Sociologia migraţiei Teorii şi studii de caz româneşti

Concluzie
La cincisprezece ani după plecarea masivă spre Germania, saşii ne-emigraţi, în general consideraţi sedentari, pot intra în circulaţie graţie unui recurs inedit la legile asupra imigraţiei definitive şi a ajutorului furnizat de către emigraţi. Aceasta demonstrează că o migraţie, neregulată în evoluţia sa şi considerată definitivă, poate favoriza menţinerea relaţiilor cu ţara de origine şi, prin urmare, poate creea alte deplasări. Această evoluţie a fost stimulată prin înăsprirea condiţiilor de intrare în RFG din anii ‘90: dacă fluxul de imigraţie al Aussiedler-ilor este aproape oprit, pare să fie încetul cu încetul înlocuit de alte forme de mobilitate, de exemplu pentru forţa de muncă. De altfel, saşii mobili se poziţionează într-un dublu spaţiu de legitimitate juridică. Fiind cetăţeni români, ei ştiu să profite de pe urma multiplelor statusuri definite de către Germania în numele germanităţii. În schimb, nu există o lege explicit consacrată circulaţiei şi angajării membrilor minorităţilor germane în Germania. Dezvoltarea acestor mişcări de dus-întors între cele două ţări, prin posibilităţile şi formele lor, contribuie la structurarea spaţiului migraţional românesc. Circulaţia este ocazia unei deschideri a migraţiei săseşti spre alţi migranţi decât cei saşi. Diferitele tipuri de circulaţie o demonstrează.

Bibliografie

Bade, K.J., „Immigration and Integration in United Germany: Historical development and Present Status”, în Troen, I., Bade, K.J. (eds.), Returning Home. Immigration and Absorbtion into their Homelands of Germans and Jews from the former Soviet Union, Ben Gurion University of the Negev, Beer-Sheva, 1994, 2-10.

Bade, K.J., Oltmer, J. (eds.), Aussiedler : deutsche Eiwanderer aus Osteuropa, IMIS-Schriften 8, 2003.

Bauer, T., Zimmermann, K. F., „Network Migration of ethnic Germans”, International Migration Review, 1997, 1, vol.31, 143-149.

Brubacker, R., „Migrations of Ethnic Unmixing in the «New Europe»”, International Migration Review, 1998, 4, vol. 32, 1047-1065.

Dietz, B., Ethnic German Immigration from Eastern Europe and the former Soviet Union to Germany : the Effects of Migrant Networks, Forschungsinstitut zur Zukunft der Arbeit (I.Z.A.), Bonn, Discussion paper Series 68, 1999.

Diminescu, D., „Pour une anthropologie des migrations roumaines en France. Le cas du Pays d’Oas”, Migrations Etudes. Synthèse de travaux sur l’immigration et la présence étrangère en France, novembre-décembre 1999, nr. 91.

Diminescu, D. (ed.), Visibles mais peu nombreux. Les circulations migratoires roumaines, Paris, Editions de la Maison des Sciences de l’Homme, 2003.

Dövényi, Z., „Zeitliche und räumliche Aspekter der Migrationswellen in Ungarn 1918-1995”, în Seewann G. (ed.), Migrationen und ihre Auswirkungen. Das Beispiel Ungarn 1918-1995, Oldenbourg Verlag, Buchreihe der Südostdeutschen Historischen Komission, Munich, 1997, Band 36, 7-33.

Feldblum, M., „Reconfiguring Citizenship in Europe”, în Joppke, C. (ed.), Challenge to the Nation-State: Immigration in Western Europe and the United States, Oxford University Press, Oxford, 1998, 231-271.

Iglicka, K., „Are they fellow countrymen or not ? The migration of ethnic poles from Kazakhstan to Poland”, International Migration Review, 1998, 4, vol. 32, 995-1014.

Joppke, C., Rozenhek, Z., Ethnic Priority Immigration in Israel and Germany: Resilience versus Demise, Center for Comparative Immigration Studies, University of California, San Diego, Working Paper nr. 45, 2001,.

Joppke, C., Citizenship Between De- and Re-Ethnicization, Russell Sage Foundation, Working Paper nr. 204., 2003.

Joppke, C., Selecting by Origin. Ethnic Migration in the Liberal State, Cambridge, London, Harvard University Press, 2005.

Könitz, B.(ed.), Menschenrechte im Osten. Beiträge zur Lage der deutschen Volksgruppen in Ost-und Südosteuropa, Bonn, Bundesarbeitsgemeinschaft für deutsche Ostkunde im Unterricht, 1986.

Ma Mung, E., Doraï K., Loyer F., Hily M.A. (eds.), „La circulation migratoire. Bilan des travaux”, Migrations Etudes.- Synthèse des travaux sur l’immigration et la présence étrangère en France, 1998, nr. 84.

Ma Mung, E., „La dispersion comme ressource” Cultures et conflits, 1999, 33-34, 89-103.

Massey, D.S., „Theories of International Migration: a Review and Apraisal”, Population and Development Review, 1993, 3, vol. 19, 433-461.

Michalon, B., Migrations des Saxons de Transylvanie en Allemagne. Mythe, interdépendance et altérité dans le „retour”, Thèse de doctorat en Géographie, Université de Poitiers, 2003a.

Michalon, B., „Migrations des Saxons de Transylvanie vers l’Allemagne. De l’émigration ethnique à la circulation migratoire” Balkanologie, 2003b, 1, vol.VII, 19-42.

Münz, R., Ohliger, R., Deutsche Minderheiten in Ostmittel- und Osteuropa, Aussiedler in Deutschland, Berlin, Université Humboldt, „Demographie Aktuell”, 1998, 9.

