, moi, mi-a spus cu un aer viclean. Fileisch magister al tău poate să vrea să se ducă în vreun loc întunecos esta noche.

Era limpede că Salvatore ştia mai multe decît bănuiam. Nu l-am mai iscodit şi i-am dus mîncarea lui Guglielmo. Am mîncat şi eu m-am dus în chilia mea. Sau cel puţin m-am făcut că mă duc. Voiam să-l întîlnesc din nou pe Ubertino şi am intrat pe ascuns în biserică.
221

Ziua a treia După completa



în care Ubertino îi spune lui Adso povestea lui fra Dolcino, alte poveşti Adso le reevocă sau le citeşte în bibliotecă pe cont propriu, apoi i se întîmplă că se întîlneşte cu o fată frumoasă şi teribilă ca o armată desfăşurată în luptă

L-am găsit într-adevăr pe Ubertino la statuia Sfintei Fecioare. M-am apropiat în tăcere de el şi pentru o vreme m-am prefăcut (mărturisesc asta) că mă rog. Apoi am cutezat să-i vorbesc.

— Sfinte părinte, i-am spus, pot să vă cer o lămurire şi un sfat?

Ubertino s-a uitat la mine, m-a luat de mînă şi s-a ridicat, ducîndu-mă să şed cu el pe o laviţă. M-a cuprins strîns de braţ şi i-am simţit suflarea pe faţă.

Multiubitul meu fiu, a spus, tot ceea ce ăst biet bătrîn poate să facă pentru sufletul tău, cu bucurie va fi făcut. Ce te nelinişteşte ? Spaimele, i-adevărat, a întrebat cuprins parcă de o spaimă şi el. Spaimele cărnii ?

— Nu, am răspuns roşind, ci spaimele minţii mele, care vrea să cunoască prea multe...

— Şi e rău asta! Domnul cunoaşte toate lucrurile, nouă ne revine doar să adorăm înţelepciunea lui.

— Dar nouă ne revine şi datoria de a deosebi răul de bine şi de a înţelege slăbiciunile omului. Sînt novice, dar voi fi călugăr şi sacerdot, şi trebuie să învăţ unde sade răul şi ce înfăţişare are, pentru ca într-o zi să-l recunosc şi să-i învăţ pe alţii să-l recunoască.

— Asta e drept, băiete. Şi atunci ce vrei să cunoşti ?

— Buruiana cea mai rea a ereziei, părinte, am spus plin de convingere. Şi apoi, dintr-o răsuflare: Am auzit vorbindu-se despre un om rău care i-a fermecat pe alţii, fra Dolcino.

Ubertino a rămas tăcut. Apoi a spus :

222


— E drept. Ai auzit cum se amintea de asta alaltăieri seară, cînd vorbeam cu Guglielmo. Dar asta e o poveste foarte urîtă, de care mă doare să vorbesc, pentru că învaţă (da, în felul acesta va trebui s-o ştii, ca să tragi învăţătură de folos), pentru că învaţă, cum spuneam, cum din dragoste pentru pocăinţă şi din dorinţa de a curăţa lumea de păcate pot să iasă sînge şi pieire.

S-a aşezat mai bine, slăbind strînsoarea din jurul umerilor mei, dar ţinînd mai departe o mînă pe gîtul meu, ca pentru a-mi transmite nu ştiu dacă înţelepciunea sau înflăcărarea sa.

— Povestea începe înainte de fra Dolcino, mi-a spus el, cu mai bine de şaizeci de ani în urmă, şi eu eram un copil. S-a petrecut la Parma. Aici a început să predice un anume Gherardo Segalelli, care-i îndemna pe toţi la o viaţă de pocăinţă, şi care umbla pe străzi strigînd „pocăiţi-vă-ţi", ceea ce era un fel al lui de om neînvăţat de a spune: JPenitentiam agite, appropinquabit enim regnum coelorum". Ii poftea pe cei care-l urmau să fie asemenea cu apostolii şi voia ca secta lui să poarte numele adunării apostolilor şi ca ai lui să străbată lumea ca nişte cerşetori săraci trăind numai din pomeni.

— Ca şi călugăraşii, am spus eu. Nu asta le cerea şi Domnul Dumnezeu, precum şi Sfîntul Francisc al domniei voastre ?

— Da, a încuviinţat Ubertino cu o uşoară îndoială în glas şi cu un suspin. Dar poate că Gherardo a exagerat. El şi cu ai lui au fost învinuiţi că nu mai voiau să ştie de autoritatea sacerdoţilor, de ţinerea sfintelor slujbe, de spovedanie şi vagabondau în trîndăvie.

— Dar de asta i-au învinuit şi pe franciscanii spirituali. Şi minoriţii nu spun astăzi că nu trebuie recunoscută autoritatea papei ?

— Da, dar nu nişte sacerdoţi. Noi înşine sîntem sacerdoţi. Băiete, e greu să faci deosebirea între aceste lucruri. Linia care desparte binele de rău este atît de subţire... într-un fel, Gherardo a greşit şi s-a mînjit de erezie. A cerut să fie primit în ordinul fraţilor minoriţi, dar confraţii noştri nu l-au primit, îşi petrecea viaţa în biserica fraţilor noştri şi i-a văzut aici pictaţi pe apostoli cu sandale în picioare şi mantii pe umăr, şi aşa şi-a lăsat părul şi barba să crească, şi-a pus sandalele în picioare şi funia fraţilor minoriţi, pentru că oricine doreşte să înfiinţeze o nouă congregaţie ia mereu cîte ceva de la ordinul Preasfîntului Francisc...

— Dar atunci era pe calea cea bună...

— Dar pe undeva tot greşea... îmbrăcat cu o mantie albă peste o tunică albă şi cu părul lung, şi-a cucerit pe lîngă

223
oamenii simpli faima de sfînt. A vîndut o casetă de-a lui şi luînd banii pe ea s-a aşezat pe o piatră de care în vremurile vechi podestaţii obişnuiau să se slujească pentru a vorbi mulţimii, ţinînd în mînă punga cu banii, şi nu i-a împărţit, nu i-a dat săracilor, ci chemînd la el nişte răufăcători care jucau pe acolo pe-aproape, i-a împărţit acelora spunînd: „Să-i ia cine pofteşte", şi răufăcătorii aceia au luat banii şi s-au dus să-i joace la zaruri, şi-l blestemau pe Dumnezeul cel viu, şi el, care le dăruise, auzea şi nu roşea.


Yüklə 2,07 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   ...   33




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin