SfîRŞitul unui an şcolar

Herr Direktor zîmbise, aprinzînd o ţigară, la în­trebarea mută a lui Dănuţ. În uşa casei, Nae, mai protocolar ca oricînd ― acuma sintetiza autonomia unei case cu două rînduri ― se înclinase în unghi drept, în timp ce papagalul, iritat de trecerea unei trăsuri, inaugurase rulada democratică a sictirului în noul cartier.

În apartamentul de jos, Dănuţ recunoscuse mobila din strada Scaune ― confort de piele şi covoare ― şi mirosul de tutun, de lemn de cireş şi de colonie "4711" al hainelor lui Herr Direktor. Din hall o scară de stejar cu trepte largi, acoperite de un covor adînc ducea la...

― ...Garsoniera tînărului Dan Deleanu, anunţase Herr Direktor, cu o ciudată emoţie în glas.

Hall parchetat, cu ziduri boltite, prelungit ― şi prefăcut oarecum în terasă ― dincolo de vitraliul cu două uşi, înzestrat cu o masă pătrată, patru scaune şi un mic bufet, toate de lemn brun, în contrast calculat cu zăpada iernilor şi trandafirii verilor de pe terasa ocrotită de soare printr-o vastă aripă de pînză, mobilă.

― Cînd ai invitaţi, poate servi, cu oarecare bună­voinţă, de sofragerie... explicase Herr Direktor rostul mobilierului.

La stînga, ietacul cu proporţii de salon, substanţial şi sever mobilat; alături, încăpătoare odaie de baie ― despărţită în două printr-o perdea ― al cărei scop mixt îl învederau halterele metalice înşurubate în zidul ripolinat şi balonul de box suspendat agre­siv între plafon şi podea, alături de toate cele tre­buitoare igienei şi cochetăriei bărbăteşti.

La dreapta hall-ului, odaia de lucru: fotolii şi canapea de piele castanie, spaţioase; birou american cu capac mobil: bibliotecă, pendulă cu barometru; iar pe păretele din spatele biroului, trei panoplii: una cu arme şi unelte de vînătoare; alta cu florete, spade, măşti de scrimă şi mănuşi; şi cea din mijloc, mai puţin marţială, alcătuită din două rachete de tenis cu presele lor şi o reţea cu mingi albe.

Dar mai era o surpriză în noua garsonieră ― aceasta pregătită de mama lui Dănuţ. Gheorghiţă a Marandei, flăcăul cel mai dezgheţat de pe moşia Medeleni, după ce ucenicise trei ani ― iarna, la Iaşi, vara, la Medeleni, la semnalul soneriei răsărise ca din pămînt, cu păr bălan, nas ascuţit, ochi albaştri şi zîmbet blond din pricina mustăcioarei abia mijite, purtînd cu dezinvoltură straiele nemţeşti şi lunecînd cu presteţă pe luciul parchetului, la care con­tribuise intens.

― Să trăieşti, conaşule! De-amu îs aici la mata.

Aducea în garsoniera din Pitar-Moşu dulceţi făcute la Iaşi pentru tînărul gospodar bucureştean, solici­tudine prietenoasă de copil de ţară şi dulce grai moldovenesc.

Apartamentul lui Dănuţ avea şi o intrare sepa­rată.

― Iată cheia, i-o oferise Herr Direktor cu oare­care solemnitate adecvată acestui simbol.

Îl bătuse pe umăr.

― De-acum înainte eşti tu singur stăpîn pe viaţa şi în casa ta... În apartamentul de jos locuieşte un vechi şi devotat prietin al tău ― ceva mai bătrîn decît tine! suspinase Herr Direktor.

Gheorghiţă a Marandei destupase o sticlă de şam­panie, după canoane...

De-atunci, Dănuţ fusese stăpîn în casa lui, iar Herr Direktor, un vechi şi devotat prietin al său, pe care Dănuţ îl consulta şi-l respecta spontan...
*
...Atent pe terasă la orice zgomot, Gheorghiţă a Marandei, auzind trăsura şi văzîndu-şi stăpînul, se repezi pe scări. Luă genţile şi chipiul lui Mircea, înregistră cu o discretă nedumerire ţinuta lui Dănuţ şi dădu raportul, urcînd scările în urma băieţilor.

