Seria de literatură universală a bibliotecii polirom este coordonată de Denisa Comănescu

— Dar noi vorbeam despre Francisc, şi deci despre cum erezia este produsul celor simpli şi al celor alungaţi.

203
— Tocmai. Vorbeam despre alungaţii din turma oilor. De secole, în timp ce papa şi împăratul se ciorovăiau în diatribele lor despre putere, aceştia au continuat să trăiască la margine, ei, adevăraţii leproşi, căci leproşii sînt doar o figură născocită de Dumnezeu pentru ca noi să înţelegem această minunată parabolă, şi spunînd „leproşi" înţelegem „alungaţi, săraci, oameni simpli, fără avere, goniţi de pe cîmpuri, batjocoriţi în oraşe". Noi nu am înţeles, taina leprei a rămas să ne obsedeze pentru că nu am recunoscut aici natura semnului. înlăturaţi cum erau din turmă, toţi aceştia fuseseră gata să se supună, sau să dea naştere oricărei predici care, spunînd că ascultă de cuvîntul lui Christos, învinuieşte de fapt felul cum se poartă cîinii şi păstorii şi făgăduieşte că într-o zi ei vor fi pedepsiţi. Asta cei puternici au înţeles-o întotdeauna. Reprimarea celor alungaţi cerea negreşit reducerea privilegiilor lor, de aceea alungaţii care căpătau conştiinţa excluderii lor erau înfieraţi ca eretici, indiferent de doctrina pe care o îmbrăţişau. Iar aceştia, din partea lor, orbiţi de excluderea lor, nu aveau de fapt interes pentru nici un fel de doctrină. Asta era iluzia ereziei. Fiecare era eretic, fiecare era dreptcredincios, nu con­tează credinţa pe care o oferă o mişcare, contează doar speranţa pe care o propune. Toate ereziile sînt steagul unei realităţi a excluderii. Dă erezia deoparte şi ai să găseşti leprosul. Orice bătălie dusă împotriva ereziei vrea numai asta: ca leprosul să rămînă cum este. Iar în ceea ce îi priveşte pe leproşi, lor ce să le mai ceri? Să deosebească în dogma trinitară sau în definiţia euharistiei ce este drept şi ce este greşit ? Ei, Adso, astea sînt jocuri pentru noi, oamenii care fac teorii. Cei simpli au alte probleme. Şi, bagă de seamă, le rezolvă pe toate în mod greşit. De aceea devin eretici.

— Dar de ce unii îi sprijină?

— Pentru că slujesc intereselor lor, care foarte rar privesc credinţa, şi cel mai ades cucerirea puterii.

— Şi de-asta Biserica din Roma îi acuză de erezie pe toţi potrivnicii ei?

— De-asta, şi de-asta recunoaşte ca dreaptăcredinţă acea erezie pe care o poate supune propriului control, sau pe care trebuie s-o accepte pentru că a devenit prea puternică şi n-ar fi bine s-o aibă ca vrăjmaşă. Dar nu există o regulă precisă, depinde de oameni, de împrejurări. Şi asta stă în picioare şi pentru seniorii mireni. Acum cincizeci de ani oraşul Padova a dat un ordin prin care cine omora un om al Bisericii era condamnat la o amendă de un danaro grosso.

— Nimica toată!

204

— într-adevăr. Era un chip de a încuraja ura poporului împotriva clericilor, oraşul era în luptă cu episcopul. Atunci înţelegi de ce, acum cîtăva vreme, la Cremona, supuşii Imperiului îi ajutau pe catari, nu din motive de credinţă, ci ca să vîre la strîmtoare Biserica din Roma. Uneori magistraturile orăşeneşti îi încurajau pe eretici să traducă în vulgară Evanghelia: vulgara a ajuns acum limba oraşului, latina limba Romei şi a mănăstirilor. Sau îi încurajau pe valdezi să afirme că toţi oamenii, bărbaţi sau femei, mici sau mari, pot să dea învăţătură altora şi să predice, şi muncitorul care este discipol după zece zile îl caută pe un altul căruia să-i devină maestru...

