Seria de literatură universală a bibliotecii polirom este coordonată de Denisa Comănescu

lui Remigio. Cunoşti munca multora, aici, în abaţie. Pune pe altul în locul tău să păzească fierăriile, ai grijă de tot ce trebuie astăzi, la bucătărie şi la refector. Eşti scutit de slujbe. Apoi lui Bencio: Chiar aseară ai fost numit ajutorul lui Malachia. Ai grijă să se deschidă la scriptorium şi supraveghează ca nimeni să nu urce cum pofteşte în bibliotecă.

Bencio a răspuns cu timiditate că nu fusese încă iniţiat în secretele acelui loc. Abatele l-a fixat cu asprime :

— Nimeni n-a spus că vei fi iniţiat. Tu să ai doar grijă ca munca să nu se oprească şi să fie făcută ca o rugăciune pentru călugării morţi... şi pentru cei care vor mai muri. Fiecare va lucra doar cu cărţile pe care le are în grijă, cine vrea va putea să cerceteze catalogul. Nimic altceva. Eşti scutit de slujba de la vesper pentru că la ora aceea vei închide peste tot.

— Şi cum o să ies ?

— Aşa e, voi închide eu uşile de jos după cină, du-te.

A ieşit cu ei, ocolindu-l pe Guglielmo care vrea să-i vor­bească, în cor rămîneau, puţini la număr, Alinardo, Pacifico din Tivoli, Aymaro din Alexandria şi Pietro din Sant'Albano. Aymaro rînjea.

412

— Să-i mulţumim lui Dumnezeu, a spus el. După ce a murit neamţul, eram în primejdie să avem un nou bibliotecar străin şi mai barbar.

— Cine credeţi că va fi numit în locul lui ? a întrebat Guglielmo.

Pietro din Sant'Albano a zîmbit în mod tainic:

— După toate cîte s-au întîmplat zilele astea, problema nu mai e a bibliotecarului, deşi Abatele...

— Taci, i-a spus Pacifico.

Şi Alinardo, cu privirea sa mereu absorbită:

— Vor făptui o altă nedreptate... ca pe timpul meu. Trebuie opriţi.

— Cine ? a întrebat Guglielmo.

Pacifico l-a luat prieteneşte de braţ şi l-a îndepărtat de bătrîn, conducîndu-l spre uşă.

— Pe Alinardo... tu ştii asta... îl iubim foarte mult, căci însemnează pentru noi antica tradiţie şi zilele cele mai fericite ale abaţiei... dar uneori vorbeşte fără să ştie ce spune. Noi toţi sîntem îngrijoraţi pentru noul bibliotecar. Va trebui să fie demn, şi matur, şi înţelept... Asta e tot.

— Va trebui să ştie greceşte ? a întrebat Guglielmo.

— Şi araba, aşa vrea tradiţia, aşa cere îndatorirea sa. Dar sînt mulţi dintre noi cu asemenea înzestrări. Eu, cu umilinţă, şi Pietro, şi Aymaro...

— Bencio ştie greceşte.

— Bencio e prea tînăr. Nu ştiu de ce Malachia l-a ales ieri ca ajutorul său, dar...

— Adelmo ştia greceşte ?

— Cred că nu. Ba nu, cu siguranţă că nu.

— Dar ştia Venanzio. Şi Berengario. Foarte bine, îţi mul­ţumesc.

Am ieşit să luăm ceva la bucătărie.

— De ce voiaţi să ştiţi cine ştie greceşte ? l-am întrebat.

— Pentru că toţi cei care mor cu degetele negre ştiu greceşte. Aşa că nu ar fi greşit să aşteptăm cadavrul următor din rîndul celor care ştiu greceşte. Eu sînt printre ei. Tu ai scăpat.

— Şi ce credeţi despre ultimele cuvinte ale lui Malachia ?

— Le-ai auzit. Scorpionii. A cincea trîmbiţă vesteşte, printre altele, venirea lăcustelor care să-i chinuiască pe oameni cu un ac asemenea scorpionilor, ştii asta. Şi Malachia ne-a dat de ştire că cineva-i spusese toate astea.

— A şasea trîmbiţă, am spus, anunţă cai cu capete de lei din a căror gură iese fum şi foc şi pucioasă, călăriţi de oameni care poartă zale de culoarea focului, iacint şi pucioasă.

