SfîRŞitul unui an şcolar

Ţinuta: pantaloni fără genunchi, cărare fără cos­metic, ghete neprăfuite şi legiunea de onoare a bunei dispoziţii.

Metaforel-Sadea

Bruno del Bahluio Far-Niente

Cyrano de Dîmboviţa ― Apă Dulce."
― M-m-mă, d-d-drăcia dracului! C-c-ce-i asta, mă?

Mircea se roşise. Era acasă.

― H-h-haide, mă Balmuş!

― Nu luăm un ceai, Tonel?

― C-c-ce, mă! C-c-ce ce-ce-ceai, mă!

― Du-te tu, Tonel.

― H-h-hai, mă, n-n-nu face f-f-fasoane!

― Hai.

― O-o-o-or fi şi d-d-dame, mă! Ş-şmecher Deleanu!

Bombîndu-şi bustul, Tonel porni. Cu o docilitate moale, Mircea îl urmă. Coborîndu-se pe scări, simţea golul vertiginoaselor descinderi în ascensor.

― V-v-veni Tonel, mă! D-deschide-ţi, mă! C-c-ce dracu!

Uşa salonului era închisă cu cheia. Dinlăuntru răsu­nară rîsete, şopoteli ― apoi numai Dunărea albastră care curgea orhestral şi valsat prin pîlnia gramofo­nului.

Tonel bătu cu pumnul în uşă. Văzînd că violenţa n-are nici un efect, făcu din ochi spre Mircea, îşi drese glasul şi improviză pe melodia Dunării albastre următoarele spirituale stanţe, intonate cu un zgudui­tor lirism vocal:
"Deschideţi, mă, nu fiţi măgari,

Deschideţi, mă, nu fiţi golani!

Deschideţi, mă, veni Tonel,

Veni şi Hardtmuth după el,

Ta-ta-ta-ta-ta-ta-ta-ta,

Ta-ta-ta-ia-ta-ta-ta-ta,

Ta-ram-bam-bum-ta-ta-ta,

Ti-ri-ri-ri-ram-ta-ta!..."
Urale şi ropote de aplauze acoperiră vocea lui Tonel, care făcea să vibreze geamurile "ş-ş-şi inima d-d-damelor". Uşa salonului se deschise. Stăpînită încă de convulsiunile rîsului, o păreche valsa: Cy­rano, în uniformă de vară, cu un alt licean în uni­formă de camgar, cam lărguţă, dar purtată ştrengă­reşte, cu papuci minusculi de tenis şi cagulă de hîrtie albastră, care nu dezvăluia decît lucirea ochilor şi albeaţa dinţilor.

― F-f-fără d-d-dame, mă?! exclamă decepţionat Tonel scărpinîndu-şi o nară păroasă cu degetul cel mic, încîrligat cochet.

Cu obrajii dogoriţi de ruşine, Mircea îl trase discret de tunică.

― Tonel, vorbeşte frumos! îi strecură el la ureche.

― Cc-c-ce-am spus, mă! izbucnl Tonel. C-c-ce? D-d-dame, mă! C-c-ce eşti a-a-aşa ruşinos, c-c-ca o fată mare?

Mircea năduşise.

Părechea se opri pe loc, rîzînd cu hohote.

― C-c-ce rîzi, m-m-m-mascatule?

― Calmează-te, Tonel, interveni Dănuţ, aşezîndu-l pe scaun cu autoritate, văzînd că se repede la mascat.

― Frige soarele? se adresă mascatul cătră Tonel şi Mircea, cu glas îngroşat.

― Frige soarele? reluară în cor Dănuţ şi Cyrano.

― F-f-frige, mă! V-v-v-aţi ciupit, mă!

― Haidem, Cyrano.

― Après vous, Del Bahluio.

În treacăt spre uşă, Olguţa făcu un semn de com­plicitate lui Mircea. Cyrano o urmă afară. Gramo­fonul cînta înainte. Dănuţ valsa cu Tonel.

La o parte de veselia celorlalţi, pentru întîia oară în viaţa lui, Mircea simţi singurătatea despuiată a celor părăsiţi şi trădaţi.

*
Care liceu, care clasă liceală sau care societate omenească ― ţinînd seamă că orice grupare socială implică o pluralitate de persoane, deci de nasuri ― nu-şi are Cyrano-ul?