— Şi aşa înlătură deosebirea care îi face de neînlocuit pe clerici! Dar atunci de ce uneori se întîmplă ca aceleaşi magistraturi orăşeneşti să se revolte împotriva ereticilor şi să dea mînă liberă Bisericii să-i ardă ?

— Pentru că îşi dau seama că expansiunea lor va pune în pericol chiar şi privilegiile mirenilor care vorbesc în vulgară. In conciliul de la Laterano din 1179 (vezi că sînt poveşti petrecute cu aproape două sute de ani în urmă), Walter Map le atrăgea încă de pe atunci atenţia împotriva a ceea ce avea să se întîmple dacă li se dădea credit acelor oameni idioţi şi neştiutori de carte care erau valdezii. A spus, dacă-mi amin­tesc bine, că ei nu au o locuinţă a lor, umblă desculţi fără să aibă nici o avere, avînd totul comun, urmîndu-l goi pe Christos gol; acum încep în acest fel foarte umil pentru că sînt alungaţi, dar dacă li se dă loc prea mult, îi vor izgoni pe toţi. Şi apoi pentru asta oraşele au îngăduit ordinele de cerşetori, şi pe noi, franciscanii, mai ales: pentru că îngăduim să se aşeze o legătură armonioasă între nevoia de pocăinţă şi viaţa orăşenească, între Biserică şi burghezii care îşi vedeau de negoţurile lor...

— Şi s-a putut ajunge atunci la armonia între dragostea pentru Dumnezeu şi dragostea pentru afacerile neguţă­torilor?

— Nu, mişcările de reînnoire spirituală s-au înţepenit şi s-au mărginit la graniţele unui ordin recunoscut de papă. Dar ceea ce zvîcnea pe dedesubt nu s-a potolit. Şi, pe de-o parte, s-a transformat în mişcările flagelaţilor care nu fac rău nimănui, iar pe de alta, în bande înarmate ca aceea a lui fra Dolcino, în ritualurile vrăjitoreşti ca acelea ale călugărilor din Montefalco, despre care vorbea Ubertino...

— Dar cine avea dreptate ? Cine are dreptate, cine a greşit ? am întrebat nelămurit.

205

— Toţi aveau dreptatea lor, toţi au greşit.

— Dar dumneavoastră, am strigat, cuprins parcă de răz­vrătire, de ce nu luaţi o poziţie, de ce nu-mi spuneţi de partea cui este adevărul ?

Guglielmo a rămas cîtăva vreme tăcut, ridicînd spre lumină lentila la care lucra. Apoi a pus-o jos pe masă şi mi-a arătat, prin lentilă, o unealtă de fier.

— Priveşte, mi-a spus. Ce vezi?

— Unealta asta de fier, puţin mai mare.

— Vezi ? Asta e ! tot ce putem face este să privim mai bine.

— Dar este totuşi aceeaşi unealtă!

— Şi manuscrisul lui Venanzio va fi acelaşi manuscris cînd îl vom putea citi cu aceste lentile. Dar poate că după ce voi fi citit manuscrisul voi cunoaşte mai bine o parte din adevăr. Şi poate că vom izbuti să facem viaţa din abaţie să fie mai bună.

— Dar nu-i de ajuns !

— Spun mai mult decît ceea ce pare, Adso. Nu este pentru prima oară cînd îţi vorbesc despre Roger Bacon. Poate că n-a fost omul cel mai înţelept din toate timpurile, dar eu am fost întotdeauna încîntat de speranţa care îmboldea sufletul lui spre înţelepciune. Bacon credea în forţa, în nevoile, în născocirile spirituale ale oamenilor simpli. Nu ar fi fost un bun franciscan dacă n-ar fi gîndit că oamenii săraci, dezmoş­teniţi, idioţi şi neştiutori de carte vorbesc adesea cu gura lui Dumnezeu. Dacă ar fi putut să-i cunoască îndeaproape ar fi fost mai atent la călugăraşi decît la şefii provinciali ai ordinului. Oamenii simpli au ceva în plus faţă de doctori, care se pierd adesea în căutarea legilor mult prea generale. Ei au intuiţia individualului. Dar singură această intuiţie nu ajunge. Oamenii simpli dau de ştire despre un adevăr al lor, poate mai adevărat decît al doctorilor Bisericii, dar apoi îl folosesc în gesturi negîndite. Ce trebuie făcut ? Să dai ştiinţa pe mîna celor simpli ? Prea uşor sau prea greu. Şi apoi, care ştiinţă? Cea a bibliotecii lui Abbone? Maeştrii franciscani şi-au pus această problemă. Marele Bonaventura spunea că înţelepţii trebuie să aducă la limpezime conceptuală adevărul implicit din gesturile oamenilor simpli...

