Seria de literatură universală a bibliotecii polirom este coordonată de Denisa Comănescu

B⁹
a>

Ziua a şaptea Noaptea

în care, pentru a rezuma revelaţiile uluitoare de care se vorbeşte, titlul ar trebui să fie mai lung decît capitolul, ceea ce este contrar obiceiului

Ne-am trezit în pragul unei camere asemănătoare ca formă celorlalte camere oarbe heptagonale, în care domnea un puter­nic miros de închis şi de cărţi mîncate de umiditate. Felinarul pe care-l ţineam sus a luminat mai întîi bolta, apoi am mişcat braţul în jos, la dreapta şi la stînga, şi flacăra a trimis o lumină slabă spre dulapurile îndepărtate, înşirate de-a lungul pereţilor. în sfîrşit, am văzut la mijloc o masă, plină de hîrtii, şi în spatele mesei o figură aşezată, care părea să ne aştepte nemişcată, în întuneric, în caz că mai era vie. Guglielmo a vorbit:

— Fericită noapte, venerabile Jorge. Ne aşteptai ? Acum, fiindcă mai înaintasem cîţiva paşi, lampa lumina

figura bătrînului, care ne privea ca şi cum ne-ar fi văzut.

— Tu eşti, Guglielmo din Baskerville ? a întrebat. Te aştep­tam de azi după-masă, înainte de vesper, cînd am venit să mă încui aici. Ştiam că ai să vii.

— Şi Abatele ? a întrebat Guglielmo. EI este cel care se zvîrcoleşte în scara ascunsă?

Jorge a avut o clipă de nehotărîre :

— Mai trăieşte încă ? a întrebat. Credeam că n-a mai putut s-o ducă fără aer.

— Mai înainte de-a începe să vorbim, aş vrea să-l salvez. Tu poţi să deschizi de pe partea asta ?

— Nu, a spus Jorge, obosit; nu mai pot. Mecanismul se mînuieşte de jos, apăsînd pe lespede, şi aici se ridică o pîrghie care deschide o uşă acolo, în fund, în spatele acelui dulap, şi a arătat în spatele lui. Puteţi vedea alături de dulap o roată cu nişte contragreutăţi care pun în mişcare mecanismul de aici. Dar cînd am auzit roata învîrtindu-se, semn că Abatele

461

intrase dedesubt, am slobozit funia care ţine greutăţile, şi funia s-a rupt. Aşa că acum trecerea este închisă din amîn-două părţile, şi nu puteţi reînnoda capetele acelei legături. Abatele a murit.

— De ce l-ai omorît ?

— Azi, cînd a trimis să mă cheme, mi-a spus că mulţumită ţie a descoperit totul. Nu ştia încă ce încercam eu să prote-guiesc, nu a înţeles niciodată cu precizie care erau comorile şi adevărata menire a bibliotecii. Mi-a cerut să-i explic ceea ce nu ştia. Voia ca finis Africae să fie deschis. Grupul italienilor i-a cerut să pună capăt la ceea ce ei numeau misterul între­ţinut de mine şi de predecesorii mei. Sînt chinuiţi de lăcomia lucrurilor noi...

— Şi tu trebuie să le fi făgăduit că aveai să vii aici şi aveai să-ţi pui capăt vieţii, aşa cum ai făcut şi cu ceilalţi, în aşa chip încît onoarea abaţiei să fie salvată şi nimeni să nu ştie nimic. Apoi i-ai arătat drumul pe care, mai tîrziu, să vină să contro­leze, în schimb tu l-ai aşteptat ca să-l omori. Nu te gîndeai că putea să intre în oglindă ?

— Nu, Abbone e mic de statură, şi n-ar fi fost în stare să ajungă singur la verset. I-am spus despre trecerea aceasta, pe care eu singur o mai cunoşteam. Este cea pe care am folosit-o eu atîţia ani, pentru că era mai simplă, pe întuneric. Era de ajuns să mergi pînă la capelă, şi apoi să urmăreşti oasele morţilor pînă la capătul trecerii.

— Aşa l-ai făcut să vină aici, ştiind că aveai să-l omori.

— Nu puteam avea încredere nici măcar în el. Era speriat. Devenise celebru pentru că la Fossanova izbutise să coboare un trup neînsufleţit pe o scară răsucită. Nedreaptă glorie. Acum a murit pentru că n-a mai izbutit să-şi urce propriul corp.