Cu singura deosebire că la unele licee cei care au un nas mai avîntat ― în sus sau în jos ― sînt pore­cliţi popular "năsosul", "năsoilă", "năsoacă", "nazone", "cartoafă" sau "alifantu", pe cîtă vreme la alte licee sînt porecliţi mai literar "Cyrano".

Clasa şaptea modernă a Liceului Lazăr poreclise pe Dorel Deiu ― Cyrano, încă din clasa patra. Ceea ce arată, pe de o parte, că nasul lui Dorel îşi arătase cu precocitate vocaţiunea de nas din ultima clasă a cursului inferior şi, pe de altă parte, că între colegii lui Dorel Cyrano de Bergerac avea o popularitate care dăinuia de trei ani.

Dorel Deiu suporta spiritual şi porecla şi nasul: numai spiritual. Aroganţa proeminenţei faciale ― de cînd luase lămurită cunoştinţă despre ea: în oglindă şi-n poreclă ― nu determinase, cum se întîmplă de cele mai multe ori, o alterare a psihologiei purtăto­rului acelui nas, în sensul aroganţei, ceea ce ar fi însemnat vasalitate, sau în sensul acririi, ceea ce ar fi însemnat vanitate.

Dorel Deiu se născuse roz, blond şi zîmbitor şi, cu anii, aceste trei însuşiri nu dispăruseră, ci evoluaseră simpatic. Părul devenise ceva mai cenuşiu, tenul ceva mai sanghin, şi zîmbetul mult mai conştient. Dar ochii erau albaştri ca al pruncilor serafici, aşa că zîmbetul spiritual al buzelor niciodată nu putea fi ― nici nu putea fi socotit ― răutăcios din pricina ochi­lor permanenţi şi albaştri.

Dorel Deiu era agreat ― cum se spune în societate ― de toată lumea: şi de colegi, şi de prietenele surorilor sale, şi de părinţii săi ― y compris ascen­denţii şi colateralii acestora ― şi de profesori, şi chiar de trecătorii de pe stradă. Ştia să danseze orice dans; ştia să cînte şansonete şi să se acompa­nieze singur la pian; ştia să fluiere opere, operete şi arii de tot felul; ştia să cîrpească ciorapi, să însaile rochii, să fabrice cravate din resturi dezafectate, ştia să combine ştofe între ele şi cu tenurile ceie mai re­barbative; ştia să presimtă apariţia şi dispariţia mo­delor; ştia să calce ― nu numai pantaloni bărbăteşti ― dar şi mînicile tunicilor, şi bluzele, şi dedalienele guleraşe feminine, şi rochiile plisate: ştia să facă "bezele", torturi, nuga şi caramele de şocolată; ştia să împrumute pe colegi şi să aibă discreţia rară de-a uita aceasta; ştia să decline şi să conjuge la latină, să raţioneze la matematici, să fugă de la şcoală ― avînd absenţe numai motivate ― cînd gheaţa Cişmigiului era propice flirtului, căci ştia şi să patineze fără să cadă, şi să flirteze fără să se îndrăgostească. Şi era, pe deasupra, aşa de serviabil, încît nu era "cunoştinţă" pe care să nu o fi îndatorat.

Această universalitate de însuşiri a lui Dorel Deiu, îndreptăţeşte o a doua poreclă, dată de Dănuţ: "La bazarul universal", poreclă care nu prinsese, deoarece era lungă şi pretindea să definească un complex, pe cîtă vreme porecla "Cyrano" era scurtă şi definea un nas, ceea ce e suficient pentru o poreclă şcolară şi chiar pentru una homerică.

Abia o cunoscuse pe Olguţa, şi o şi servise. Îi fabricase o ermetică şi cochetă cagulă, ca să nu ghi­cească Tonel şi Mircea că Bruno del Bahluio Far-Niente e sora lui Dănuţ: accelerase printr-un pro­cedeu ingenios uscarea rochiei şi a bluzei ― de care Olguţa avea nevoie pentru masa de la cucoana Catinca ― şi acum i le călca în spălătorie, cu o îndemînare care o înmărmurise pe Şari, soţia lui Ioşca.

― No, asta boier noghi zérek! exclamă Şari, bătîndu-şi coapsele ecuatoriale.