— Ca şi capitulul de la Perugia şi doctele amintiri ale lui Ubertino care prefac în hotărîri teologice chemarea oamenilor simpli faţă de sărăcie, am spus.

— Da, dar ai văzut, se întîmplă prea tîrziu, dar cînd se întîmplă, adevărul celor simpli s-a prefăcut în adevărul celor puternici, mai bun pentru împăratul Lodovic decît pentru un călugăr sărac. Cum se poate rămîne aproape de experienţa

206

_celor simpli, păstrîndu-se, ca să spunem aşa, puterea de lucru, înzestrarea de a face ceva pentru transformarea şi îmbu­nătăţirea lumii lor? Aceasta era problema lui Bacon: „Quod _enim laicali ruditate turgescit non habet effectum nisi fortuito", spunea el. Experienţele celor simpli au rezultate sălbatice şi cu neputinţă de controlat. „Sed opera sapientiae certa lege vallantur et in fine debitam efficaciter diriguntur". Care e ca şi cum ai spune că în îndeplinirea lucrurilor practice, fie ele chiar mecanice, agricultura sau guvernarea unui oraş, e nevoie de un soi de teologie. El gîndea că ştiinţa cea nouă a naturii ar trebui să fie noua mare acţiune a celor învăţaţi pentru a dirigui, printr-o astfel de cunoaştere a proceselor naturale, nevoile cele mai simple care alcătuiau în înmă-nunchierea dezordonată, dar în felul ei adevărată şi dreaptă, aşteptările celor simpli. Noua ştiinţă, noua magie naturală. Numai că pentru Bacon această înfăptuire trebuia condusă de Biserică şi cred că spunea aşa pentru că pe vremea lui comunitatea clericilor era una şi aceeaşi cu comunitatea înţelepţilor. Astăzi nu mai este aşa: se nasc înţelepţi în afara mănăstirilor şi în afara catedralelor, ba chiar şi în afara universităţilor. Vezi, de exemplu, în ţara asta cel mai mare filosof al secolului nostru nu a fost un călugăr, ci un spiţer. Vorbesc despre acel florentin, de al cărui poem vei fi auzit, desigur, pe care eu nu l-am citit niciodată pentru că nu înţeleg italiana lui, şi care, după cîte ştiu, mi-ar plăcea destul de puţin pentru că plăsmuieşte lucruri foarte departe de expe­rienţa noastră. Dar a scris, cred, lucrurile cele mai înţelepte cîte ne-au fost date să înţelegem despre natura elementelor şi a întregului cosmos şi despre guvernarea statelor. Şi cred că, întrucît şi eu şi prietenii mei socotim astăzi că guvernarea lucrurilor omeneşti nu trebuie dată Bisericii, ci unei adunări legale a poporului, s-ar cuveni ca pe viitor, tot aşa, comuni­tatea celor înţelepţi să propună această atît de nouă şi de umană filosofie naturală şi magie pozitivă.

— Ar fio treabă frumoasă, am spus, dar ar fi cu putinţă?

— Bacon credea în ea.

— Dar dumneavoastră ?

— Şi eu credeam. Dar ca să crezi în ea ar trebui să fii sigur ^ca cei simpli au dreptate să posede intuiţia individualului, ^care este singura bună. Totuşi, dacă intuiţia individualului ^este singura bună, cum ar putea ştiinţa să ajungă să realcă-tuiască legile universale, prin care, şi pe care, interpre-"ndu-le, magia cea bună să devină roditoare ?

■ Chiar aşa, am spus, cum vor putea?