― ...Sus aşteaptă conaşu Tonel...

Un zîmbet, prizat de nasul ascuţit, îi aprinse mus­tăcioara blondă. Auzind numele celui care-i aştepta, Mircea ridică din umeri şi din sprîncene.

― ...Am pregătit de ceai.

― S-s-s-salve, mă! U-u-unde-aţi şt-tt-terso?

Dănuţ schiţă un semn de salutare spre Tonel şi intră în ietac, docil, împins uşor din urmă de mîna lui Mircea.

Tonel, "Tontonel" sau "Mototonel" ― calambur ono­matopeic derivat din substantivul, detunător şi ver­tiginos, motocicletă ― avea o rondă faţă de măr domnesc, pe care un copil ar fi desemnat, primitiv cu cărbunele ochii, sprîncenele şi mustăcioara lineară. Bîlbîia, împodobind cu triluri cacofonice, orişice si­labă, dar era impermeabil: zeflemelele şi poreclele colegilor dintr-a şaptea modernă, şi chiar ale "puş­tilor" din cursul inferior, nu-l atingeau.

― Ş-ş-ş-şi ce? B-băiat frumos s-s-sînt; suc-c-c-ces la dame am!

Tezele cele grele i le făcea Mircea sau Dănuţ; de oral era exonerat, cu excepţia matematicilor, obiect din pricina căruia fusese lăsat de două ori repetent în cursul inferior şi la care era corigent îndeobşte în cursul superior. Avea în schimb o tunătoare voce de bariton utilizată de direcţia "Liceului Lazăr" la producţii. Tonel o mai utiliza şi pentru "cu-cuceri-rea damelor".

Se "înamorase" de trei fete deodată ― avea li­rismul plural ca şi silabele ― vecinele lui Dănuţ, şi venea zilnic pe terasă ― cu tunică de postav cloche, pantaloni de tenis, tot cloche şi guler de-o înălţime eroică. De-acolo le pîndea galant, aruncîn-du-le cîte trei trandafiri sau alte flori de sezon şi frivolizînd gestul benedicţiunii ortodoxe prin executarea unor "bezele" cu trei degete, pînă cînd însera sau pînă cînd îl expulza "bu-bucherul de Balmuş".

― M-m-mă Balmuş, ce-ce-ce porc pa-pa-pa-papa-galul ăsta! Si-sictireşte, mă, c-c-c-ca un porc! A-a-aud f-f-fetele, mă! S-s-strică p-p-pontul lui Tonel, mă!

― Tonel, du-te acasă şi învaţă pe mîne... Ai să rămîi repetent, Tonel! adăugă Mircea văzîndu-i gri­masa sceptică.

― D-d-de ce, mă?

― Fiindcă avem teză la istorie şi nu ştii o iotă.

― D-d-d-da ştie Balmuş! făcu din ochi Tonel.

― M-am săturat! gesticulă exasperat Mircea. Nu te mai las să copiezi! Du-te şi-nvaţă odată! Eşti om bătrîn! Nu ţi-e ruşine!

― S-s-s-serios, mă!

― P-pe-pe-pe-pe parola ta?

Mircea ridică din umeri.

― A-a-a-atunci s-ss-ss-să nu mai vorbeşti cu mine!... C-cc-cc-copii eu de la Deleanu! Ce-ce-ce crezi tu, m-m-mă H-h-hardtmuth? mai aruncă el din pragul scării, agitîndu-şi şapca bufantă.

Ceaiul era pregătit pe terasă. Samovarul aprins părea că rîde cu hohote în faţa paharelor.

Mircea intră în ietac.

― Dan...

― Unde eşti, Dan?

Nu-l vedea din pricina penumbrei dese: obloanele ferestrelor erau închise.

Dănuţ şedea pe marginea patului cu umerii plecaţi şi mînile uitate pe genunchi ca o carte deschisă pe care se lasă noaptea.

― Mircea...

Se opri mirat, neştiind ce să mai spuie.

― ...Ce-avem pe mîne?

― Teză la istorie... Vrei să învăţăm?