— L-ai folosit timp de patruzeci de ani. Cînd ţi-ai dat seama că orbeai şi nu mai aveai putere să controlezi mai departe biblioteca, ai lucrat cu dibăcie. Ai făcut să fie ales abate un om în care să poţi avea încredere, şi l-ai numit bibliotecar mai întîi pe Roberto din Bobbio, pe care-l puteai instrui după placul tău, apoi pe Malachia, care avea nevoie de ajutorul tău şi nu făcea un pas fără să se sfătuiască cu tine. Timp de patruzeci de ani ai fost stăpînul acestei abaţii. Asta a înţeles grupul italienilor, asta repeta Alinardo, dar nimeni nu-i da ascultare pentru că-l ştiau dement de-acum, nu-i aşa ? Totuşi, tu tot mă aşteptai pe mine, şi n-ai fi putut bloca intra­rea oglinzii, pentru că mecanismul este zidit. De ce mă aşteptai, cum de puteai fi sigur că am să vin ?

462

Guglielmo îl întreba, dar după tonul său se înţelegea că el ştia deja răspunsul, şi-l aştepta ca pe un premiu pentru propria lui iscusinţă.

— încă de la început am înţeles că tu aveai să înţelegi, după felul cum m-ai silit să discutăm despre ceva care nu-mi plăcea să fi discutat. Erai mai bun decît ceilalţi, ai fi izbutit oricum. Ştii, e de ajuns să gîndeşti şi să refaci în propria minte gîndurile altora. Şi apoi am auzit că puneai întrebări celorlalţi călugări, toate îndreptăţite. Dar nu întrebai nici­odată despre bibliotecă, ca şi cum i-ai fi cunoscut orice taină, într-o noapte am venit să bat la uşa chiliei tale şi tu nu erai acolo. Erai, fără îndoială, aici. Dispăruseră două felinare de la bucătărie, l-am auzit pe un servitor spunînd asta. Şi, în sfîrşit, cînd Severino a venit să-ţi vorbească despre o carte, alaltăieri, în nartex, am fost sigur că-mi dăduseşi de urmă.

— Dar ai izbutit să-mi smulgi cartea. Te-ai dus la Malachia, care pînă atunci nu înţelesese nimic. Ros de gelozia lui, prostul acela era obsedat mereu de ideea că Adelmo i-l răpise pe adoratul lui Berengario, care voia acum carne mai tînără decît a lui. Nu înţelegea ce legătură avea Venanzio cu povestea asta, şi tu i-ai zăpăcit şi mai mult ideile. I-ai spus că Berengario avusese o legătură cu Severino, şi că, pentru a-l răsplăti, îi dăduse o carte din finis Africae. Nu ştiu cu precizie ce anume i-ai spus. Malachia s-a dus la Severino, nebun de gelozie, şi l-a omorît. Pe urmă n-a mai avut timp să caute cartea, pe care tu i-ai descris-o, pentru că a sosit chelarul. Aşa a fost ?

— Mai mult sau mai puţin.

— Dar tu nu voiai ca Malachia să moară. El nu văzuse, probabil, niciodată cărţile din finis Africae, avea încredere în tine, asculta de interzicerile tale. El se limita să aşeze seara ierburile ca să-i sperie pe curioşii care s-ar fi ivit. I le dădea Severino. De aceea l-a lăsat Severino în acea zi pe Malachia să intre în spital; era vizita lui de fiecare zi pentru a ridica ierburile proaspete, pe care el le pregătea zi de zi, din ordinul Abatelui. Am ghicit ?

— Ai ghicit. Nu voiam ca Malachia să moară. I-am spus să regăsească volumul, cu orice preţ, şi să-l aducă din nou aici, fără să-l deschidă. I-am spus că avea puterea a mii de scor­pioni. Dar pentru prima oară smintitul a vrut să facă după capul lui. Nu voiam să moară, îndeplinea cu supunere ordinele mele. Dar nu-mi repeta ce ştii, ştiu că ştii. Nu vreau să hră­nesc trufia ta, ai tu singur grijă de asta. Te-am auzit, azi dimineaţă, în scriptorium, cum îl întrebai pe Bencio despre

463

Coena Cypriani. Erai foarte aproape de adevăr. Nu ştiu cum ai descoperit tu secretul oglinzii, dar cînd am aflat de la Abate că tu îi pomeniseşi despre finis Africae, am fost sigur că în scurtă vreme aveai să ajungi aici. De-asta te aşteptam. Şi acum ce vrei ?