207

— N-o mai ştiu. Am avut atîtea discuţii la Oxford cu prietenul meu Guglielmo din Occam, care e acum la Avignon. Mi-a umplut sufletul de îndoieli. Pentru că, dacă numai intuiţia individualului este dreaptă, faptul că nişte cauze de acelaşi gen au efecte de acelaşi gen este o idee prea anevoie de dovedit. Un acelaşi corp poate fi rece sau cald, dulce sau amar, umed sau uscat, într-un loc — şi-n altul nu. Cum pot descoperi eu legătura universală care pune lucrurile în ordine, dacă nu pot mişca un deget fără a crea o infinitate de entităţi noi, deoarece cu o asemenea mişcare se schimbă toate relaţiile de poziţie între degetul meu şi celelalte obiecte? Relaţiile sînt modurile în care mintea mea percepe raportul între entităţi separate, dar care e garanţia că modalitatea aceasta este universală şi statornică?

— Dar dumneavoastră ştiţi că unei anumite grosimi de sticlă îi corespunde o anumită putere de a vedea, şi tocmai pentru că ştiţi acest lucru puteţi să construiţi acum lentile asemenea celor pe care le-aţi pierdut, altfel cum aţi putea ?

— Profund răspuns, Adso. De fapt, eu am elaborat această idee, că la o grosime egală trebuie să corespundă o putere egală de a vedea. Am făcut-o pentru că alte daţi am avut intuiţii individuale de acelaşi fel. Desigur, îi este cunoscut celui care experimentează însuşirile tămăduitoare ale ierbu­rilor că toate ierburile de aceeaşi natură au la pacient, deopo­trivă dispus, efecte de aceeaşi natură, şi de aceea cel care face experienţe exprimă ideea că orice iarbă de un anume tip este de folos celui cu febră, sau că oricare lentilă de un anume tip măreşte în egală măsură puterea de a vedea a ochiului. Ştiinţa de care vorbea Bacon se învîrteşte neîndoielnic în jurul acestor idei. Ia seama, vorbesc despre idei ale lucrurilor, nu despre lucruri. Ştiinţa are de-a face cu ideile şi cu termenii lor şi termenii arată lucrurile luate în parte. Ia seama, Adso, eu trebuie să cred că ideea mea funcţionează, pentru că am învăţat-o pe baza experienţei, dar ca să cred acest lucru ar trebui să presupun că există aici legi universale, şi totuşi nu pot vorbi despre ele, pentru că acelaşi concept că există legi universale şi o ordine dată a lucrurilor ar implica faptul că Dumnezeu ar fi prizonierul tuturor acestora, în vreme ce Dumnezeu este ceva atît de liber încît, dacă ar vrea, şi cu un singur act al voinţei sale, lumea ar fi cu totul altfel.

— Deci, dacă înţeleg bine, faceţi şi ştiţi de ce faceţi, dar nu ştiţi de ce ştiţi că ştiţi ceea ce faceţi ?

Trebuie să spun cu mîndrie că Guglielmo m-a privit cu admiraţie.

208

— Poate că aşa e. în orice caz îţi spun de ce mă simt atît de nesigur, în dreptatea mea, chiar dacă eu cred în ea.

— Sînteţi mai mistic decît Ubertino ! am spus eu, răutăcios.

— Poate. Dar, după cum vezi, lucrez cu lucrurile din natură. Şi chiar şi în cercetarea pe care o facem acum nu vreau să ştiu cine este bun şi cine este rău, ci vreau să ştiu cine a stat în scriptorium ieri seară, cine mi-a luat ochelarii, cine a lăsat pe zăpadă urmele unui corp care a tîrît alt corp şi unde se află Berengario. Acestea sînt fapte, după aceea voi încerca să le leg între ele, dacă este cumva cu putinţă, deoa­rece este greu să spui ce efect a fost produs de o cauză; ar fi de ajuns să vină un înger să schimbe totul, pentru că nu e de mirare dacă nu se poate demonstra că un lucru este cauza unui alt lucru. Chiar dacă trebuie să dovedim mereu, cum şi fac.

— E grea viaţa dumneavoastră, am spus.

— Dar l-am găsit pe Brunello! a exclamat Guglielmo, vorbind de calul de acum două zile.