― Da, articulă distrat şi maşinal Dănuţ.

Şi deodată se ridică săltat, îşi cuprinse obrajii cu palmele, privi sperios toată încăperea; ochii i se di­latară treptat ca într-o zvîcnire de coşmar.

― Mircea! răsună glasul sugrumat.

Mircea simţi un fior rece de-a lungul spinării.

Dănuţ începu să-şi clatine capul cu o deznădejde care nu mai încăpea în bătăile inimii şi ale tîmplelor. Faţa i se încreţi crispată, transfigurîndu-se în mască. Ochii i s-adînciră. Buzele supte, se-ncălecară.

Se prăbuşi pe pat, plîngînd cu hohote mari.

Răsuna în uşă, mai demult, o bătaie stăruitoare; auzind-o, Mircea întredeschise uşa, mascînd cu trupul încăperea.

― Gheorghiţă, nu mai luăm ceai, şopti el ca dintr-o odaie cu moarte. Strînge tot. Lui Dan nu i-i tocmai bine. Nu mai primi pe nimeni.

Închise uşa cu cheia.

În penumbra deplină, jelania înnăbuşită se zbătea ca vîntul în casele pustii.

Mircea se aşeză pe marginea patului, sfios şi stîngaci alături de durere.

― Mircea, dragă Mircea... Am să-nnebunesc, Mir­cea!... Mircea dragă, Mircea, ce să mă fac?...

Şi lacrimile curgeau, curgeau şiroaie pe obrajii clătinaţi.

― Mircea, dacă mi-i milă de ea!... Era aşa de mică, mică... săraca, săraca... Şi picioarele ei desculţe!... Mircea dragă, am să-nnebunesc.

Şi palmele se tîrau de-a lungul obrajilor, şi dege­tele se-ngropau în ochi şi, alungate, se-ngropau în păr; şi inima bătea, bătea dînd viaţă şi putere dez­nădejdii.

― Şi mi-i dragă, Mircea... Şi mi-i dragă, dragă... Şi-i toată în mine...

Şi iarăşi hohote de plîns spulberară vorbele.

Mut, Mircea-i dezmierdă capul.

...încetul cu încetul o sumbră istovire potoli trupul zbuciumat.

Curînd, din timp în timp, cadenţa hohotelor tot mai înecate, mai înnăbuşite, un geamăt răsuna tînguitor şi muzical.

Apoi tăcerea se limpezi purtînd în ea ca un susur de şipot depărtat, o suflare de copil adormit plîngînd.

Din toată furtuna nu mai rămăsese decît un sin­gur val duios şi monoton: mîna lui Mircea alintînd, cu aceeaşi mişcare, fruntea năduşită şi părul răscolit al lui Dănuţ.

Apoi intrară vulgare, zgomotele de toate zilele alun­gind umbra coşmarului şi delicatul calm: şuierul foşnitor al furtunului cu care rîndaşul ungur stropea grădina şi îndemnul lui Coco:

― Pis-piss; pis-piss... Hai, Ioşca, hai, Ioşca!...

*
O uşoară, abia simţită bătaie în uşă curmă inti­mitatea veghei şi visării lui Mircea. Cu scurte opriri întrebătoare, îşi trase mîna din degetele lui Dănuţ, care i-o încleştaseră prin somn.

― Ce-i, Gheorghiţă? întrebă el, închizînd uşa ie­tacului.

― Vă pofteşte domnu director la dumnealui.

Coborînd scările, Mircea-şi trecu mînile pe ochi, îşi pieptănă părul...

― Bună ziua, Mircea, îl întîmpină cordial Herr Direktor, examinînd alternativ pe Nae, care încre­menise încordat cu sticla de colonie într-o mînă şi pantalonii smochingului în cealaltă .Să-mi aduci pe­ria de haine, Nae; cam prăfuiţi pantalonii! S-aştepţi soneria.

― Am înţeles.

Dispăru cu un rictus amar.

― Încep să fac burtă! Trebuie să reacţionăm, monologă Herr Direktor, trăgînd cu ochiul la Mircea... Lui Dan nu-i e bine? întrebă el pe neaşteptate, scoţînd ţigara din gură.