― Grăbeşte-te, Cyrano, că-ţi aduce cinci hectare de rochie la călcat, bufni Olguţa.

A doua apariţie în salon a mascatului fu urmată de prezentările de rigoare făcute de Cyrano, cu acom­paniament de gramofon.

― Bruno del Bahluio Far-Niente; Don Juan de Totonel, seigneur des cinémas et d'autres lieux fins; Hardtmuth-Iaşi, seigneur des premiers prix moldo-valaque. Fiţi discreţi, vă rog. Ambasadorul Del Bah­luio ţine să petreacă incognito.

Dănuţ schimbă acul gramofonului, dezlănţuind ace­eaşi Dunăre albastră răguşită, ca după chef. Gramo­fonul era luat cu împrumut de la Nae, care, de la o vreme, simţind că nu-şi mai epatează rudele, venite să-l viziteze în Pitar-Moşu tocmai din "Făgădău", cu repertoriul biling al lui Coco, cumpărase un gramofon de la "Feder", plătindu-l în rate. Repertoriul gramo­fonului era alcătuit din producţii vocale. Nae aprecia orhestra numai atunci cînd o vedea la berărie. În schimb, o voce care nu iese dintr-o gură, ci dintr-o pîlnie "e ceva"!

― Să-mi dai, domnule negustor, unu care să zbîrnîie geamurile cînd îşi dă drumu.

Şi magazinul "Feder" îl servise pe Nae cu Carusso, servindu-şi şi interesele comerciale. Totodată psi­holog, vînzătorul plasase şi producţiile lui Iulian.

Singura placă orhestrală din colecţia lui Nae era Die schöne blaue Donnau⁴⁸ Nae ascultase melodia la berăria "Carpaţi", unde-şi lua halba duminicală, cu o ţinută de magistrat pensionar. Un meloman de la masa vecină se exprimase, cu dantele de bere în jurul buzelor:

― Asta-i Dunărea albastră...

Şi fredonase melodia, nostalgic şi fals, după ce orhestra încetase, strîngînd o alună americană în degete, ca un suvenir.

Nae fusese impresionat. Dunărea albastră luase loc în cutia de carton, între Carusso şi Iulian. Şi astfel, singurul vals al balului dat în cinstea lui Bahluio Far-Niente, era languroasa Dunăre albastră.

Tonel dansa cu Dănuţ, el fiind "c-cavalerul", Dănuţ "d-dama"; Olguţa cu Dorel, alternînd rolurile. Mircea nu ştia să danseze. Dispreţuia dansul şi balurile, fără să fi dansat vreodată, fără să fi văzut vreun bal decît în romane.

Covorul din salon fusese scos. Patru părechi de picioare lunecau pe luciul blond al parchetului.

Nu-şi închipuiau dansatorii că Mircea le înfiera pasiunea şi tinereasca însufleţire cu versurile lui Baudelaire:

"Je hais le mouvement qui déplace les lignes;

Et jamais je ne pleure..."⁴⁹
Ceea ce era inexact, căci trebuia să facă o violentă sforţare ca să-şi stăpînească lacrimile.

Erau şapte fără un sfert.

Inima lui Mircea se opri la şapte fără un sfert: Olguţa se înclinase în faţa lui, poftindu-l la vals. Tonel se repezi în ajutorul lui Mircea.

― M-m-mă, cum îţi zice?

― Del Bahluio, signor Tontonelino.

― M-m-mă, c-c-că spiritual mai eşti! C-c-ce ai, mă, c-c-cu Mircea? E-e-el e băiat s-s-serios!

Dar spre surprinderea lui Tonel, Mircea se lăsă răpit.

Acul gramofonului depăşise circumvoluţiunile mu­zicale, intrînd în cele periferice, hîrşcîitor, huruitor, orăcăitor.

― Învîrte, Tonel! protestară dansatorii.

― Acul, acul!

― Vai! Urechile!

― D-d-dansaţi, mă, c-c-că vă cîntă Tonel!

Şi iarăşi, pe melodia Dunării albastre, improviză:

"Dansaţi băieţi, nu vă lăsaţi,

Dunărea merge la Galaţi..."

...în timp ce aşeza acul la începutul plăcii. Începu să învîrtească manivela. Cu un fel de lehamite bleagă, valsul se opinti şi renăscu pe măsură ce Tonel învîrtea.

