SfîRŞitul unui an şcolar

Dis, qu'as-tu fait, toi, que voilà

De ta jeunesse?"⁵¹
De departe, şi cînd şedeau locului, ţăranii şi cocostîrcii se confundau. Şi cum era încă foarte dimineaţă, şi cum uneori o formă albă desfăcea albe aripi, şi plutea, credeai că îngerii care dormiseră pe pămînt zburau îndărăt.

În blondul vast al lanurilor, albe deşteptări; şi subt albastrul vast al cerului, albe zboruri. Toate înălţările erau fireşti.

În faţa aripelor, căzînd din umeri, braţele sînt grele cînd sufletul e greu.

Trenul se oprea des, ca şi cum Moldova l-ar fi lenevit, la tot felul de gărişoare intime, lăsînd galbene plicuri oficiale, scutite de timbru, cu adrese violete; şi plicuri străvezii ca laptele îndoit cu apă, fără majuscule şi fără sacramentalul "domnului" sau "doamnei".

Mircea se dădea mereu jos, simţind nevoia pămîntului neclintit şi tare.

― Săru'mîna, conaşule. Da unde-i conaşu Dănuţ?

Gheorghiţă îşi împodobise pălăria orăşenească ― dar de la Dănuţ ― cu tot felul de flori. Zîmbea mereu şi copilăreşte, culegea cremeni din prundul gărilor umplîndu-şi buzunarele.

Gorniţa suna. Mircea se urca într-a doua; Gheorghiţă într-a treia. Conversaţia, sau, mai exact, mono­logul lui Gheorghiţă, urma din gară-n gară, cu răs­timpuri de cîmp, flori şi ogoare, ca vignetele unei bucolice.

La o oprire, Gheorghiţă răsări c-un pui de vrabie.

― I-l duc mamei Maria. Straşnic îi placi sî "creascî". Sî vezi mata, conaşule: mîţi, cîni, iepuri...

Trenul pornea.

Gheorghiţă avea chef de vorbă. În gara următoare iar venea, cu noi amănunte despre Medeleni.

Trecură prin gări îndărătul cărora aşteptau trăsuri jerpelite; caii aveau zurgălăi la gît, şi vizitiii, spinarea încovoiată şi bici ţărănesc.

― ...Ş-apui să vezi mata, conaşule, cai ce-avem! Ihai!...

La staţia următoare:

― D-apui să mînînci mata nişti busuioaci di la Oţăleanca!... Ti duce duduita Olguţa, cî dumneaei îi placi sî li scuture sîngurî.

― Gheorghiţă, suie cu mine.

― Eu am di-a triia, conaşule. Îmi tragi-o taxî!

― O plătesc eu. Te rog, vino cu mine.

Se sui după Mircea, arătînd cu degetul şi numind dealurile şi satele înşirate de goana trenului, cum arată şi numesc în gura mare orăşenii periferici, la 10 Mai, pe miniştrii şi marii dregători din alaiul lui vodă.

Mircea nu-i asculta vorbele, dar îi auzea glasul şi-i simţea prezenţa.

Demult, cînd era copil, asupra somnului o chema pe mama lîngă patul lui, fiindcă se temea de întu­nericul odăii şi de strigoii care vin la geam. Şi nu-i era ruşine.

Acum îl chemase pe Gheorghiţă, deşi se luminase de ziuă, fiindcă se temea de întunerecul adînc din el, unde o scară cu puţine trepte ― pe care un laş o cunoştea ― cobora vertiginos dedesubtul unor vorbe văzute ca la lumina de sînge a unui felinar roşu, hotel "Binder", camera 13.
*
Dănuţ dormea înainte, fără întrerupere. Bătaia cu omăt a zorilor nu-l deşteptase. Nici schimbarea căpitanului: perna canapelei, acoperită cu un chimono, în loc de genunchii Adinei. De altfel, amîndouă pernele, dacă n-aveau aceeaşi elasticitate, aveau, în schimb, acelaşi parfum: muguri cruzi de tei, fîn, petunii...

Adina se ridicase nu fiindcă amorţise, ci ca să ocrotească somnul lui Dănuţ de aurul violent al soa­relui. Trăsese perdeluţele pe geamuri .Acum, pe­numbra compartimentului avea cafeniul preţios cu ape blonde-verzui şi vinişoare de aur al chilimbarului de Buzău.