― ...îm!

― Bolnav?

― O... indispoziţie...

― Sufletească?

― ...!

Mircea ridică din umeri.

Se roşise. Herr Direktor îl bătu amical pe obraji.

― Eşti cam slăbuţ, Mircea! Prea multă învăţă­tură! Apropo: Cum se face că Tonel nu-i pe terasă? L-am zărit dînd tîrcoale!

― L-am trimes să mai înveţe puţin.

― A! Da! Studiază geamurile de-alături!... Aş putea să-l văd pe Dan?

― Acuma doarme.

― Doarme? Umberufen! bătu Herr Direktor în speteaza scaunului, trăgînd totodată un fum adînc. Atunci totu-i în regulă!

Auzind desconsiderarea durerii prietenului său, Mircea avu o mişcare de revoltă. Herr Direktor îl luă de bărbie, zîmbind.

― Măi băieţi, nu vă supăraţi. Asta-i deosebirea între optsprezece şi patruzeci şi cinci de ani... Cînd încep insomniile gratuite, regreţi şi durerile, şi som­nul tinereţii... Dar experienţa moşnegilor e jignitoare pentru cei tineri: şi aveţi dreptate.

Zîmbetul lui Herr Direktor şi tonul ― de la egal la egal ― dezarmară complet pornirea lui Mircea. Revirimentul era aşa de vădit încît Herr Direktor îl privi lung.

― Mircea dragă ― iartă-mă că mă amestec ― un singur cusur ai tu, după părerea mea: sufletul tău vorbeşte cu glas tare... Îl aude oricine, cu condiţia să n-aibă vată în urechi. Şi fetele, dragă Mircea, aud extraordinar. Bagă de seamă!

Obrajii lui Mircea ardeau. Îşi plecase genele şi umbra lor răsfrîntă părea carbonizată subit de roşul intens al obrajilor.

Se înclină şi, muşcîndu-şi buzele, sui repede scă­rile.

Herr Direktor îl urmări cu privirea, zîmbind amu­zat.

― ...Tot îi bine cînd au ce auzi!

Gheorghiţă aştepta în hall. Văzîndu-l, Mircea în­toarse capul şi trecu grăbit pe terasă. Ar fi vrut să fie singur pe lume: să nu-l vadă şi să nu-l ştie nimeni.

"Sufletul tău vorbeşte cu glas tare; îl aude ori­cine..."

Vra să zică... vra să zică... şi domnul Deleanu, şi Dănuţ... şi chiar...

"Dar nu-i adevărat", se apără sufletul rupînd şi îndepărtînd pe "chiar", cu spaimă şi pudoare, de nu­mele care dezlănţuia vii jocuri de ape şi fugi de căprioare în suflet, şi pe obraji culori de rodie.

Se oprise pe marginea terasei, cu capul aplecat. Şi mînile, cu degetele întinse răsfirat în evantai, destăinuiau cu claritate gestul sufletului.

Nerostit, "numele" trecuse... Era departe... Bătăile inimii îl urmăreau... O osteneală fragedă închidea florile sufletului...

Chipul lui Mircea avea conturul delicat şi zîmbetul ciudat în colţul gurii, al unor desenuri de Vinci. Părul brun, pieptănat cu cărare la o parte, îşi în­clina şuviţele răsfirate pe o frunte dreaptă ca o înălţare. Linia obrajilor se subţia spre bărbie, suptă

parcă de zîmbetul necontenit ― zîmbet? ― care concentra faţa în jurul buzelor subţiri. Şi subt frunte, osteniţi de genele prea grele, ochii negri aveau evla­via gravă a ochilor deprinşi să se închine la icoane în biserici nalte şi întunecoase.

"Sufletul tău vorbeşte cu glas tare; îl aude ori­cine..."

― Fiindcă roşesc uşor!

Şi se roşi din nou, fiindcă era adevărat.

― La revedere, Mircea! îi strigă Herr Direktor, urcîndu-se în automobil. Spune-i lui Dan să nu m-aştepte la masă. Dacă vreţi vă trimit maşina să vă plimbaţi.

― Nu, mulţumesc... M-aşteaptă acasă.