413

— Prea multe lucruri. Dar crima ce urmează ar putea să se făptuiască lîngă grajdurile cailor. Va trebui să fim cu ochii pe ele. Şi să ne pregătim pentru trîmbiţa a şaptea. Deci încă două persoane. Care ar putea să fie candidaţii cei mai cu putinţă? Dacă se urmăreşte secretul cu finis Africae, cei care-l cunosc. Şi, după cîte ştiu eu, ar fi numai Abatele. Dacă nu cumva urzeala ar fi alta. Ai auzit, mai adineauri, că se urzeşte detronarea Abatelui, dar Alinardo a vorbit la plural...

— Ar trebui să-i spunem Abatelui, am spus.

— Ce anume ? Că vor să-l omoare ? Nu am dovezi con­vingătoare. Eu procedez ca şi cum ucigaşul ar chibzui ca mine. Dar dacă el merge pe ltă cale ? Şi dacă, mai ales, n-o fi doar un singur ucigaş ?

— Ce vreţi să spuneţi ?

— Nu ştiu prea bine. Dar, cum ţi-am spus, trebuie să ne închipuim toate chibzuielile şi nechibzuielile cu putinţă.

414

Ziua a şasea Prima

în care Nicola povesteşte atîtea lucruri, în timp ce se vizitează cripta tezaurului

Nicola din Morimondo, în noile sale straie de chelar, dădea porunci bucătarilor, iar ei îi dau lămuriri despre felul cum mergea bucătăria. Guglielmo voia să-i vorbească, şi el ne-a cerut să aşteptăm cîteva minute. Apoi, a spus, ar fi trebuit să coboare în cripta tezaurului ca să supravegheze munca de curăţenie a casetelor de podoabe, care-i revenea tot lui, şi acolo ar fi avut mai mult timp să stea de vorbă.

La scurtă vreme după aceea ne-a poftit într-adevăr să-l urmăm, a intrat în biserică prin spatele altarului mare (în timp ce călugării aranjau un catafalc în naos, pentru a veghea sicriul lui Malachia) şi am coborît cu el o scărişoară, la picioarele căreia ne-am aflat într-o sală cu boitele foarte joase, bine susţinute de nişte pilaştri groşi de piatră nelustruită. Ne găseam în cripta în care se păstrau bogăţiile abaţiei, loc de care Abatele era foarte mîndru şi care se deschidea numai în împrejurări foarte rare şi pentru oaspeţi de foarte mare însemnătate.

Jur-împrejur tronau casete de mărimi diferite, înlăuntrul cărora luminile făcliilor (purtate de două ajutoare de încre­dere ale lui Nicola) făceau să strălucească obiecte de o frumuseţe fără seamăn. Veşminte bisericeşti aurite, coroane de aur bătute cu nestemate, besactele din felurite metale împodobite cu figuri, gravuri în metal, fildeşuri. Nicola ne-a arătat extaziat un evanghelier a cărui legătură se fălea cu nişte minunate plăcuţe de smalţ care alcătuiau o unitate împletită din felurite despărţituri, deosebite prin filigranele lor de aur şi fixate, în chip de cuie, cu pietre preţioase. Ne-a arătat o delicată capelă cu două columne în lapis lazuli şi aur care încadrau o punere în mormînt în basorelief de argint deasupra căreia se afla o cruce de aur bătută cu treisprezece

415

diamante pe un fond de onix vărgat, in timp ce micul fronton era încoronat cu agate şi rubine. Apoi am văzut un diptic lucrat din aur şi sidef, împărţit în cinci, cu cinci scene din viaţa lui Christos, şi în mijloc un miel mistic, durat din alveole de argint aurit cu paste de sticlă, singura imagine multicoloră pe un fond de un alb de ceară.

Chipul, gesturile lui Nicola, în vreme ce ne arăta lucrurile acelea, erau iluminate de mîndrie. Guglielmo a lăudat lucru­rile pe care le văzuse, apoi l-a întrebat pe Nicola ce fel de om fusese Malachia.

— Ciudată întrebare, a spus Nicola. îl cunoşteai şi tu.

— Da, dar nu îndeajuns. Nu ştiam niciodată ce gînduri ascundea... şi... a şovăit să rostească păreri despre un om abia dispărut... dacă le avea.