Adina şedea pe canapeaua din faţă, veghind. O noapte numai, şi impersonalul compartiment cu cana­pele de pluş roşu, acoperite cu reţele croşetate, se îmbibase de intimitate, ca toate încăperile prin care poposeşte dragostea. Pe canapeaua din faţă, Adina şezuse pe genunchii lui Dănuţ, apoi Dănuţ dormise cu capul pe genunchii ei. Pe margina ferestrei cu bară metalică, Dănuţ îşi sprijinise bărbia; în spaţiul ferestrei, fluturase mînia cîrlionţilor; pe podele răsu­naseră paşii autoritari.

Geamandanul Adinei, din care scosese chimonoul pentru căpătîiul lui Dănuţ, deschis pe măsuţă; o batistă mototolită, alături de mănuşi; un flacon de colonie cu dopul strîmb...

Trist ietac al ultimei nopţi, compartimentul trăia alături de ei.

Înstrăinat de Adina, de dragostea şi de durerea lui, Dănuţ dormea. Visase că e în cursul inferior şi că începe anul şcolar. Visase chiar fatidicul unghi al minutarelor, arătînd opt fără un sfert. Ştia că se isprăvise vacanţa ― ascuţită melancolie din visul şcolarilor care-au fost interni! ― şi că trebuia să se scoale repede, ca să aibă vreme să îmbrace uniforma, să-şi bea ceaiul, să fugă şi să intre-n clasă. Fiecare clipă de somn era prelungirea amară a ultimei bucurii, a singurei bucurii, la capătul căreia răsăreau băncile ostile ale începutului de an şcolar, într-o clasă cu miros de formol sau acid fenic, cu ferestrele fumurii de toamnă, tabela neagră, creta ironică, buretele nou şi paşii sonori ai profesorului pe care-l vezi răsărind în cadrul uşii, mieros şi sever, concret şi abstract, cu catalogul subt braţ, în locul luminoasei fetiţe care, sub zeci de frunţi aplecate pe pupitre, se luminase o clipă în soarele de toamnă al ultimei zile de vacanţă şi-n perspectiva cerului sineliu şi a pădurilor de bronz, de aur şi mărgean...

Nu vroia să se scoale. Îşi amîna prin somn deştep­tarea, gustînd secundă cu secundă declinul somnului dulce ca boabele de poamă strafidite, rămase după culesul viilor.

Adina ieşi pe coridor, deschizînd şi închizînd uşa cu precauţiuni de vînător. Nu vroia să-l deştepte, fiindcă...

Era aşa de mare ispita, încît se încruntă.

Să-l deştepte? Să nu-l deştepte?...

Dacă-l lăsa să doarmă, mergea la Iaşi cu ea. Avea delicioasa impresie că-l fură. O zi împreună cu Dănuţ la Iaşi!... S-ar fi supărat! Îl aşteptau acasă.

Ridică din umeri.

S-ar fi supărat?... I-ar fi trecut.

Zîmbi... O zi de nebunii la Iaşi!... Prea mare bucurie ca să renunţe la ea!

Prea mare bucurie!

Şi-n semn de bucurie flutură mîna spre călăreţul...spre amazoana care venea în trap mare, prin valuri de grîu copt, spre bariera închisă.

"Frumoasă fată! Vai!... Ooo!"...

Smuncitura şi cabrarea nebunească a armăsarului negru, din faţa barierii, rostogolise inima Adinei, dar răsturnase numai pălăria amazoanei. Şi de subt pă­lărie răsărise ― în neagra înălţare a calului ― un păr de aur solar şi o senină faţă de arhanghel cu ochi gravi.

Trenul se apropia de staţie. Maşina şuieră.

Dănuţ deschise uşa, se repezi la fereastră, scoase capul: văzînd peronul gol, speră deznădăjduit că n-a ajuns încă. Faţa i se posomorî. Recunoştea pe rînd plopii, gara, peronul...

― Adina, m-ai lăsat să dorm! Tu te distrai la geam! Vai!...

Trenul se oprise. Popas urgent. Dănuţ o privea pe Adina, amar; Adina, pe Dănuţ, cu gura încleştată.

― Vai!...

― Dănuţ!

― Rămas bun.

― Dănuţ!

Fugi după el, lîngă scara vagonului.

― Dănuţ drag...