Şi ca să nu-l mai vadă ochii străbătători ai lui Herr Direktor, se ghemui pe un fotoliu de paie, la adăpostul balustradei cu trandafiri.

Huruiala claxonului silueta abrupt drumul auto­mobilului spre Calea Victoriei.

"Sufletul tău vorbeşte cu glas tare; îl aude ori­cine..."

Cu un gest meditativ şi familiar, Mircea îşi scoase creionul din buzunarul de la piept, vîrî în gură ca­pătul neascuţit şi începu să-l frămînte.

Acest tic al "şefului clasei" era notoriu în clasa şaptea modernă. În fiecare dimineaţă ― cu perse­verenţa caracteristică glumelor şcolare ― apărea pe tabela proaspăt spălată, următoarea inscripţie:

"Aspru interzis fumatul... creioanelor!!!"

Aceleaşi trei semne de exclamare punctau entu­ziast gluma care provoca aceleaşi reflecţii şi aceleaşi rîsete.

― Cînd te vei retrage în Thebaida, scîrbit de cele lumeşti, îi proorocea Dănuţ, Dumnezeu va trebui să deschidă o librărie în deşert pentru alimentarea ana­horetului Creion.

Iar Olguţa, pusă la curent întîmplător despre de­prinderea celui mai bun prieten al lui Dănuţ, în­tr-o scrisoare îi adăugase o nouă poreclă.

"Transmite salutările mele, eminentului tău amic Hardtmuth No. 6.

No. 6 exprimă tăria de caracter a acestui supra-Hardmuth care roade latino, după cîte-mi scrii ― admirativ de altfel ― cu aceeaşi perseverenţă cu care roade creioanele. Eu prefer creioanele ― care într-adevăr au un gust delicios deşi mai puţin antic decît al latinei; gustul acesteia nu-mi convine, din care cauză cuvioasa Monica e obligată să-mi ser­vească de juxtă-gramofon la oral, şi să-mi faciliteze plagiatul la teză.

Vive Valeque

P. S. Această formulă epistolară am găsit-o ― după ce am căutat-o, bineînţeles ― în Larousse. Spune-i-o lui Hardtmuth ― fără să-i destăinuieşti restul ― ca să-l epatezi cu erudiţia surorii tale.

Mai este şi o altă variantă: «Vive et me ama». Am întrebuinţat-o ca moto într-o teză la latină. Poţi să-ţi închipui capul domnului Achindin (?) Arbore, venerabilul, cel atît de distrat încît a apucat într-o bună zi de după gît o elevă pusă de el la colţ, confundînd-o cu cortelul...

― Ce-i asta, bre? mi s-adresează el impersonal, agitînd caietul pe care l-am cunoscut imediat, prin intuiţie, cum spui tu, s'il vous plaît!

Deschid o paranteză.

«Bre» e o expresiune familiară a domnului Arbore, mai mult: o secreţie proprie, ca moscul la iepurii cu acelaşi nume. Cînd suna-vor ― cum scrie la Apo­calips ― trîmbitele supremei judecăţi, o tăcere de moarte fi-va între turmele răposaţilor. Numai dom­nul Arbore, trezindu-se din somnul morţii, cu cortelul la subţioară şi prinzîndu-şi ochelarii pe vîrful na­sului, va întreba inocent:

― Ce-i scandalul ista, bre?

...aşa cum face cînd intră în clasă, ceea ce va pro­voca, evident, ilaritatea întregului cer, ratînd efectul sublim al Învierii.

Închid paranteza.

La întrebarea lui şi la un semn al meu se ridică în picioare toată clasa.

Domnul Arbore se strîmbă şi se scarpină în creş­tet.

― Nu, bre, cu toate!... Cum îi zice? Cum îi zice. Stai! Deleanu Olga. Ia spune tu, ce-i asta, bre?

I-am replicat întrebîndu-l care-i origina lui bre.

― Latinească au slăvonească?

Răspunsul:

― Lasă, bre! Nu mă mai amărî atîta!

Dar partea miraculoasă a acestei întîmplări este că a observat motto-ul meu. O colegă şi-a încheiat teza astfel:

«Te iubesc la nebunie,

Geta».