— Atunci există ordine pe lume! am strigat triumfător.

— Ba există un pic de ordine în biata mea căpăţînă, a răspuns Guglielmo.

In momentul acela a intrat Nicola aducînd o mică ramă aproape gata şi ne-a arătat-o cu un aer biruitor.

— Şi cînd rama asta va sta pe bietul meu nas, a spus Guglielmo, poate că biata mea căpăţînă o să fie şi mai în ordine.

Un novice a venit atunci să ne spună că Abatele voia să-l vadă pe Guglielmo şi că-l aştepta în grădină. Maestrul meu a fost silit să amîne experienţele sale pe mai tîrziu şi ne-am grăbit spre locul întîlnirii. In timp ce mergeam, Guglielmo şi-a dat o palmă peste frunte, ca şi cum abia atunci şi-ar fi amintit de ceva ce uitase.

— Era să uit! a spus. Am descifrat semnele cabalistice ale lui Venanzio.

— Toate? Cînd?

— Cînd dormeai. Şi depinde de ce înţelegi prin toate. Am descifrat semnele care au apărut la flacără, cele pe care le-ai copiat tu din nou. însemnările în greceşte trebuie să aştepte Pentru cînd voi avea lentilele cele noi.

— Şi ? Era vorba despre taina cu finis Africae ?

— Da. Şi cheia era destul de simplă. Venanzio dispunea de ^Cele douăsprezece semne ale zodiacului şi de opt semne pentru ^cele cinci planete, cele două astre şi pămîntul. Douăzeci de

^emne cu totul. Destul ca să le asocieze cu alfabetul latin, dat

209

fiind că poţi folosi aceeaşi literă pentru a exprima sunetul celor două iniţiale pentru unum şi uelut. Ordinea literelor o ştim. Care putea fi ordinea semnelor? M-am gîndit la ordinea cerurilor, punînd cuadrantul zodiacal la marginea cea mai îndepărtată. Deci Terra, Luna, Mercur, Venus, Soarele etc. şi_? apoi, urmînd semnele zodiacului în dispunerea lor tradiţio­nală, aşa cum le clasifică Isidor din Sevilla, începînd de la Ariete (Berbecul) şi de la solstiţiul de primăvară, şi terminînd cu Peştii. Acum, dacă încerci să aplici această cheie, iată că mesajul lui Venanzio capătă un sens.

Mi-a arătat pergamentul, pe care era scris mesajul cu litere mari, latineşti: Secretam finis Africae manvs svpra idolvm age primvm et septimvm de qvatvor.

— E clar? a întrebat.

— Mîna deasupra idolului acţionează asupra primului şi al celui de-al şaptelea din cei patru, am repetat, scuturînd din cap. Nu e clar deloc.

— Păi da. Ar trebui, în primul rînd, să ştim ce înţelegea Venanzio prin idolum. O imagine, o nălucă, o figură? Şi apoi, ce vor fi fiind aceşti patru care au un prim şi un al şaptelea ? Şi ce trebuie făcut cu ele ? Să le mişti, să le împingi, să le

tragi?

— Aşa că nu ştim nimic, şi ne-am întors de unde am plecat,

am spus eu cu destulă neplăcere.

Guglielmo s-a oprit şi m-a privit cu un aer nu prea

binevoitor.

— Băiatul meu, a spus, ai în faţa ta un biet franciscan care cu modestele lui cunoştinţe şi cu acea puţină pricepere pe care o datorează neţărmuritei puteri a lui Dumnezeu a izbutit, în cîteva ore, să descifreze o scriere secretă pe care autorul ei era încredinţat că o făcuse ermetică pentru toţi, în afară de el... şi tu, ticălos nenorocit şi neştiutor de carte, îţi îngădui să spui că ne-am întors de unde am plecat ?

Mi-am cerut iertare foarte încurcat. Rănisem vanitatea maestrului meu, şi ştiam cît de mîndru se ţinea pentru iuţeala şi siguranţa deducţiilor sale. Guglielmo săvîrşise cu adevărat o operă demnă de admiraţie şi nu era vina lui că foarte vicleanul Venanzio nu numai că ascunsese ceea ce descoperise sub veşmintele unui alfabet zodiacal încîlcit, dar elaborase şi o enigmă de nedescifrat.