Gornita sună.

Trenul porni.

..."drag": îi vibra în inimă cuvîntul despărţirii fără sărutări. Fugi după tren. Sări pe scară.

― Adina...

Căuta un cuvînt bogat, duios, imens, blînd.

― ...de ce plîngi?

Îi sărută vîrful degetului mic, întins din răsputeri. Sări dincolo de peron.

Rămase pironit alături de şine, cu ochii după trenul care ducea fluturarea unei mîni mici, pînă cînd nu mai văzu decît un punct negru... un gol...

Îşi trecu mîna peste frunte.

Nu visase!

Şedea locului, dezorientat, străin, ca un bagaj fără de stăpîn, debarcat din greşală într-o gară necu­noscută.
*
Bariera se ridicase, dar Cneazu nu vroia să treacă şinele. Cabra, scutura capul nechezînd, izbucnea în lături, frămînta pămîntul, dănţuia pieziş, ca armă­sarul din poveste la podul cu împăratul îmbrăcat în blană de urs, ca să se încerce vrednicia feciorilor săi.

Pînă ce trenul se opri în staţie, Monica-l îngădui, stăpînindu-i numai pornirea de fugă îndărăt.

Monica încăleca bărbăteşte, dreaptă în şea, cu trupul atît de calm şi faţa atît de senină, încît părea că mîna ei nu stăpînea dîrlogii furtunoşi, ci religioasa armonie a pianului cîntînd un Bach, şi că picioarele ei nu călcau scările, ci apăsau pedalele.

Îi bătea inima nu din pricina lui Cneazu ― era mai deprinsă cu zvîcniturile lui decît cu ale inimii ― ci din pricina unei absurde presimţiri. De două săptămîni venea zilnic la gară, aşteptînd o scrisoare sau o telegramă de la Dănuţ, care să anunţe mult aşteptata sosire. Şi-n fiecare zi, la ferestrele trenului Bucureşti-Iaşi, răsăreau feţe ursuze, somnoroase; şi n-avea nici o veste. De data aceasta, o fetiţă cu păr roşcat îi zîmbise, făcîndu-i semn prietenos cu mîna, iluminînd negreaţă posacă a trenului.

Semn bun! Cine ştie!

Trenul pornise din staţie. Monica se înălţă în scărî. I se părea că vede o mişcare neobişnuită pe peronul îndeobşte pustiu; nişte cufere mari...

― Hai, Cneazu!

Dănuţ? Nu-i Dănuţ?

― Cneazu, hai!

Şi inima Monicăi, şi Cneazu se temeau să treacă peste barieră. Se frămîntau în loc. În juru-le, coapsele de soare ale grîului ondulau molatec, opulent, pînă-n zare.

― Dănuţ!

Îi văzuse de departe fluturarea părului sonor în soare.

― Cneazu!

Cravaşa se ridică tăios şi lovi scurt crupa îndărăt­nică.

Un fulger negru peste şine...

...în dosul gării, un armăsar se opri cutremurat în albe dantele, ca şi cum drumul de la barieră pînă acolo ar fi fost prin nouri, zbor.

Şi-n văzduhul de vară era ca o imensă vibraţie de aripi străvezii, în timp ce călăreţul cu păr de aur, descălecînd sprinten, punea vîrful piciorului pe pămîntul de toate zilele.

― Dănuţ!

Alerga spre el cu braţele întinse copilăreşte, ca după fluturi prin soare.

― Dănuţ, bine-ai venit, Dănuţ!

Îi apucă mînile. I le strînse, zîmbindu-i mereu. În jurul ei, Mircea şi Gheorghiţă, şi şeful gării ― omni rotundul domn Şteflea ― aveau acelaşi zîmbet luminat de dinafară, pe care întîiul soare de primăvară îl împarte tuturor obrajilor. Dar Monica nu-i vedea. Ea-i zîmbea lui Dănuţ. Şi pe faţa lui Dănuţ se dez­morţea un zîmbet uitat şi prăfuit pînă atunci: o des­tindere a obrajilor, o limpezire a frunţii, o îmbunare a ochilor.

Se priviră ochi în ochi: genele Monicăi se plecară pe ochii scînteietori, Dănuţ îi cuprinse mînile.

― Monica, ce bine-i c-am venit!