Nicola şi-a umezit un deget, l-a trecut peste o suprafaţă de cristal care nu fusese ştearsă cum trebuie şi a răspuns cu o jumătate de zîmbet, fără să-l privească în faţă pe Guglielmo.

— Vezi că nu ai nevoie să pui întrebări?... E adevărat, după cum spuneau mulţi, Malachia părea foarte gînditor, în schimb era un om foarte simplu. După Alinardo, era un prost.

— Alinardo are necaz pe cineva dintr-o pricină de demult, cînd nu i s-a îngăduit cinstea de a fi bibliotecar.

— Am auzit vorbindu-se despre asta, dar e vorba de o poveste veche, de cel puţin cincizeci de ani în urmă. Cînd am venit eu aici, era bibliotecar Roberto din Bobbio, şi bătrînii şopteau de o nedreptate făcută lui Alinardo. Atunci n-am vrut să aflu mai mult, pentru că mi se părea că-mi pot pierde respectul faţă de cei mai bătrîni şi nu voiam să plec urechea la bîrfe. Roberto avea un ajutor, care după aceea a murit, şi în locul lui a fost numit Malachia, încă foarte tînăr pe atunci. Mulţi au spus că nu avea nici un merit, că spunea că ar cunoaşte greaca şi araba, dar că nu era adevărat, că era doar o maimuţă ascultătoare, care copia cu o foarte frumoasă cali­grafie manuscrisele din acele limbi fără să înţeleagă ce copiase. Se spunea că un bibliotecar trebuie să fie mult mai învăţat. Alinardo, care pe atunci era încă un om plin de putere, a spus lucruri foarte amare despre numirea aceea. Şi lăsa să se înţeleagă că Malachia fusese pus în acel loc ca să facă jocul duşmanului său, dar nu am înţeles despre cine vorbea. Asta e tot. S-a şoptit întotdeauna că Malachia păzea biblioteca precum un cîine de pază, dar fără să se înţeleagă prea bine ce anume păzea. Pe de altă parte, se şoptea şi împotriva lui Berengario, cînd Malachia l-a adus ajutorul său. Se spunea că nici el nu este prea priceput în meseria lui, că nu

416

era decît un intrigant. S-a mai spus că... Dar acum vei fi auzit şi tu toate lucrurile astea... că ar fi fost o legătură ciudată între Malachia şi el... Lucruri de demult, apoi ştii ce s-a vorbit despre Berengario şi Adelmo, şi scribii tineri spuneau că Malachia suferea în taină de o cumplită gelozie... Şi apoi se vorbea şi despre legăturile dintre Malachia şi Jorge, nu, nu, nu în înţelesul pe care îl bănuieşti... nimeni n-a spus ceva despre virtutea lui Jorge! Dar Malachia, ca bibliotecar, prin tradiţie, ar fi trebuit să-şi aleagă drept confesor pe Abate, în timp ce toţi ceilalţi i se spovedeau lui Jorge (sau lui Alinardo, dar bătrînul este acum aproape dement)... Şi, cu toate astea, se spunea că Malachia stătea prea adesea de vorbă cu Jorge, ca şi cum abatele avea în grijă sufletul lui, dar Jorge îi con­ducea trupul, gesturile şi munca. Pe de altă parte, ştii, ai văzut, desigur: dacă cineva voia cumva vreo lămurire asupra unei cărţi de demult sau uitate, nu i-o cerea lui Malachia, ci lui Jorge. Malachia păstra catalogul şi urca în bibliotecă, dar Jorge ştia ce înţeles avea fiecare titlu...

— De ce ştia Jorge atîtea lucruri despre bibliotecă ?

— Era cel mai bătrîn, după Alinardo, şi e aici încă din tinereţea lui. Jorge trebuie să aibă mai bine de optzeci de ani, se spune că ar fi orb de patruzeci de ani, sau poate mai de mult...

— Cum a izbutit să ajungă atît de învăţat înainte de a fi orbit ?