— Aş vrea să văd, a spus Guglielmo, ultimul manuscris din volumul legat care ţine laolaltă un text arab, unul sirian şi o interpretare sau transcriere a cărţii Coena Cypriani. Vreau să văd copia aceea în greceşte, făcută probabil de un arab, sau de un spaniol, pe care tu ai găsit-o cînd, fiind ajutorul lui Paolo din Rimini, ai obţinut să fii trimis în ţara ta ca să aduni cele mai frumoase manuscrise ale Apocalipselor din Leon şi Castilia, o pradă care te-a făcut faimos şi stimat şi ai putut astfel să obţii postul de bibliotecar, în timp ce el îi revenea lui Alinardo, cu zece ani şi mai bine mai bătrîn decît tine. Vreau să văd copia aceea grecească scrisă pe hîrtie de pînză, care era foarte rară atunci şi se fabrica tocmai la Silos, aproape de Burgos, locul tău de naştere. Vreau să văd cartea pe care tu ai furat-o de-acolo, după ce ai citit-o, pentru că nu voiai s-o mai citească şi alţii, şi pe care ai adus-o aici, ocro­tind-o cu mare iscusinţă, şi pe care n-ai distrus-o, pentru că un om ca tine nu distruge o carte, ci doar o păstrează şi are grijă să n-o atingă nimeni. Aş vrea să văd a doua carte a Poeticii lui Aristotel, aceea pe care toţi o socoteau pierdută sau niciodată scrisă, şi din care tu păstrezi, poate, singura copie.

— Ce grozav bibliotecar ai fi fost, Guglielmo, a spus Jorge, cu un ton în acelaşi timp de admiraţie şi de părere de rău. Aşa că ştii chiar tot. Vino, cred că e un scăunel înspre partea ta de masă. Aşază-te, iată premiul.

Guglielmo s-a aşezat şi a pus alături felinarul, pe care i-l dădusem, luminînd de jos figura lui Jorge. Bătrînul a luat un volum pe care-l avea dinaintea sa şi i l-a întins. Am recunoscut legătura, era cel pe care-l deschisesem la spital, crezîndu-l un manuscris arab.

— Citeşte, deci, răsfoieşte-l, Guglielmo, a spus Jorge. Ai învins.

Guglielmo a privit volumul, dar nu l-a atins. A scos din rasă o pereche de mănuşi, nu pe ale sale, cu vîrfurile degetelor descoperite, ci pe cele pe care şi le pusese Severino cînd îl găsisem mort. A deschis încet legătura uzată şi delicată. Eu m-am apropiat şi m-am aplecat peste umărul lui. Cu auzul lui atît de fin, Jorge a auzit zgomotul pe care-l făceam. A spus: — Eşti şi tu, băiete ? O să pun să ţi-l arate şi ţie, după asta.

464

Guglielmo a dat repede primele pagini.

— Este un manuscris arab, despre spunerile unui smintit, după catalog, a spus el. Despre ce e vorba?

— Oh, nişte legende proaste despre necredincioşi, de unde reiese că smintiţii au unele afirmaţii pătrunzătoare care-i uimesc şi pe sacerdoţîi lor şi-i entuziasmează pe califii lor...

— Al doilea este un manuscris sirian, dar, după catalog, traduce un tom egiptean de alchimie. Cum de se găseşte legat aici?

— Este o operă egipteană din secolul al treilea al epocii noastre. Legat de opera care urmează, dar mai puţin primej­dios. Nimeni n-ar pleca urechea la aiurelile unui alchimist african. Atribuie creaţia lumii rîsului divin...

A ridicat faţa şi a recitat, cu uluitoarea lui memorie de lector care de mai bine de patruzeci de ani îşi repeta sie însuşi lucruri citite cînd încă se mai bucura de o vedere bună:

— De cum a rîs Dumnezeu s-au născut şapte zei care au condus pămîntul, de cum a izbucnit în rîs a apărut lumina, la al doilea hohot de rîs a apărut apa, şi în a şaptea zi de cînd rîdea a apărut sufletul... Nerozii. Şi chiar şi scrierea care urmează, de unul dintre nenumăraţii proşti care s-au apucat să comenteze Coena... Dar nu acestea sunt lucrurile care te interesează.