"Cum minte!" gîndi Mircea, bucurîndu-se şi el de prezenţa Monicăi.

Monica se roşise.

― Dănuţ...

Îl privi din nou. Vorbele se topiră în acelaşi zîmbet al ochilor şi-al gurei.

― Monica, îţi prezint pe Mircea; sora mea, Monica.

Îi ţinea mînile captive în mînile lui. Monica zîmbi lui Mircea, înclinînd capul, fără să-i întindă mînile.

Mircea-i răspunse zîmbind fără să vrea.

― Dănuţ, te-aştept... te-aşteptam... v-aşteptam...

Se opri, plină de confuzie, ridicînd umerii şi plecînd genele.

Dar toţi rîdeau cu bunătate în jurul ei, ca lîngă un foc care luminează obrajii şi încălzeşte mînile. O priveau numai şi, deşi schimbau puţine cuvinte, aveau impresia unei conversaţii însufleţite. Braţele Monicăi, întinse spre Dănuţ, aveau armonioasa miş­care a acelor braţe de sfînt şi de legendă, spre care cerbii, urşii, lupii, căprioarele şi toate sălbătăciunile pădurilor se îndreptau ca spre izvor, iar păsările cerului ca înspre primăvară.

Abia o cunoscuse, şi Mircea ― atît de greoi la legarea prieteniei ― simţea pentru ea elanul marilor devotamente, care în vechime făcea pe cavalerii dez­binaţi să încrucişeze spadele deasupra unui cap blond de regină pribeagă, în semn de ocrotire şi veşnic legămînt.

I-ar fi destăinuit ― fără să roşească ― iubirea lui pentru Olguţa; i-ar fi spus dintr-o dată "Monica", pur şi simplu, fără să fie jenat; i-ar fi vorbit firesc, fără să se-ncurce... şi chiar i-ar fi mîngîiat părul, zîmbindu-i cu blîndeţă, cum mîngîi capul unui copil adormit.

Porniră spre ieşire, cu Monica între ei.

― Duduie Monică, da unde-s trăsurile? se minună Gheorghiţă, nevăzînd nici una.

― Dănuţ, noi nu ştiam că veniţi... Eu am venit la gară... aşa... Olguţa crede că-s la pădure, adăugă ea în şoaptă, c-un zîmbet care nu izbuti să fie maliţios.

― De ce n-ai telegrafiat, Dănuţ?

Îl mustră cu o şi mai afectuoasă strîngere de mînă.

― Ci ni facem, duduie Monică?

― Eu am venit călare, Dănuţ. Mă duc s-aduc tră­surile de-acasă.

Mîna lui Dănuţ îi strînse mîna autoritar.

― Tu rămîi cu noi, Monica.

― Sigur, întări Mircea. Mergem pe jos împreună.

Şi Monica, şi Dănuţ, şi Gheorghiţă începură să rîdă. De la gară pînă la Medeleni era cale de un ceas, în trap voinicesc.

― Staţi: să plece Gheorghiţă călare.

Gheorghiţă se uită la armăsarul ţinut cu precauţiune de un ţăran, se scărpină în cap...

― Aista nu-i Cneazu?

― Ba da, Gheorghiţă.

― Monica, tu îl călăreşti pe Cneazu? se miră Dănuţ admirativ. Şi Olguţa?

― Mi l-a dat mie; l-a mai îmblînzit Olguţa, adăugă ea, rîzînd de nedumerirea lui Dănuţ. Olguţa îl are pe Voievod.

― Voievod?!

― I l-a dat colonelul. Ai să-l vezi!

― Sus, Gheorghiţă, şi la goană! porunci Dănuţ.

― Conaşule, da unde mă sufere? Nu-l ştiu eu?!... Aista-i di-a duduii Olguţa! Să spuie şi duduia Mo­nica...

― Lasă fleacurile, Gheorghiţă! Încalecă.

Într-adevăr, neştiutor de democraţie, Cneazu avea o hotărîtă aversiune pentru Gheorghiţă. Nu vroia nici să-l privească, nici să-l primească, nici să-l simtă. Năduşit ca după un galop, Gheorghiţă nu izbutise nici să încalece. Aruncă o privire spre Monica, ştergîndu-şi cu dosul palmei fruntea îmbrobonată. Monica interveni.

― Dănuţ, aranjăm altfel. Mă duc eu pînă-n sat şi vin imediat cu două căruţe.