— Oh, există legende despre el. Se pare că de copil a fost ales de graţia divină şi acolo, la ei, în Castilia, ar fi citit cărţile arabilor şi ale doctorilor greci încă înainte de adolescenţă. Şi apoi, şi după ce a orbit, chiar şi acum, sade multe ore în bibliotecă, pune să i se citească din catalog, cere să i se aducă tot felul de cărţi şi un novice i le citeşte cu voce tare ore în şir. îşi aminteşte totul, nu şi-a pierdut memoria ca Alinardo. Dar de ce mă întrebi toate astea ?

— Acum, că Malachia şi Berengario au murit, cine a mai rămas să ştie secretele bibliotecii ?

— Abatele, şi Abatele trebuie să i le împărtăşească lui Bencio... dacă o să vrea...

— De ce dacă o să vrea?

— Pentru că Bencio e tînăr, a fost numit ajutor de cînd Malachia încă mai trăia, şi nu-i totuna să fii ajutor de biblio­tecar şi bibliotecar. Prin tradiţie, bibliotecarul devine apoi abate...

— Ah, asta e... De aceea postul de bibliotecar este atît de rîvnit ? Dar atunci Abbone a fost bibliotecar ?

417

— Nu, Abbone nu. Numirea lui a fost făcută înainte de a veni eu aici, or fi treizeci de ani de atunci. înainte a fost abate Paolo din Rimini, un om ciudat, despre care s-au spus lucruri neobişnuite: se pare că era un cititor pătimaş, cunoştea pe dinafară toate cărţile din bibliotecă, dar avea o infirmitate curioasă, nu izbutea să scrie, îi spuneau Abbas agraphicus... A ajuns abate de foarte tînăr, se spune că era sprijinit de Algirdas din Cluny, Doctor Quadratus... Dar astea sînt pălă­vrăgeli de demult ale călugărilor. în sfîrşit, Paolo a ajuns abate, Roberto din Bobbio i-a luat locul în bibliotecă, dar era ros de o boală care-l distrugea, se ştia că nu putea conduce soarta abaţiei, şi cînd Paolo din Rimini a dispărut...

— A murit ?

— Nu, a dispărut, nu ştim cum, într-o zi a plecat într-o călătorie şi nu s-a mai întors, poate că a fost ucis de tîlhari în timpul drumului... în sfîrşit, cînd Paolo a dispărut, Roberto nu putea să-i ia locul şi au existat nişte urzeli ascunse. Abbone - se spune - era fiul natural al signorelui din aceste locuri, fusese crescut la abaţia din Fossanova, şi se spunea că de foarte tînăr îl priveghease pe Sfîntul Toma cînd a murit acolo şi se îngrijise de transportul ilustrului corp în jos pe scara unui turn pe unde cadavrul nu izbutea să treacă. Acela era marele lui merit, şopteau răuvoitorii de acolo... Fapt e că a fost ales abate, chiar dacă nu fusese bibliotecar, şi a fost instruit de cineva, cred că de Roberto, în tainele bibliotecii...

— Şi Roberto de ce a fost ales ?

— Nu ştiu. Am încercat întotdeauna să nu scormonesc prea mult asemenea lucruri; abaţiile noastre sînt locuri sfinte, dar în jurul cinstei de a fi abate au fost ţesute, adesea, intrigi îngrozitoare. Pe mine mă interesau sticlele mele şi relicvariile mele, nu voiam să fiu amestecat în asemenea poveşti. Dar înţelegi acum de ce nu ştiu dacă Abatele vrea să-l instruiască pe Bencio, cică ar fi ca şi cum l-ar unge drept urmaş al lui, un băiat luat peste picior, un grămătic aproape barbar, din nordul îndepărtat, cum să poată şti el ceva despre ţara asta, despre abaţie şi despre legăturile ei cu signorii locului...

— Da, dar nici Malachia nu era italian, nici Berengario, şi cu toate acestea au fost preferaţi la bibliotecă.

— Iată un lucru de neînţeles. Printre călugări se şopteşte că de o jumătate de secol, în trebile astea, abaţia şi-a pierdut tradiţia... de aceea, acum mai bine de cincizeci de ani, poate şi mai înainte, Alinardo spera la funcţia de bibliotecar. Bibliotecarul fusese întotdeauna italian, nu lipsesc marile inteligenţe pe pămînturile acestea. Şi apoi vezi... şi aici Nicola

418

parcă n-a voit să spună ceea ce voia să spună... vezi, Malachia şi Berengario au murit, poate, ca să nu devină abaţi.