Şi domnul Arbore s-a iscălit dedesubt, punîndu-i 9, ceea ce dovedeşte că doamna Arbore nu corec­tează tezele ― şi bine face! ― şi că domnul Achindin rău face că nu le ceteşte pînă la sfîrşit,

Olguţa."
Curînd după această scrisoare, Mircea primise un pachet expediat de la Iaşi, pe care scria: "Comesti­bil". În pachet era o plumieră plină cu creioane Hardtmuth; iar pe cap, o inscripţie pirogravată:
Fabrica recunoscătoare.
De-atunci, cîtăva vreme, în fiecare scrisoare, Ol­guţa nu-l uita pe Hardtmuth.
"Recomand lui Hardtmuth creioanele «Castell». Au o culoare verde, ca Lunca din Mirceşti. Dar consi­deraţiile estetice n-au ce căuta aici! Îi dau un sfat medical: Toţi carnivorii trebuie să facă din cînd în cînd puţină dietă vegetariană. Creioanele «Cas­tell» sînt cele mai indicate."
Alta:
"Am, descoperit nişte friandize pentru Hardtmuth. Nişte creioane, nişte creionaşe, nişte creionişoare, nişte creionişorele, mici, micuţe, mititele. O drăgălăşie, un deliciu! Se topesc în gură. Îţi vine să le plîngi de milă, atît sînt de fragede şi nevinovate! După ce le mănînci, ai viziuni. «Se face» că eşti în cer. Şi vezi doi îngeraşi cît două libelule ţinuţi pe degetul unui înger de juste proporţii, care le surîde serafic ca în cărţile poştale ilustrate pe care le pri­mesc de la un «satelit»⁶ de al meu.

Cine crezi că sînt?

Chiar creionaşele «Îngeraş», care se vînd la maga­zinul «Socek & c-nie», sucursala Iaşi."
Alta:
"H. B. x Venus Drawing x American Pencil co. New York.

«Joindre l'utile à l'agréable»⁷ ne spune c-un uşor accent englezesc domnişoara Calypso, profesoara noastră de franceză. În acest spirit şi cu acest accent internaţional, recomand lui Hardtmuth creioanele yankee. Sînt nutritive, sînt instructive, sînt distrac­tive.

«O senzaţională noutate». Am descoperit un cre­ion de cinci kilograme: Mamuth.

Enorm!

Am tremurat pentru viaţa lui Hardtmuth. El, mi­titelul, nu-l poate mînca. Dar dacă monstrul de cre­ion e antropofag?"
Şi, în sfîrşit într-o dimineaţă ― era în preajma vacanţei de Crăciun ― intrînd în clasă, Mircea se minunase de tăcerea solidară a camarazilor săi. Tonel îl întîmpinase în faţa băncilor, întinzîndu-i solemn telegrama pe care i-o predase portarul.
"MIRCEA BALMUŞ,

elev cl. VIl-a modernă,

Liceul Lazăr.
Slavă ţie stîrpitor al creioanelor nefaste în mînile profesorilor. Stop. Unite în sobor te proclamăm sfîntul Hardtmuth al şcolarilor de ambe-sexe"
Urmau iscăliturile mai tuturor elevelor pensiona­tului "Humpel" din Iaşi, cu a Olguţei în frunte.

― M-m-mă H-h-hardtmuth, t-te s-s-s-sfinţiră f-f-fetele! Z-z-ziceţi, mă!

"Hardtmuth sus răsare

Ca o taină mare

Hardtmuth luminează

Şi adeverează...

Etc."...
― Ura! Ura! Ura!

Îi venise să plîngă de exasperare în faţa rîsetelor cu accent şi gest de crîşmă. Profesorul intrase curmînd delirul.

Şi-n recreaţie ― după o oră de surdă enervare ― Mircea luase la o parte pe Dănuţ.

― Ce copilăroasă-i sora ta!... Poţi să-i scrii din partea mea că am să-l rog pe Moş Crăciun să-i aducă o păpuşă şi o minge... ca să aibă cu ce se juca.

În recreaţia următoare, după o oră de gîndire, vorbele lui îi păruseră crude, jignitoare, odioase... Cu ce era vinovată sora lui Dan? Făcuse o glumă... fiindcă era veselă.