― Săru mîna, duduie Monică, şopti Gheorghiţă.

Monica încălecă fără ajutor. Cneazu era valuri-valuri.

― Monica! Monica! Ţine-te bine! strigă Dănuţ alarmat, alergînd.

Cneazu făcuse o "lansadă", ridicîndu-se năpraznic în două picioare şi izbucnind în salt.

"Vai! ce cochetă m-am făcut! gîndi Monica roşindu-se. L-am speriat pe Dănuţ!"

O urmăriră din ochi, pînă cînd nu mai văzură decît galopul blond al spicelor în urma ei.

Reveniră pe peron, zîmbind.

Apoi căscară.

― Dan, ce facem?

― Stăm.

Se aşezară pe cufere.

Şi, în timp ce Monica ducea în galop vestea venirii lui Dănuţ întregului ei suflet, Mircea se posomorî cu spinarea curbă şi ochii în pămînt, iar Dănuţ, aplecat într-un cot pe cufărul lung, îşi regăsi sufletul întins pe şine în urma trenului plecat.

II
O ZI

Bunul prieten al Olguţei ― doctul, lucidul, sar­casticul, zdrenţărosul şi calamburgiul doctor Prahu ― despre care s-a pomenit într-unul din primele capitole ale acestui roman, îşi trata pacienţii cu ceva mai multă cruţare decît ştiinţa medicală pe care...

― N-o pot dispreţui fiindcă nu există.

O dispreţuia totuşi mai presus de toate; în al doilea rînd veneau doctorii, apoi femeile, apoi vir­tutea, apoi pacienţii săi... Lista e mare. Întrebat odată de un "cetăţean indignat" despre dimensiunile ei, răspunsese superb:

― Vezi, domnule, marea enciclopedie: ai să mă scuteşti de-o osteneală... şi pe deasupra ai să te cultivi.

Fiu de farmacist ― de "şpiţer" cum spunea el, derivîndu-şi pasiunea pentru şpriţuri din calamburul "şpriţer" ― era hotărît duşman al medicamentelor.

Implorat de o pacientă "să-i dea ceva", aşternuse laconic pe hîrtie:

"H2O; preparatul francez."
― O să luaţi, stimată doamnă, cîte cincizeci de picături la sculare şi cincizeci la culcare.

Medicamentul "soare" şi medicamentul "vin" erau singurele excepţii de la regulă: e drept, însă, că ambele nu erau preparate şpiţereşti.

Olguţa era prietena doctorului şi viceversa. Olguţa îl alimenta cu vin ales dintr-o pivniţă aleasă; în schimb, doctorul Prahu îi prescrisese băi de soare.

― S-o duc la mare? întrebase doamna Deleanu, alarmată de gravitatea doctorului, fără să ştie că Olguţa rîdea după uşă c-un prosop pe faţă: prea amatoare de rîs ca să nu asculte; stăpînindu-şi prea puţin rîsul, ca să nu ia măsuri drastice.

― Stimată doamnă, fiica dumneavoastră este ner­voasă... Şi marea...

― Ştiu, doctore, enervează. Ce-i de făcut atunci? S-o duc la munte.

Olguţa auzise o tăcere cu perspective de munte, ceea ce nu-i convenea de loc. Azvîrlise prosopul şi intrase în odaie, şoptind în treacăt doctorului sub­stantivul "ploaie".

― Ce cauţi, Olguţa?

― La munte plouă, stimată doamnă...

― Bravo, Olguţa! Eu tremur de grija sănătăţii tale, şi tu rîzi! Rîzi, Olguţa, rîzi!

― E nervoasă... şi la munte plouă, revenise doc­torul recapitulativ, cu acompaniamentul hohotelor de rîs al Olguţei şi al uşei pocnite.

Graţie acestei savante strategii, Olguţa obţinuse pe cale medicală şi indirectă ceea ce nu izbutise să capete pînă atunci prin persuasiune: un duş în plin aer, alături de tenis.

― Vezi, mamă dragă, cînd joci tenis asuzi şi su­doarea, iartă-mi expresia, e infectă. Fă-mi un duş alături de tenis.

― Asta mai lipseşte! exclamase doamna Deleanu, ridicînd mînile la cer. Asudată la duş?

― Mamă dragă, cine ţi-a spus c-am să fac duş asudată? replicase Olguţa cu cel mai serafic glas.