într-adevăr, Guglielmo dăduse foarte repede paginile şi ajunsese la textul grecesc. Am văzut numaidecît că foile erau dintr-un alt soi de material, şi mai moale, aproape sfîşiat, cu o parte din pagini mîncată, acoperit de pete şterse, cum produc de obicei timpul şi umezeala la alte cărţi. Guglielmo a citit primele rînduri, mai întîi în greceşte, apoi traducînd în latineşte şi continuînd apoi în această limbă, aşa încît eu să pot înţelege cum începea cartea fatală.

„In prima carte am tratat despre tragedie, şi cum ea, cerînd pietate şi teamă, produce purificarea unor asemenea sentimente. Aşa cum am făgăduit, vom trata acum despre comedie (şi de asemenea despre satiră şi despre mimă) şi cum, producînd plăcerea ridicolului, ea duce la purificarea unei asemenea pasiuni. Despre cît de demnă de consideraţie este asemenea pasiune am şi spus în cartea despre suflet, întrucît - numai el dintre toate animalele - omul are putinţa de a rîde. Vom defini deci de ce tip de acţiune este mimesis comedia, examinînd astfel modurile în care comedia dă naştere rîsului, şi aceste moduri sînt faptele şi vorbirea. Vom arăta cum ridicolul faptelor ia naştere din asimilarea de la cel mai bun la cel mai rău şi invers, din surprinderea

465

prin înşelăciune, prin imposibil şi prin violarea legilor naturii, prin neînsemnat şi prin neconsecvent, prin decă­derea personajelor, prin lipsa de armonie, prin alegerea lucrurilor celor mai puţin demne. Vom arăta deci cum ridico­lul vorbirii ia naştere din echivocurile dintre cuvinte asemănătoare pentru lucruri deosebite, şi deosebite pentru lucruri asemănătoare, prin flecăreală şi prin repetiţie, prin jocuri de cuvinte, diminutive, greşeli de pronunţie şi barbarisme..."

Guglielmo traducea anevoie, căutînd cuvintele potrivite, oprindu-se din cînd în cînd. Traducînd, zîmbea, ca şi cum ar fi recunoscut lucruri pe care aştepta să le găsească. A citit cu voce tare prima pagină, apoi a tăcut, ca şi cum nu ar mai fi dorit să ştie altceva. Şi a răsfoit în grabă paginile care au urmat; dar după cîteva foi a întîmpinat o piedică, pentru că lîngă marginea laterală de sus, şi de-a lungul muchiei, foile erau lipite una de alta, aşa cum se întîmplă cînd — ume-zindu-se şi stricîndu-se - materia hîrtiei se preface într-o cocă groasă. Jorge şi-a dat seama că foşnetul foilor încetase, şi l-a îndemnat pe Guglielmo.

— Hai, citeşte, răsfoieşte. E al tău, l-ai meritat... Guglielmo rîse, părînd foarte amuzat:

— Hei, văd că nu mă socoteşti prea isteţ, Jorge! Tu nu vezi, dar eu am mănuşi. Cu degetele aşa de stînjenite nu izbutesc să desprind o pagină de alta. Ar trebui să lucrez cu mîinile goale, să-mi umezesc degetele cu limba, cum mi s-a întîmplat azi dimineaţă citind în scriptorium, aşa încît dintr-o dată şi taina aceasta mi-a fost dezvăluită, şi ar trebui să fac aşa mai departe pînă cînd otrava îmi va fi pătruns în gură atît cît trebuie. Vorbesc despre otrava pe care tu, într-o zi, cu multă vreme în urmă, ai furat-o din laboratorul lui Severino, poate de atunci îngrijorat că ai auzit pe cineva în scriptorium arătîndu-se cuprins de curiozitate, fie în privinţa lui finis Africae, fie în privinţa cărţii pierdute a lui Aristotel, fie în a amîndurora. Cred că ai păstrat flaconul multă vreme, gata să te foloseşti de el cînd vei fi simţit vreo primejdie. Şi ai simţit-o acum cîteva zile, cînd pe de-o parte Venanzio s-a apropiat mult prea mult de tema acestei cărţi, şi Berengario, din uşurinţă, din mîndrie, ca să-l impresioneze pe Adelmo, s-a dovedit a fi mai puţin hotărît să păstreze taina decît credeai tu. Atunci ai venit şi ţi-ai pus capcana. Tocmai la timp, pentru că după cîteva nopţi Venanzio a pătruns aici, a furat cartea, a răsfoit-o cu o lăcomie aproape fizică. S-a simţit rău în scurtă vreme şi s-a dus să caute ajutor în bucătărie. Unde a murit. Greşesc?