— N-are a face, n-are a face, nu-ţi cere iertare, m-a între­rupt Guglielmo. De fapt, ai dreptate, ştim încă prea puţin. Sa mergem.

210

Ziua a treia Vesper

în care se vorbeşte iar cu Abatele, Guglielmo are unele idei mirobolante pentru a descifra enigma labirintului şi încheie discuţia în chipul cel mai raţional. Apoi se cinează casio in pastelletto

Abatele ne aştepta cu un aer întunecat şi preocupat. Avea în mînă o hîrtie.

— Am primit o scrisoare de la abatele din Conques, a spus. îmi comunică numele celui căruia Ioan i-a încredinţat comanda soldaţilor francezi şi paza integrităţii legaţiei. Nu este un om de arme, nu este un om de curte, şi va fi în acelaşi timp un membru al delegaţiei.

— Rară înmănunchiere a feluritelor virtuţi, a spus Guglielmo neliniştit. Cine va fi ?

— Bernardo Gui, sau Bernardo Guidoni, cum vrei să-i spui. Guglielmo a explodat într-o exclamaţie în limba lui, pe

care n-am înţeles-o, şi nici Abatele n-a înţeles-o, ceea ce poate că a fost mai bine pentru toţi, pentru că vorba pe care a rostit-o Guglielmo suna în chip neruşinat.

— Lucrul acesta nu-mi place, a adăugat numaidecît. Bernardo a fost ani în şir ciocanul ereticilor din regiunea Toulouse, şi a scris Practica officii inquisitionis heretice pravitatis întru folosul tuturor celor care trebuiau să-i persecute şi să-i distrugă pe valdezi, beghini, pinţochieri, călugăraşi şi dolcinieni.

— îl ştiu, cunosc cartea, minunată ca doctrină.

— Minunată ca doctrină, a admis Guglielmo. îi este foarte credincios lui Ioan, care în anii trecuţi i-a încredinţat multe nusiuni în Flandra şi aici, în Italia de sus. Şi atunci cînd a fost ⁿumit episcop în Galiţia nu s-a lăsat deloc văzut în dioceza lui ޹ a continuat activitatea inchizitorială. Acum credeam că s-a ^retras în episcopatul Lodeve, dar, după cît se pare, Ioan îl Pune din nou la treabă, şi tocmai aici, în Italia de nord. De ce

^ocmai pe Bernardo şi de ce să răspundă de oameni înarmaţi ?

211

— Răspunsul există, a spus Abatele, şi întăreşte toate temerile pe care le exprimam ieri despre acest lucru. Ştii bine - chiar dacă nu vrei să recunoşti în faţa mea - că poziţiile în legătură cu sărăcia lui Christos şi ale Bisericii susţinute de capitulul de la Perugia, chiar şi cu abundenţa lor de argumente teologice, sînt aceleaşi, susţinute în chip mai puţin prudent, şi cu o comportare mai puţin ortodoxă, de multe mişcări eretice. Nu-i mare lucru să demonstrezi că poziţiile lui Michele din Cesena, însuşite de împărat, sînt aceleaşi cu cele ale lui Ubertino şi Angelo Clareno. Şi pînă aici cele două legaţii vor fi de acord. Dar Gui ar putea face mai mult, şi se pricepe bine la aşa ceva: va încerca să susţină că tezele de la Perugia sînt aceleaşi cu ale călugăraşilor, sau frăţiorilor, cum li se mai spune, sau ale pseudoapostolilor. Eşti de acord?

— Spuneai că lucrurile stau aşa, sau că Bernardo Gui va spune că stau aşa ?

— Să spunem că spun că el va spune, a încheiat cu prudenţă Abatele.

— Şi eu sînt de aceeaşi părere. Dar asta era de prevăzut. Vreau să spun că se ştia că aveau să ajungă la asta chiar şi dacă nu venea Bernardo. Cel mult, Bernardo o va face cu mai multă eficienţă decît toţi trimişii de nimic ai curiei şi va trebui să i se răspundă cu argumente de cea mai mare iscusinţă.