― Tu.

― Ai înţeles greşit. Eu am alăturat substantivele "duş" şi "sudoare", dar nu verbele "a asuda" şi "a te duşa".

― Olguţa, lasă glumele! Nu te ştiu eu pe tine! Parcă te văd: o apă la tenis, hop la duş. Pneumonia gata!

― Mamă dragă, dar cînd plouă nu asuzi?

― Şi?

― Nu-i totuna? Ori cu haine, ori fără haine, sudoarea-i tot sudoare, şi ploaia tot duş!

― Ai uitat umbrela! zîmbise doamna Deleanu.

― Fă-mi, mamă dragă, o umbrelă şi la duş, şi fac duş îmbrăcată: cum îţi place ţie!

Doamna Deleanu nu cedase decît în faţa medicinei.

Olguţa reacţionase cu strîmbături de nas la auzul băilor de soare "obligatorii" ca în faţa unei doctorii amare. Şi cum toate doctoriile amare îşi au corec­tivul şi premiul într-o acadea sau o linguriţă de dulceaţă administrată după înghiţirea lor, Olguţa că­pătase duşul dorit fiindcă binevoia să facă băile de soare impuse.

Astfel, alături de tenisul care-şi întindea în mij­locul livezii gălbuia planşă de nisip cu sclipitoare dreptunghiuri de var, împrejmuită cu înaltă împle­titură de sîrmă, răsări, cu sacrificarea altor pomi, îngrăditura de rogojini, înlăuntrul căreia Olguţa pri­mea vizita soarelui.

"Coliba soarelui", cum pretindea Olguţa că o va numi Metaforel, era croită din larg: 4 m pe 5. Duşul, cu încăpător rezervor de apă, fusese adus de la Bu­cureşti, unde-l alesese Herr Direktor; subt duş, un grătar de lemn; pe jos, prund zglobiu de rîu şi belşug de rogojini. Două chaises-longues-uri pentru băile de soare, Olguţa botezase această luminoasă încăpere "la musca văduvă'', în cinstea şi spre statornica pomenire a doctorului Prahu, care avea mare slăbiciune, mai ales în timpul verii, pentru cîrciuma din Tataraşi, purtătoarea acestei denumiri.

Evident, Olguţa niciodată nu intenţionase să facă băi de soare, fiindcă n-avea nevoie şi, mai ales, n-avea poftă de aşa ceva. Dar doamna Deleanu o anunţase că va inspecta inopinat, controlînd, şi că va asista chiar cu ceasornicul.

Atunci se întîmplă un eveniment foarte ciudat, numit de unii învăţaţi coincidenţă: aşa cel puţin îl caracteriză doamna Deleanu. Rodica, robusta cama­radă de rîs a Olguţei, avu şi ea nevoie de băi de soare. Şi ea nervoasă, şi pentru ea marea... agasantă, muntele... pluvios. Deci, Rodica sosi la Medeleni, unde soarele era vacant şi instalaţia complectă.

― Mamă dragă, înţelegi, eu ca eu, dar Rodica se jenează... E fată ruşinoasă! Educată la "Humpel"!

Doamna Deleanu rămase dincolo de ziduri. Dar tot vigilentă. Olguţa organiză băile de soare în con­secinţă. Dimineaţa, cînd plecau la tenis, ambele pa­ciente luau cîte un halat de baie, conţinînd rîndul de haine respectiv, în afară de cel îmbrăcat. În permanenţă, două bluze şi două rochii spînzurau pe marginea rogojinei, vizibile, ca un steag frivol.

― Mamă dragă, pantalonii nu pot să-i pun în evi­denţă! Înţelegi, educaţie de la "Humpel"!

Aşa că, oricînd, doamna Deleanu avea dovadă că pacientele sînt în cură. Pe lîngă aceasta, sosirile doamnei Deleanu erau anunţate din vreme de Puiu, de planton cu bicicleta între poarta livezii şi "Musca văduvă". De îndată ce plantonul anunţa inspecţia, duşul amuţea, rîsetele începeau.

Mai aveau fetele şi o umbrelă: nu pentru duş, pentru soare!