— Nu ; spune mai departe.

— Ce a urmat e simplu. Berengario găseşte trupul lui Venanzio în bucătărie, se teme să nu dea prilejul unei anchete, pentru că Venanzio era noaptea în Edificiu ca urmare a primei sale dezvăluiri făcute lui Adelmo. Nu ştie ce să facă, ia trupul în spinare şi-l aruncă în hîrdăul cu sînge, gîndindu-se că toţi aveau să fie convinşi că se înecase.

— Şi tu de unde ştii că s-a întîmplat aşa ?

— O ştii şi tu, am văzut cum ai tresărit cînd am găsit o cîrpă murdară de sînge la Berengario. Nenorocitul îşi ştersese cu cîrpa mîinile cînd îl băgase pe Venanzio în sînge. Dar pentru că dispăruse, Berengario nu putea să dispară decît cu cartea care-i trezise şi lui acum curiozitatea. Şi tu te aşteptai să-l găsească pe undeva, nu însîngerat, ci otrăvit. Ce-a urmat, e limpede. Severino a regăsit cartea, pentru că Berengario se dusese mai întîi la spital, ca s-o citească ferit de ochii curioşilor. Malachia l-a omorît pe Severino împins de tine, şi moare cînd se întoarce aici ca să afle ce era atît de neîngăduit în obiectul care-l făcuse să ajungă ucigaş. Iată că avem o lămurire pentru fiecare cadavru... Ce prost...

— Cine ?

— Eu. Din cauza unei fraze a lui Alinardo eram convins că şirul de crime urma ritmul celor şapte trâmbiţe ale Apocalipsei. Grindina pentru Adelmo, şi era o sinucidere. Sîngele pentru Venanzio, şi fusese o idee ciudată a lui Berengario; apa pentru Berengario însuşi, şi fusese doar o întîmplare; a treia parte a cerului pentru Severino, şi Malachia lovise cu sfera armilară pentru că era singurul lucru pe care-l găsise la îndemînă. în fine, scorpionii lui Malachia... De ce ai spus că tomul acela avea puterea a mii de scorpioni ?

— Din cauza ta. Alinardo îmi oferise ideea lui, apoi auzisem de la cineva că şi tu o găsiseşi convingătoare... Atunci m-am convins că un plan dumnezeiesc hotăra aceste dispariţii, pentru care nu eu aveam răspunderea. Şi l-am înştiinţat pe Malachia că dacă ar fi fost curios ar fi pierit potrivit aceluiaşi plan dumnezeiesc, cum de fapt s-a şi întîmplat.

— Deci aşa este... Am alcătuit o schemă falsă pentru a urmări mişcările vinovatului şi vinovatul s-a potrivit. Şi toc­mai această schemă falsă m-a pus pe urmele tale. în vremurile noastre fiecare este obsedat de cartea lui Ioan, dar tu îmi păreai cel mai înclinat să meditezi asupra ei, şi nu atît despre speculaţiile despre Antichrist, ci pentru că veneai din ţara în care se făceau Apocalipsele cele mai încîntătoare. într-o zi cineva mi-a spus că cele mai frumoase codice cu această carte,