S-a scuturat, şi-a fluturat mîna pe dinaintea ochilor ca pentru a izgoni gînduri prea puţin cuviincioase, apoi şi-a făcut semnul crucii.

— Dar ce tot spui ? Vezi, în ţara asta de mulţi ani se petrec lucruri ruşinoase, chiar şi în mănăstiri, la curtea papală, în biserici... Lupte pentru cucerirea puterii, învinuiri de erezie pentru a-l lipsi pe careva de veniturile rangului bisericesc... Ce urît, îmi pierd încrederea în speţa umană, văd comploturi şi conjuraţii de palat pretutindeni. La aceasta trebuie să ajungă şi abaţia noastră, un cuib de vipere ieşite prin vrăji­torie din ceea ce era o casetă de membre sfinte. Priveşte, trecutul acestei mănăstiri!

Ne arăta obiectele de preţ răspîndite peste tot şi, părăsind crucile şi celelalte obiecte scumpe, ne-a dus să ne arate relic­variile care însemnau gloria acelui loc.

— Priviţi, acesta este vîrful lăncii care a străpuns coastele Mîntuitorului!

Era o cutie de aur, cu capac de cristal, unde, pe o perniţă de purpură, se afla o bucăţică de fier în formă triunghiulară, deja roasă de rugină, dar făcută să strălucească acum de o îndelungată lucrare cu uleiuri şi ceară. Dar asta încă nu era nimic. Pentru că, într-o altă cutie de argint, bătută cu ametist, şi al cărei perete din spate era străveziu, am văzut o bucată nepreţuită din lemnul sfintei cruci, adus în acea abaţie de însăşi regina Elena, mama împăratului Constantin, după ce fusese în pelerinaj la locurile sfinte şi dezgropase muntele Golgotei şi sfîntul mormînt, construind deasupra o catedrală.

Apoi Nicola ne-a arătat alte lucruri, şi despre toate n-aş şti ce să mai spun cît de multe şi de rare erau. într-o casetă făcută toată din smarald, un cui din sfînta cruce. într-un vas de sticlă, aşezată într-un culcuş de trandafiri veştejiţi, o parte din coroana de spini, şi într-o altă cutie, tot pe un aşternut de flori uscate, o bucăţică îngălbenită din faţa de masă a cinei de taină. Dar mai era apoi punga Sfîntului Matei, cu împletituri de argint, şi, într-un cilindru, legat cu o panglică violetă roasă de timp, şi sigilat cu aur, un os al braţului Sfintei Ana. Am văzut, minune a minunilor, acoperită cu un clopot de sticlă şi aşezată pe o perniţă roşie, cusută cu perle, o bucată din ieslea din Bethleem, şi o palmă din tunica de purpură a Sfîntului Ioan Evanghelistul, două din lanţurile care au legat gleznele Apostolului Petru la Roma, craniul Sfîntului Adalbert, spada Sfîntului Ştefan, o tibie a Sfintei Margareta, un deget al

419

Sfîntului Vitalie, o coastă a Sfintei Sofia, bărbia Sfîntului Eoban, partea de sus a scapulei Sfîntului Crisostom, inelul de logodnă al lui Iosif, un dinte al Botezătorului, toiagul lui Moise, o dantelă ruptă şi delicată de la rochia de nuntă a Fecioarei Măria.

Apoi alte lucruri care nu erau relicve, dar reprezentau pentru totdeauna mărturii ale minunilor şi ale fiinţelor minu­nate din locuri îndepărtate, aduse la abaţie de călugări care călătoriseră pînă la cele mai îndepărtate margini ale lumii: un vasilisc şi o hidră împăiate, un corn de unicorn, un ou pe care un eremit îl găsise în alt ou, o bucată din mana care i-a hrănit pe evrei în pustiu, un dinte de balenă, o nucă de cocos, umărul unui animal dinaintea potopului, colţii de fildeş ai unui elefant, coasta unui delfin. Şi apoi alte relicve pe care nu le-am recunoscut, la care erau mai preţioase poate relicvariile, unele (socotind după felul cum erau lucrate înăuntru, în argint înnegrit) foarte vechi, un şir nesfîrşit de oase, de stofe, de lemne, de metale, de sticle. Şi borcane cu pulberi întu­necate, dintre care unul conţinea, după cum am aflat, rămăşiţele cetăţii Sodoma, după ce arsese, iar altul, var din zidurile Ierihonului. Toate, chiar şi cele mai distruse, fiind lucruri pentru care un împărat ar fi dat chiar mai mult decît o feudă, şi care alcătuiau o rezervă de nesfîrşit renume şi de o adevărată bogăţie materială pentru abaţia care le găzduia.