― U-u-unde-s, mă?

Mascatul şi cu Mircea dispăruseră. Tonel se repezi la uşă. Era închisă cu cheia.

― M-m-mi-o făcu m-m-mascatul!

― Nu mai pot! răsuflă Olguţa, lăsîndu-se într-un fotoliu din biroul lui Herr Direktor.

Îşi scoase cagula, descoperindu-şi obrajii aprinşi. Îşi desfăcu tunica la gît.

― Deschide ferestrele.

― Duduie...

― Olguţa.

― Olguţa, repetă supus Mircea, deschizînd feres­trele.

"Dacă mă întreabă de ce-am întîrziat, ce-am să răspund?"...

― Lasă uşa deschisă.

― Să nu răceşti, duduie...

― Ah! Olguţa, Olguţa, Olguţa! De ce eşti aşa de ceremonios, m-m-mă Mircea? C-c-ce dracu!

Mircea redeschise uşa. Se roşise. Minţise. Vroise să închidă uşa ca să rămîie singur cu Olguţa. Şi-i era aşa de frică să rămînă singur cu ea, încît rămase la uşă, neîndrăznind s-o privească.

Tolănită în fotoliu, picior peste picior, cu braţele spînzurînd în lături, Olguţa îl privea leneş. Însufle­ţirea dansului îi aprinsese focuri bengale în ochi şi pe obraji.

― Cîte ceasuri?

― Şapte, răspunse Mircea fără să consulte ceasul.

― De unde ştii? Ai intuiţia timpului? cum ar spune Metaforel...

― Acuşi plecăm la Şosea.

Tăcură. Atent, trupul Olguţei urmărea valsul din salon.

Desperat, Mircea simţea că fiecare secundă îl înşu­rubează mai adînc într-o tăcere umilitoare, nătîngă.

Olguţa se ridică, aşezîndu-şi din nou cagula.

― I-ai dat cartea?

― Nu.

― De ce?

― ...Am uitat.

― Ai uitat-o acasă?

― Nu. E sus, îngînă dezolat Mircea.

― "Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte"... De ce nu vrei să dansezi?

― ...Nu-mi place. Nu. Nu ştiu... Ştiu eu!

― Te rog să-i dai Infanta. Vii cu noi la Şosea?

Olguţa intră în salon. Mircea urcă scările, lăsînd în urmă Dunărea albastră în care nici nu se putea îneca măcar.

― Olguţa...

Dănuţ se opri prea tîrziu. Tonel tocmai începuse valsul. Auzind numele, examină încruntat mîna reve­latoare a mascatului, ca pe-o fiţuică venită din senin: farsă ori fiţuică?

― B-bine, mă! D-d-daţi-o dracului de treabă! C-c-ce nu-mi spuneţi, mă, c-c-că-i d-damă!

De afară se auzea claxonul unui automobil oprit la poartă.

― M-m-mi-o făcuraţi, mă!

Olguţa-şi sfîşie cagula, descoperîndu-se.

― Îmi pare bine, Tonel.

― P-p-pardon! P-p-p-rezintă-mă, c-c-camarade, se adresă el lui Dănuţ, care rîdea în unison cu Dorel.

― Soră-mea.

― P-p-parol?

― Pe onoarea mea, Tonel! îl asigură Olguţa, cu degetul cel mare ridicat.

― D-d-d-domnişoară m-m-mă prezint cu onoare. A-a-a-a...

― Ce A? Tonel sadea, protestară Dănuţ şi Cyrano.

― ...A-anton I-i-idriceanu. D-d-daţi-o dracului, mă! S-s-sînteţi mojici!

― Încîntată, Antonel, nu te uita la ei.

― Mircea te-a recunoscut? o întrebă Dănuţ ştergîndu-şi ochii.

― Dacă Tonel nu m-a recunoscut, cine putea să mă recunoască! Haidem la Hardtmuth.

― Unde-a dispărut?

― Î-î-î-învaţă, mă, p-p-pe mîne! E-e-el învaţă, da Tonel, mai ş-ş-şmecher, joacă!

― Trăiască Tonel!

― Vivat Tonel! Ura!

Porniră în goană, grăbiţi de claxonul automobilului lui Herr Direktor, venit să-i ia la Şosea.