— Da, a spus Abatele, dar ajunşi aici ne găsim în faţa problemei ce s-a ridicat ieri. Dacă nu găsim pînă mîine pe făptaşul celor două, sau poate al celor trei crime, va trebui să-i îngăduim lui Bernardo dreptul de a supraveghea treburile din abaţie. Nu-i pot ascunde unui om învestit cu puterea lui Bernardo (şi aşa cum ne-am înţeles între noi, nu trebuie să uităm asta) că aici, în abaţie, s-au întîmplat, se întîmplă chiar şi acum, fapte inexplicabile. Altfel, în momentul în care el va descoperi totul, în momentul în care (Dumnezeu să ne ferească!) se va petrece un nou fapt misterios, el va avea tot dreptul să strige că e vorba de trădare.

— E adevărat, a şoptit Guglielmo îngrijorat. Nu e nimic de făcut. Va trebui să fim atenţi şi să veghem asupra lui Bernardo care va veghea asupra misteriosului ucigaş. Poate că va fi bine aşa; Bernardo, preocupat să-l urmărească pe ucigaş, va fi mai puţin disponibil pentru a interveni în discuţii.

— Bernardo ocupat să-l descopere pe ucigaş va fi un spin în inima autorităţii mele, să nu uite asta domnia ta. Intîm-plarea asta încurcată mă sileşte pentru prima oară să cedez puterea pe care o exercit între aceşti pereţi, lucru neobişnuit nu numai în istoria acestei abaţii, dar chiar şi pentru ordinul

212

de Cluny. Aş face orice să-l înlătur. Şi primul lucru de făcut ar fi refuzul de a primi legaţiile.

— O rog fierbinte pe luminăţia ta să mai reflecteze asupra acestei grave hotărîri, a spus Guglielmo. Domnia ta ai în mînă o scrisoare a împăratului care te pofteşte să...

— Ştiu ce mă leagă de împărat..., a spus brusc Abatele, şi o ştii şi domnia ta. Şi deci ştii şi că, din păcate, nu pot da îndărăt. Dar toată treaba asta e foarte urîtă. Unde e Berengario ? Ce i s-a întîmplat, şi domnia ta ce faci ?

— Sînt doar un călugăr care a condus cu mult timp în urmă nişte cercetări inchizitoriale cu rezultate folositoare. Domnia ta ştii că adevărul nu se descoperă în două zile. Şi, în sfîrşit, ce putere mi-ai îngăduit? Pot să intru în bibliotecă? Pot să pun orice întrebare vreau, susţinut de autoritatea domniei tale ?

— Nu văd legătura dintre crime şi bibliotecă, a spus Abatele încruntat.

— Adelmo era miniaturist, Venanzio traducător, Berengario ajutor de bibliotecar..., a explicat cu răbdare Guglielmo.

— Bine, dar aşa toţi cei şaizeci de călugări au legături cu biblioteca, aşa cum au şi cu biserica. Atunci de ce nu cauţi în biserică ? Frate Guglielmo, domnia ta conduci o cercetare prin mandatul meu şi în limitele pe care te-am rugat să le respecţi, în rest, în incinta acestor ziduri, eu sînt stăpînul, după Dumnezeu şi prin graţia lui. Şi aşa va fi şi pentru Bernardo. Pe de altă parte, a adăugat pe un ton mai blînd, nu s-a spus cîtuşi de puţin că Bernardo o să fie aici chiar pentru întîlnire. Abatele din Conques îmi scrie că el coboară în Italia şi pentru a trece spre miazăzi. Dar îmi spune şi că papa l-a rugat pe cardinalul Bertrando din Poggetto să urce la Bologna şi să vină aici pentru a prelua comanda legaţiei pontificale. Poate că Bernardo vine aici ca să se întîlnească cu cardinalul.

— Ceea ce, într-o perspectivă mai amplă, ar fi şi mai rău. Bertrando este ciocanul ereticilor din Italia centrală. Această întîlnire între doi campioni ai luptelor anticlericale ar putea anunţa o ofensivă mai largă în ţară, pentru a implica pînă la urmă întreaga mişcare franciscană.