Continuam să mă preumblu uluit, de colo-colo, în timp ce Nicola încetase acum să ne arate obiectele, care erau lămurite fiecare de cîte o plăcuţă, liber acum să rătăcesc, aproape la întîmplare, prin rezerva tezaurului acela de minunăţii de nepreţuit, cercetînd uneori lucrurile acelea în plină lumină, alteori abia zărindu-le în semiîntuneric, cînd slujitorii lui Nicola se mutau în alt loc al criptei cu torţele lor. Eram fer­mecat de cartilagiile acelea îngălbenite, mistice şi respingă­toare totodată, transparente şi tainice, de acele fîşii de îmbrăcăminte din epoci străvechi, decolorate, rărite, uneori răsucite în vreun flacon asemenea unui manuscris îngălbenit, de acele materiale fărâmiţate care păreau totuna cu stofa pe care erau aşezate, resturi sfinte ale unei vieţi care a fost animală (şi raţională), şi acum prizoniere în căsuţe de cristal sau de metal, care mimau în mărunta lor dimensiune îndrăz­neala catedralelor de piatră, cu turnurile şi turlele lor, care păreau şi ele prefăcute în substanţe minerale. Deci aşa aşteaptă trupurile sfinţilor îngropaţi reînvierea cărnii ? Deci din aceste sfărîmături aveau să fie refăcute acele organisme care în fulgerarea viziunii dumnezeieşti, recăpătînd fiecare

420

sensibilitatea lor naturală, aveau să desluşească, aşa cum scria Pipernus, chiar şi acele minimas differentias odorum ? M-a smuls din meditaţiile mele Guglielmo, care mă bătea pe umăr.

— Eu mă duc, a spus. Mă duc sus în scriptorium, mai am de consultat ceva.

— Dar nu se pot da cărţi, am spus eu. Bencio a primit poruncă...

— Trebuie doar să mai cercetez o dată cărţile pe care le citeam acum două zile, şi sînt toate încă în scriptorium, pe masa lui Venanzio. Tu, dacă vrei, rămîi aici. Şi acum ştii pentru ce confraţii ăştia ai tăi se sfîşie, cînd aspiră la cinstea de a fi abaţi.

— Dar dumneavoastră credeţi în cele ce v-a spus Nicola? Crimele sînt, aşadar, legate de lupta pentru învestitură ?

— Ţi-am mai spus că deocamdată nu vreau să mă pripesc spunîndu-mi bănuielile cu voce tare. Nicola a spus multe lucruri. Şi unele mi-au stîrnit interesul. Dar acum mă duc să cercetez o altă urmă. Sau poate aceeaşi, dar din altă parte. Şi tu nu te lăsa prea încîntat de casetele astea. Aşchii din crucea lui Christos am văzut multe altele, în alte biserici. Dacă ar fi adevărate, Domnul Christos n-ar fi pătimit pe două bîrne de lemn încrucişate, ci pe o întreagă pădure.

— Maestre, am spus indignat.

— Aşa este, Adso. Şi există comori şi mai bogate. Acum cîtăva vreme, în catedrala din Koln am văzut craniul lui Ioan Botezătorul la doisprezece ani.

— într-adevăr? am exclamat eu cu admiraţie. Apoi, cuprins de o îndoială: Dar Botezătorul a fost ucis la o vîrstă mai matură.

— Celălalt craniu trebuie să fie într-un alt tezaur, a spus Guglielmo cu figură serioasă.

Nu înţelegeam niciodată cînd glumea. Pe la noi, cînd se glumeşte, se spune ceva, apoi se rîde zgomotos, încît toţi să poată lua parte la glumă. Guglielmo rîdea, în schimb, numai cînd spunea lucruri serioase, şi rămînea foarte serios cînd de fapt glumea.