― E-e-e deşteaptă, m-mă, s-s-soră-ta, declară Tonel ciupindu-şi mustaţa. Da nici Tonel nu-i p-p-prost!

Graţie vitezei Olguţei, cînd ceilalţi sosiră sus, Olguţa şi făcuse cunoştinţă cu Mircea. Şi, graţie unei simple strîngeri de mînă şi unui zîmbet care-i făcea complici, sufletul lui Mircea basculase din regiunile pluvioase în cele solare, cu alte bătăi de inimă şi alte reverii.

― Dan, închipuieşte-ţi că Au jardin de l'Infante era la mine-n taşcă.

― Ei!

― Uite.

Ochii lui Dănuţ zîmbiră.

― Semn bun! Azi plouă cu bucurii! Gata, Olguţa?

Scările duduiră. Odăile era aureolate de colb.

Cinci liceeni se instalară gălăgioşi în automobilul albastru, cu caroserie prelungă şi cauciucuri albe. Kulek fu expulzat Dănuţ, în haine albe, fără pălărie, trecu la volan.

― Vii lîngă mine, Olguţa?

― Nu. Eu stau la umbra nasului eroic. Nu te superi, Cyrano?

― Vai de mine! Prea onorat! Numai să nu-l în­tunec pe Tonel!

― L-l-lasă, mă, s-spiritele!

Încălecînd speteaza, Tonel trecu lîngă Dănuţ. Se instala strîmb, cu cotul rezemat de spetează, în ati­tudinea lăbărţată a celor ce stau în loje gratuite.

Olguţa, cu şapca trasă pe ochi, se ghemui în fund, între Dorel şi Mircea.

În hohotul de rîs general, patru chipie se aplecară omagial în faţa celor trei fete de la geamul casei vecine. Mai cutezătoare, Olguţa-şi permise gestul unei bezele cu trei degete: à la Tonel.

― D-d-daţi-o dracului, mă! P-p-pardon, domni­şoară!

Glasuri tinereşti, cu unul prea sopran între ele, înlocuiră semnalul claxonului cu un refren ad hoc:

― Ton-ton... Ton-ton... Ton-ton...

Iar Tonel, imperturbabil, cu o superbă voce de bariton îi acoperi, reluînd silabele:

― Ton-ton... Ton-ton... Ton-ton...

― Auzi, domnule! Elevi de liceu?!... Se duce ţara de rîpă! comentă un pieton serios şi năucit apariţia şi dispariţia corului impertinent din automobilul zburlit de braţe.

*
Scăpat din pumnul lui Satan pe cimitire şi privelişti mute, miezul nopţii cădea fără de mister şi de solem­nitate asupra Bucureştiului de vară, în care nopţile sînt ca o umbrelă ciuruită deschisă peste somnul sau cheful congestionat.

Zbîrnîiau orhestrele, ţiuiau tarafurile, ca ţînţarli bălţilor cu friguri şi fosforescenţe.

Şi singurele stele remarcate în această darnică noapte erau "stelele" grădinelor de vară, cinemato­grafelor şi teatrelor, deoarece observatorul astrono­mic, din pricina duminicei, nu funcţiona.

În nopţile de vară, principalii acumulatori lirici ai capitalei sînt Cişmigiul şi Şoseaua, prelungită pînă la Băneasa, după dispoziţie sau pungă.

Cişmigiul absoarbe lirismul pedestru în iarba sa nupţială; Şoseaua ― cu sau fără parfum de tei ― absoarbe revărsarea onctuoasă a automobilelor cu faruri indiscrete pentru alţii decît cei dinlăuntru, a muscalilor ― eunuci cu hăţuri ai haremului cu roţi de cauciuc ― şi a tuturor vehiculelor în stare să ofere un trap, un coş şi dosul tutelar al birjarului, amorului care n-are nevoie de corăbii, nici Cytheră, spre a se îmbarca exuberant.

Într-un cuvînt, din pricina anotimpului, nopţii şi duminicei, vehiculele Bucureştiului se duceau la Şo­sea sau veneau de acolo, reducîndu-se. Aşa că cele disponibile pentru cursele interne erau rare. Şi pu­ţinele care mergeau la pas, slobode, se duceau la culcare.

Birjarii erau blazaţi, ca în timpul ploilor toren­ţiale.

― Liber, birjar?

― ...

― Hei, birjar! Liber?

― Ă-ă!