466

467

în bibliotecă, fuseseră aduse de tine. Apoi, într-o zi, Alinardo a vorbit de un tainic vrăjmaş al lui care fusese să caute cărţi la Silos (m-a uimit faptul că a spus că vrăjmaşul lui se întorsese mai înainte de vreme pe tărîmul beznelor ; de fapt el se gîndea la orbirea ta). Silos este aproape de Burgos, şi azi dimineaţă am găsit în catalog o serie de cărţi cumpărate cuprinzînd toate apocalipsele hispanice, în perioada în care tu urmaseşi, sau trebuia să urmezi, lui Paolo din Rimini. Şi în grupul acela de tomuri cumpărate era şi cartea aceasta. Dar nu puteam fi sigur de toate cîte le refăcusem în minte, pînă cînd n-am aflat că tomul furat este din hîrtie de pînză. Atunci mi-am reamintit de Silos, şi am fost sigur. Bineînţeles că pe măsură ce căpăta formă ideea despre această carte şi despre puterea ei benefică, se destrăma ideea schemei apocaliptice, şi totuşi nu izbuteam să înţeleg cum cartea şi înşiruirea trîm-biţelor duceau amîndouă la tine, şi am înţeles mai bine istoria cărţii în măsura în care, tocmai mînat de înşiruirea apoca­liptică, eram silit să mă gîndesc la tine, şi la discuţiile tale despre rîs. Aşa încît, în seara aceea, cînd nu mai credeam în schema apocaliptică, am stăruit să se cerceteze grajdurile, unde aşteptam să răsune a şasea trîmbiţă, şi tocmai la graj­duri, dintr-o pură întîmplare, Adso mi-a oferit cheia pentru a intra în finis Africae.

— Nu te înţeleg, a spus Jorge. Mi-ai arătat cu trufie cum ai ajuns pînă la mine prin puterea minţii tale, şi totuşi îmi dovedeşti că ai ajuns la mine potrivit unei socoteli greşite. Ce vrei să-mi spui cu asta ?

— Ţie, nimic. Sînt nedumerit, asta e. Dar n-are impor­tanţă. Am ajuns unde trebuia.

— Dumnezeu făcea să răsune cele şapte trîmbiţe. Şi tu, chiar şi pe calea ta greşită, ai auzit un ecou slab al acelui sunet.

— Asta ai mai spus-o în predica de aseară. Cauţi să te încredinţezi că toată povestea aceasta s-a desfăşurat după un plan dumnezeiesc pentru a-ţi ascunde ţie însuţi faptul că eşti un criminal.

— Eu n-am omorît pe nimeni. Fiecare a căzut potrivit destinului său, din cauza păcatelor sale. Eu am fost doar un instrument.

— Ieri ai spus că şi Iuda a fost un instrument. Asta nu l-a iertat să fie condamnat.

— Mă împac cu gîndul că aş putea fi damnat. Dumnezeu mă va ierta pentru că ştie că am făcut totul întru slava sa. Datoria mea era să apăr biblioteca.

468

— Acum cîteva clipe erai gata să mă omori şi pe mine şi pe băiatul acesta.

— Eşti mai dibaci, dar nu mai bun decît alţii.

— Şi acum ce se va întîmpla, după ce am dat la iveală toată urzeala ?

— Vom vedea, a spus Jorge. Nu vreau neapărat moartea ta. Poate voi izbuti să te conving. Dar spune-mi, mai întîi, cum de ai ghicit că era vorba de a doua carte a lui Aristotel ?

— Nu-mi ajunseseră, desigur, anatemele tale împotriva rîsului, nici puţinul pe care l-am aflat despre discuţiile pe care le-ai avut cu ceilalţi. Am fost ajutat de unele însemnări lăsate de Venanzio. Nu înţelegeam de la început ce anume voia să spună. Dar erau unele aluzii la o piatră neruşinată care se rostogoleşte pe cîmp, la greierii ce cîntă pe sub pămînt, la smochinii bătrîni. Citisem cîte ceva de soiul acesta: am controlat zilele trecute. Sînt exemple pe care le dădea Aristotel în prima carte a Poeticii şi în Retorica. Apoi mi-am amintit că Isidor din Sevilla defineşte comedia ca pe ceva care povesteşte despre stupra virginum et amores meretricum... Incet-încet mi-a apărut în minte această a doua carte, aşa cum ar fi trebuit să fie. Ţi-aş putea-o povesti aproape în între­gime, fără să mai citesc paginile care ar trebui să mă otră­vească. Comedia se naşte în acele komas, sau în satele ţăranilor, ca o sărbătorire veselă după un prînz sau după o festivitate. Nu povesteşte despre oameni renumiţi sau puter­nici, ci despre fiinţele păcătoase şi caraghioase, nu ticăloase, şi nu se sfîrşeşte cu moartea personajelor. Provoacă ridicolul arătînd defectele şi viciile oamenilor obişnuiţi. Apoi Aristotel vede înclinarea spre rîs ca pe o forţă bună, care poate avea şi o valoare de cunoaştere, cînd prin enigme rafinate şi metafore neaşteptate, spunîndu-ne totuşi lucrurile altfel decît sînt, ca şi cum ar minţi, ne obligă de fapt să le privim mai bine şi ne face să spunem: iată, chiar aşa stau lucrurile, şi eu nu ştiam. Adevărurile la care se ajunge prin reprezentarea oamenilor şi a lumii, mai rele decît ceea ce sînt sau decît le credem, mai rele, în orice caz, decît felul cum ni le-au arătat poemele eroice, tragediile şi vieţile sfinţilor. Aşa este ?