Dacă gluma ei se trivializase în rîsetele unei clase de băieţi, asta era altceva!

Gata să retracteze, nu îndrăznise; se sfiise...

Dănuţ nu-i scrisese nimic Olguţei, fiindcă de la Crăciun scria numai Adinei, Olguţa-i plătise tăcerea prin tăcere. Dar Mircea atribuise vorbelor lui ― crude, jignitoare, odioase ― încetarea scrisorilor.

Scrisorile Olguţei erau numai anecdote, maliţiozi­tate, reflecţii burleşti, năzbîtii, glume, veselie. Atîta ştia Mircea din Olguţa. Şi mai ştia şi o fotografie, mai de demult, în care un cap rotund de fetiţă, nu­mai ochi şi gropiţe ilare, cu degetul cel mare al mînii pe vîrful nasului adus în sus şi cel mic răsfrînt în aer, arăta că Olguţa nu stima de loc apa­ratul lui Dănuţ, adus din Germania, nici pe junele fotograf, pe cîtă vreme alături, o fetiţă cu cozi lungi plecase genele în pămînt ca pentru rugăciune.

― Surorile mele, explicase Dănuţ. Cea care rîde e Olguţa, cea cuminte e Monica.

Atîta ştia Mircea din Olguţa: rîsul din scrisori şi cel din fotografia veche.

Fără s-o cunoască, o auzise rîzînd, rîzînd de toţi şi toate, ca un plop impertinent plin de glumele vră­biilor, răsărit din zidurile nalte ale unei case necunoscute.

Apoi tăcerea.

Dar o fetiţă pe care ai văzut-o rîzînd poate să şi plîngă, nu? Ş-atunci e cu atît mai trist cu cît ai auzit-o numai rîzînd pînă atunci. Şi dacă eşti lîngă ea, şi dacă din pricina ta plînge, îi ceri iertare din toată inima, cu lacrimi în ochi ― te-apropii, blînd de tot, îi ştergi ochii, îi săruţi mînile ude...

"Dacă ai şti ce rău îmi pare!"....

Şi poate că te iartă, şi poate că rîde din nou cu ochii umezi. Rîsul renaşte aşa de firesc din lacrimi...

Ce drăgălaşă trebuie să fie o fată cu ochii umezi... din pricina ta... după ce te-a iertat...

Dar mereu tăcerea!

Tăcerea, după ce-ai ucis brutal, cu o piatră, ve­selia...

Astfel intrase în sufletul lui Mircea o fată, o fe­tiţă necunoscută pe care o făcuse să plîngă, să tacă, să fie abătută, tristă... şi pe care nopţi de-a rîndul o alina cu toate umilinţile, cu toate duioşiile, cu toate visurile...

Dar n-o văzuse niciodată... Nu ştia cum e... Ştia doar c-avea un rîs proaspăt, de copil cu ochi mari şi dinţi albi... că nu mai avea un rîs de copil cu dinţi albi, ci numai doi ochi trişti şi mari, de copil cu rîsul ucis... ucis de el.

O ştia în sufletul lui ca un copil care vine noaptea, cu noaptea, şi stă singur, ca părăsit, pe o bancă, privind... Da, privindu-l. Şi sufletul lui Mircea era plin de melancolia acelei priviri.

Dar privirea aceea era în el, pentru el!...
"Je fais souvent oe rêve étrange et pénétrant

D'une femme inconnue, et que j'aime, et qui m'aime,

Et qui n'est chaque fois, ni tout a fait la même,

Ni tout à fait une autre, et m'aime et me comprend..."⁸
Nu mai avea nici trup, nu mai avea nici nume: era privirea din el, lumina lui de lună, singurătatea lui înduioşată, bucuria melancoliei lui...

Şi dacă uneori acel nume demult pierdut prin su­fletul care îl acoperise cu visuri, ca un inel prin ierburi avîntate şi flori sălbătăcite ― cerca să ră­sune, zvonirea lui trezea în suflet vii jocuri de ape adormite şi ropot de căprioare sperioase, iar pe obraji culoarea inimii...