― Iese o piesă!

― Ai?

― Două piese...

― Suie.

În trăsura care-l ducea agale ― somnoroasă din bici pînă-n copite ― Dănuţ strîngea pumnii, exas­perat.

Era treaz ca viteza paralizată a insomniilor. Bir­jarul moţăia pe capră, surd la orice îndemn. Caii po­ticneau în armonie cu capul birjarului.

La întretăierea Căii Victoria cu bulevardul, Dănuţ sări din trăsură, plăti birjarului şi o luă la vale.

De ce nu-l aşteptase? De ce nu-l aşteptase? Sîngele-i tremura în tîmple. Vra să zică-l minţise, vra să zică-l minţea!... Fericirea delicată ca o căsuţă japo­neză a ultimelor zile era clădită pe pămînt plin de cutremure, nesigură, trecătoare...

De ce nu-l aşteptase? De ce nu-l aşteptase?

O văzuse cînd se întorcea de la Băneasa. Automo­bilul luneca lin. Tonel cînta cu patos o romanţă italie­nească ― Una furtiva lagrima ― pentru "c-c-cucerirea" Olguţei, desigur; Dorel imita acompaniamentul ţimbalului, Mircea tăcea. Olguţa era la volan, fără şapcă; Dănuţ, alături de ea, o învăţa să conducă.

Adina venea într-un muscal ― mică în trăsura amplă ― puerilă şi serioasă, ca o şcolăriţă deghizată în "doamnă"; roşul amurgului îi lumina obrajii ca o bucurie, şi ochii ei erau mari, măriţi şi plini parcă de comori inocente, ca ai copiilor cînd privesc jarul pe care se coc castanele...

Îl zărise. Şi spaima ei de-o clipă îi zvîcnea şi-acum în inimă, ca o altă inimă. Vra să zică se temuse, văzîndu-l, minţise, îl înşelase. Nu-l aşteptase la ea acasă, cum o rugase în scrisoarea trimisă cu Gheorghiţă. Nu-l aşteptase, aşa cum îi făgăduise ea sin­gură cînd se despărţiseră în zori.

Îi nimicise tot: bucuria de a rîde cu Olguţa şi camarazii săi; bucuria mesei cu atmosferă de vacanţă la ţară, de la cucoana Catinca; mîndria de-a fi tînăr în tovărăşia Olguţei şi de-a fi fratele ei după o des­părţire de un an...

Zadarnic luptase împotriva gîndului rău. Zadarnic băuse. Ca o lampă care a filat o clipă numai într-o odaie albă, minciuna Adinei, făţărnicia Adinei îi mînjise amănunţit tot sufletul, toate amintirile, toate bucuriile; lăsînd subţiri ninsori de funingine, "De ce o iubesc? De ce o iubesc?"

Ar fi vrut s-o urască.

Da. O ura cu întreaga revoltă a bucuriilor ucise de ea. O ura fiindcă era făţarnică. O ura fiindcă era frumoasă, adorabilă, cu aerul ei de copil zăpăcit de soare şi de fluturi, şi trupul ei miniatural, îngrozitor de feminin... Trupul ei alb, dur şi dulce, cu sînii, şoldurile şi pulpele atît de felurit rotunde, că dez­mierdările ameţeau... ca şi amintirile... o ura fiindcă nu putea s-o urască, nu putea cîtă vreme n-avea la capătul braţelor decît aceleaşi mîni care o dezmierdaseră, şi la capătul urii, aceeaşi inimă umedă de amintirea sărutărilor ei.

Alerga. Intră gîfîind pe poartă. Bătu cu pumnul în fereastra luminată.

Îl aştepta! Ha! Acum îl aştepta!

Intră şi i se umplu pieptul de amar văzînd-o îmbră­cată cu rochia care-i plăcea lui ― rochia cu care era îmbrăcată la Şosea: pentru cine?...

― Adina...

― Ce-i, Dănuţ?

Vorbea încet. Era tristă, ostenită, abătută. Iar minţea!

― Vreau să te văd.

O luă în braţe, o aşeză pe genunchi. Îi luă capul în mîni, ţinîndu-l nemişcat.

― Ai primit scrisoarea mea?

― Da.

― Ai cetit-o?

― ...Da.

― M-ai aşteptat?

― Da.