— Cam aşa. Ai reconstituit-o citind alte cărţi ?

— Pe cele la care lucra Venanzio. Cred că de multă vreme Venanzio căuta această carte, trebuie să fi citit în catalog indicaţiile pe care le-am citit şi eu şi să se fi convins că aceea era cartea pe care o căuta. Dar nu ştia cum să intre în finis Africae. Cînd l-a auzit pe Berengario vorbindu-i despre ea lui Adelmo, atunci s-a repezit ca un cîine pe urmele iepurelui.

469

— Aşa a fost, mi-am dat seama numaidecît. Am înţeles că sosise momentul în care ar fi trebuit să apăr biblioteca cu dinţii...

— Şi ai dat cu unsoarea aceea. Trebuie să fi fost tare greu... pe întuneric.

— Acum mîinile mele văd mai bine decît ochii tăi. Lui Severino îi furasem şi o pensulă, şi am folosit şi eu mănuşi. A fost o idee grozavă, nu-i aşa ? Ţi-a trebuit mult pînă să ajungi la ea...

— Da. Eu mă gîndeam la ceva mult mai complicat, la un dinte otrăvit sau la aşa ceva. Trebuie să spun că soluţia ta era nemaipomenită, victima se otrăvea singură, şi chiar pe mă­sură ce voia să citească...

Mi-am dat seama, cu un fior de spaimă, că în clipa aceea cei doi bărbaţi, prinşi într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, se preţuiau cu schimbul, ca şi cum fiecare ar fi făcut totul doar pentru a căpăta aplauzele celuilalt. Mintea mea a fost străbă­tută de gîndul că toată priceperea de care se folosise Berengario ca să-l cucerească pe Adelmo şi gesturile simple şi naturale cu care fata trezise înflăcărarea şi dorinţa mea erau nimic faţă de iscusinţa şi smintita îndemînare de a-l cîştiga pe celălalt, faţă de acţiunea de seducţie care se petrecea sub ochii mei în momentul acela, şi care se desfăşurase de-a lungul a şapte zile, fiecare dintre cei doi părtaşi nutrind, ca să zic aşa, o tainică înţelegere pentru celălalt, fiecare dorind pe ascuns să capete încuviinţarea celuilalt, de care se temea şi pe care-l ura.

— Dar spune-mi, zicea Guglielmo, de ce ? De ce ai vrut să fereşti cartea asta mai mult decît pe atîtea altele? De ce ascundeai, dar fără să făptuieşti vreun delict, tratate de necromanţie, pagini în care se necinstea, poate, numele lui Dumnezeu, dar pentru paginile acestea i-ai condamnat pe fraţii tăi şi te-ai condamnat şi pe tine însuţi? Există atîtea alte cărţi care vorbesc despre comedie, atîtea altele, de ase­menea, care fac elogiul rîsului. De ce aceasta îţi inspiră atîta teamă?

— Pentru că era a Filosofului. Orice carte a omului acela a distrus cîte o parte a înţelepciunii pe care creştinătatea o strînsese de-a lungul veacurilor. Părinţii Bisericii spuseseră ceea ce trebuia despre puterea Verbului, şi a fost de ajuns ca Boethius să-l comenteze pe Filosof pentru ca taina dumne­zeiască a Verbului să se prefacă în parodia omenească a categoriilor şi a silogismului. Cartea Facerii spune ceea ce trebuie ştiut despre alcătuirea cosmosului, şi a fost de ajuns