421

Ziua a şasea Tertia

în care Adso, ascultînd Dies irae, are un vis sau o nălucire care trebuie spusă

Guglielmo l-a salutat pe Nicola şi a urcat în scriptorium. Eu văzusem tezaurul destul acum şi am hotărît să mă duc în biserică şi să mă rog pentru sufletul lui Malachia. Nu-l iubisem niciodată pe omul acela, care mă înfricoşa, şi nu tăinuiesc faptul că multă vreme l-am bănuit vinovat de toate crimele. Acum aflasem că era poate un biet om, chinuit de patimi neîmplinite, vas de pămînt între vase de fier, înnegurat fiindcă era rătăcit, tăcut şi feritor pentru că ştia foarte bine că nu are nimic de spus. Arăta o oarecare remuşcare în felul său de a se purta şi m-am gîndit că rugăciunea pentru soarta lui neobişnuită ar fi putut linişti simţămintele mele de vină pe care le aveam.

Biserica era scăldată acum într-o lumină potolită şi lividă, dominată de catafalcul nefericitului, însufleţită de susurul uniform al călugărilor care spuneau rugăciunea pentru morţi.

în mănăstirea din Melk luasem parte în mai multe rînduri la despărţirea de un confrate. Era o împrejurare pe care n-aş putea numi-o veselă, dar care îmi apărea totuşi senină, contro­lată de calm şi de un simţămînt general de dreptate. Fiecare trecea pe rînd prin chilia muribundului, alinîndu-l cu vorbe frumoase, şi fiecare se gîndea în sufletul lui ce fericit era muribundul, pentru că îşi încorona astfel o viaţă virtuoasă, şi peste puţin avea să se alăture corului îngerilor, într-o bucurie care nu va mai avea sfîrşit. Şi o parte din această seninătate, parfumul acelei sfinte invidii, se transmitea muribundului, care, în sfîrşit, trecea pragul de pe urmă senin. Cît de deose­bite fuseseră morţile din acele ultime zile ! Văzusem, în sfîrşit de aproape, cum murea o victimă a diabolicilor scorpioni din finis Africae, şi fără îndoială că aşa muriseră Venanzio şi

422

Berengario, căutînd alinarea în apă, cu chipul deja ars ca acela al lui Malachia.

M-am aşezat în fundul bisericii, m-am ghemuit în mine ca să mă apăr de frig. Am simţit puţină căldură, am mişcat buzele ca să mă alătur confraţilor care se rugau. Ii urmam parcă fără să-mi dau seama ce spuneau buzele mele, cu capul atîrnîndu-mi şi ochii închizîndu-mi-se. A trecut multă vreme, cred că adormisem şi mă trezisem de cel puţin trei, patru ori. Apoi corul a intonat Dies irae... Psalmodierea m-a cuprins ca un narcotic. Am adormit cu totul. Sau poate, mai mult decît să aţipesc, am căzut sfîrşit într-o ameţeală plină de frămînt, întors spre mine însumi, ca o făptură închisă în pîntecele mamei sale. Şi în bezna aceea sufletească, regăsindu-mă ca într-o regiune care nu mai era de pe lumea aceasta, am avut o nălucire, sau vis, ce-o fi fost.

Pătrundeam printr-o scară îngustă într-un canal adînc, ca şi cum aş fi intrat în cripta tezaurului, dar ajungeam, tot colindînd, într-o criptă mai mare, care erau bucătăriile Edificiului. Erau, desigur, bucătăriile, în care lucrau nu numai cuptoarele şi plitele, dar şi foalele şi ciocanele, ca şi cum s-ar fi adunat aici şi fierarii lui Nicola. Totul era o vîlvătaie roşie de sobe, şi de cazane, şi de cratiţe clocotind care scoteau fum, în vreme ce deasupra lichidelor din ele se ridicau băşici mari, bolborositoare, care plesneau apoi pe neaşteptate cu un zgomot surd şi neîntrerupt. Bucătarii mînuiau frigări prin aer, în vreme ce novicii, adunaţi cu toţii acolo, ţopăiau ca să apuce puii de găină şi de alte orătănii care erau înfipţi pe acele fiare înroşite. Dar alături, fierarii ciocăneau cu atîta putere, încît tot aerul bubuia asurzitor, şi nori de scîntei se ridicau de la nicovale amestecîndu-se cu scînteile care ţîşneau din cele două cuptoare.