Dănuţ tresări, cu faţa suptă şi fruntea brăzdată.

― Adina!

Îi era silă să-i spună: "Minţi".

― Nu spui nimic, Adina?

― Ce vrei să spun?

― Minciuni.

― ...

Capul Adinei se aplecă, îndoit de lacrimi. Îşi ridică din nou capul. Buzele tresăreau, dar ochii se împo­triveau încruntaţi lacrimilor.

― Adina, de ce nu m-ai aşteptat?

― Te-am aşteptat, repetă ea, ostenind silabă cu silabă.

Dănuţ îşi scutură capul.

― Adina, uită-te la mine.

Îl privi limpede şi trist.

― Te-am aşteptat. Dănuţ. N-ai venit. După aceea m-am îmbrăcat pentru tine... Aşa... Aşa îmi trebuie..Am vrut să-ţi fac o plăcere... Da. Aşa îmi trebuie... Aneta mi-a adus o trăsură...

Oftă adînc şi întretăiat; uşor, sînii respirară.

― M-am dus la tine acasă... m-am scoborît în colţ, am trimis trăsura cu un bilet...

Vorbele ei se risipeau cu ritm de lacrimi.

― ...Te-am aşteptat. Aşa îmi trebuie. Nu erai acasă. Da... Şi m-am dus singură, fără nimeni, da singură... Cînd ne-am întîlnit... tu, tu erai mai vesel decît mine...

― Adevărat, Adina?

Adina plîngea, cu fruntea aplecată pe umărul lui Dănuţ.

― Atunci de ce nu mi-a dat nimeni biletul?

― ...Tu te plimbai.

― Cînd m-am întors?

― Nu ştiu. Eu te-am aşteptat! suspină Adina, cu pumnii pe şiroaiele de lacrimi.

― Cui i-a dat birjarul biletul?

― U... u... unei... femei de-acolo...

― A!... Lui Şari! de asta... Doamne... Adina! Adina!

Îi dezmierda părul, obrajii, genunchii, braţele, la întîmplare, ca şi cum ar fi vrut să culeagă toată durerea trupului zbuciumat de hohotele plînsului în­teţit pe măsură ce dezmierdările îl învăluiau mai dese, mai umile. Vru s-o sărute. Se feri. Ridicîndu-se din braţele lui, trecu pe scaunul de lîngă fereastră.

― Adina, iartă-mă, Adina...

Îngenunchease lîngă ea. Adina întoarse capul spre fereastră. Dănuţ îşi aplecă fruntea pe genunchii ei. Se feri de el, mutînd scaunul mai încolo.

― De ce nu eşti bună, Adina? Ce ai cu mine?

Se întoarse spre el cu un zîmbet răutăcios şi nările crispate.

― Unde ai fost?

― Cum unde? La Şosea. Nu ştii? Ce-i, Adina?

― Cu cine-ai fost? stărui glasul ei, înăsprit de plîns.

― Cu cine?... Cu nişte camarazi.

― Daa?!

― Sigur. Cu nişte camarazi: Tonel, Dorel... Ce te interesează?

― Da, sigur! Tonel, Dorel, Ionel, Săndel, Aurel... Şi eu ştiu să inventez!

Dănuţ zîmbi, mirat şi amuzat.

― Dac-aşa-i cheamă, Adina!

― Dănuţ, spune-mi drept-drept...

― Drept ţi-am spus!

― Dănuţ! Îi apucă mînile cu fragila ei putere. Dănuţ, nu-mi spui drept. Jură-te pe dragostea noastră...

― Jur...

― Să nu juri! sări Adina, cu obrajii aprinşi. Nu-i adevărat! Să nu juri! N-ai jurat!

― Adina, ce-i copilăria asta?

― Copilărie!... Eu am ochi buni. N-am nevoie de ceasuri ca să disting o fată deghizată, de un băiat adevărat!... Rîzi?

Dănuţ rîdea cu hohote.

― Nu! Asta-i delicios!... Serios?

Pieptul Adinei se zbătea. Furia şi lacrimile se în­vălmăşeau în ochii, obrajii şi buzele ei.

Dar Dănuţ tăcu, oprind vorbele care năvăleau rîzînd. O privea şi tăcea, cu ochii iluminaţi de o bucurie în care triumfau toate amărăciunile şi tot zbuciumul de pînă atunci.