*
Nici un pom din livadă nu rodea mingi de tenis. Totuşi, subt perii care-şi lepădau în iarbă rumenele busuioace, albinele găseau proslăvindu-se albul, ro­tundul şi inodorul fruct de gumă şi de pîslă; la fel, subt zarzării cu blonde grindini, subt cărnoşii caişi, cît şi prin tufele de rubine ale pomuşoarei.

Pretutindeni, sportivele lunule induceau în eroare albinele. Această risipă de mingi, dincolo de hotarele tenisului, dovedea că cel puţin unul dintre ju­cători avea lovituri inuzitate la jocul de tenis.

Îşi găsise un adept între purtătorii de rachetă, străvechiul "cuc", glorie a oiniştilor de odinioară, constînd într-o lovitură astfel aplicată mingii de piele, încît cel care-o executa avea răgaz, pînă la căderea mingii, să-şi răsucească o ţigară; "iepurii", să fugă şi să revie fără risc; iar privirile spectatorilor să facă alpinism în văzduh.

Excluzînd pe Olguţa, ale cărei mingi deşi aveau vehemenţa loviturilor de box, erau precise ca lovi­turile de biliard, pe Puiu, fanaticul şi vrednicul emul al Olguţei, pe Monica, elegantă jucătoare, dar rară parteneră de cînd cu întîrzierea lui Dănuţ, rămînea Rodica.

― Buftachi dragă, ofta Olguţa, întovărăşind din ochi jalnica bejanie a unei alte mingi, am să-ţi spun Cuc!

Şi fiindcă Rodica nu se învrednicea să-şi dezmintă porecla, şi fiindcă mingile se consumau ca oule de Paşti, Olguţa instituise un serviciu special pentru descoperirea şi adunarea lor. Păstorul oiţelor rătă­cite era Costică, zis Cotic, feciorul oacheşei Anica. Cotic era blond ca strugurii din Stambul şi avea ochii albaştri. Anul venirii sale pe lume era urmă­tor anului sosirii la Medeleni a lui Kulek, berlinezul şofer al lui Herr Direktor. Barza cu miros de benzină a lui Cotic nu se mai înapoiase la întîm-plătorul cuib: aşadar, Cotic era "din flori". Peltic şi tont, suferise pesemne irezistibila atracţie a stră­moşului său germanic pentru palmipede.

Cu osebirea că purul Lohengrin călărea o lebădă ghinionistă, pe cîtă vreme Cotic, datorită prestigiu­lui de care se bucura printre gîşte şi gînsaci, că­pătase o slujbă remuneratorie: aceea de amiral al flotei, cum spunea Olguţa. Flota se compunea dintr-un imens cîrd de gîşte, raţe şi gînsaci. Amiralul o ducea la păscut, la adăpat şi la culcare ― pentru care primea diurna de cinci parale şi hrană, pe deasupra, la discreţie, plus tainul de zahăr de bu­zunar.

Ţăranii îl învăţaseră să înjure. Pelticul amiral îşi înjura flota cu adoraţie. Seara, cînd o aducea de la păscut, magnetismul nordic al ochilor albaştri se amesteca în permanente doze cu cele mai sudice sudălmi.

― Ci tot îndrugi acolo, măi Cotic? interpelau ţă­ranii de pe prispa cîrciumei pe ciobănelul cu varga din urma gîgîitoarei turme.

― Ia, tudui gîcile!

― Da ţi-s dragi, măi Cotic?

― Îhî! Li iubec.

Această scenă, zilnic repetată, strînsese inima Monicăi şi acţionase voinţa Olguţei, care îl transformase pe Cotic din amiral al flotei în culegător de mingi, mărindu-i diurna. Şi în această nouă funcţiune, fos­tul amiral excela. Ochii lui aveau darul de-a osebi culoarea albă, cu nuanţele ei ― comună mingilor şi gîştelor ― de verdele frunzişului şi-al ierburilor cît şi de tenul pământului. De altfel, Olguţa îl persuadase că mingile nu-s decît ouă de gîscă. Şi cu cît va aduna mai multe, flota va spori.

― Ei, Cotic, ci faci? îl întrebau la bucătărie.

― Ia, stîng ouă di gîci.

După ce-şi isprăvea treaba, se ducea la gîşte şi asista, cu ochi de mamă, la pregătirile lor de somn. Maică-sa Anica n-avea vreme să vadă de el, fiindcă din an în an florile erau darnice cu ea ― darnică şi ea cu ele.