Münz, R., Ohliger, R. (eds.), Diasporas and Ethnic Migrants. Germany, Israel and Post-Soviet Successor States in Comparative Perspective, Taylor and Francis, Londra, 2003.

Noiriel, G., Etat, nation et immigration, Belin, Paris, 2001.

Ohliger, R., „Osteuropaforschung als „Deutschtumsforschung”? Zwei Debatten von außen betrachtet”, Osteuropa Zeitschrift für Gegenwartsfragen des Ostens, 2000, 1048-1055.

Ohliger, R., Vertreibungsforschung, Ost(europa)forschung, „Deutschtumsforschung”? Zwei Debatten – ein Konflikt und einige (un)zeitgemässe Betrachtungen zu Pfingsten, 2001, http://nsozkult.geschichte. hu-berlin.de/ BEITRAG/essays/ohra.0600.htm

Okólski, M., „La politique migratoire de la Pologne à la veille de son adhésion à l’Union Européenne”, Hommes et Migrations, 2001, nr. 1230, 51-58.

Perroud, M., „Migration retour ou migration détour ? Diversité des parcours migratoires des Brésiliens d’ascendance japonaise”, Revue Européenne des Migrations Internationales, 2007, 1, vol 23, 49 - 70.

Rey, V., Diminescu D., Ohliger R. (eds.), La construction de l’Europe par ses marges. Stratégies et stratagèmes de la circulation migratoire des Roumains, Ministère de l’Emploi et de la Solidarité, MIRE, Paris, 2001.

Schnapper, D., La communauté des citoyens. Sur l’idée moderne de nation, Gallimard, Paris, 1994.

Stola, D., „Forced Migrations in Central European History”, International Migration Review, 1992, 2, vol. XXVI, 324-341.

Szőke, L., „Hungarian Perspectives on Emigration and Immigration in the New European Architecture”, International Migration Review, 1992, 2, vol. 26, 305-323.

De Tapia, S., „L’émigration turque: circulation migratoire et diasporas”, în Bruneau M. (ed.), Diasporas, Montpellier, GIP Reclus, 1995, 174-188.

De Tapia, S., „Rôle des flux migratoires et des réfugiés dans la construction d’un Etat. La Turquie”, în Cambrézy, L., Lassailly-Jacob, V. (eds.), Populations réfugiées. De l’exil au retour, Paris, Editions de l’IRD, 2001, 119-150.

Tarrius, A., Anthropologie du mouvement, Caen, Paradigme, 1989.

Vasileva, D., „Bulgarian turkish emigration and return”, International Migration Review, 1992, 2, vol. 26, 342-352.

Wagner, E., Geschichte der Siebenbürger Sachsen, Thaur bei Innsbruck, Wort und Welt Verlag, 1990.

De la incluziune naţională la excludere economică:

migraţia pentru muncă a etnicilor maghiari către Ungaria⁸⁷
Jon E. FOX⁸⁸

În ultimii cincisprezece ani, naţionaliştii maghiari au redefinit apartenenţa la naţiunea maghiară prin includerea tuturor maghiarilor din regiune, indiferent de cetăţenie. Această noţiune deteritorializată a naţiunii a primit legitimare discursivă şi instituţională sporită. Cu toate acestea, etnicii maghiari din România care s-au dus în Ungaria pentru a căuta de lucru nu au descoperit acolo unitatea naţională. Mai degrabă, viziunea de incluziune naţională preferată de elite s-a ciocnit de realitatea excluderii economice şi naţionale cauzată de migraţia forţei de muncă. Autoreprezentările naţionale ale migranţilor nu s-au format conform dorinţelor elitei, ci mai degrabă ca reacţie la imperativele economice ale migraţiei forţei de muncă. Scopul prezentului studiu nu este de a deduce proeminenţa unităţii naţionale conferite de privilegierea politică, ci mai degrabă de a explica modurile în care este experimentată, constituită şi reprodusă dezbinarea naţională în contextul migraţiei de muncă a etnicilor maghiari.

Introducere
În ciuda unor predicţii, naţionalismul dă puţine semne de retragere din peisajul postcomunist est-european. Naţionalismul a reacţionat la provocările formelor supranaţionale de guvernare, la ascendenţa principiilor pieţei libere ale capitalismului global şi la valurile în creştere ale migraţiei transnaţionale, reinventându-se cu o vigoare reînnoită (Verdery, 1994; Caplan şi Feffer, 1996; Schöpflin, 2000; pentru o prezentare mai generală, a se vedea Smith, 1995; Guibernau, 1999). Naţiunile care au fost despărţite violent de statele lor naţionale, prin războaiele şi conflictele secolului al XX-lea, se reunesc simbolic la început de secol XXI datorită integrării europene şi politicilor statelor-mamă. Elitele naţionaliste din întreaga regiune au conceput, definit şi propagat variante inedite, inovative ale apartenenţei naţionale politice şi culturale. În acelaşi timp, lărgirea UE oferă multor naţionalişti nişa necesară pentru a-şi realiza ambiţiile pe termen lung de unificare naţională. Strategiile din trecut ale revizionismului teritorial sunt înlocuite de viziuni noi, ce consideră teritoriul o categorie învechită. În acest proces, graniţele dintre apartenenţa culturală la naţiune şi apartenenţa politică la stat devin neclare.

Nicăieri nu este mai evident acest lucru decât în cazul Ungariei. Cu două milioane şi jumătate de maghiari în ţările vecine (cea mai numeroasă populaţie transfrontalieră coetnică în Europa Centrală şi de Est), rolul Ungariei în redefinirea apartenenţei la naţiune este neîntrecut. Pentru naţionaliştii unguri, maghiarii din ţările vecine constituie parte integrală a marii naţiuni culturale maghiare. În ultimii cincisprezece ani, această versiune deteritorializată de apartenenţă naţională s-a bucurat de legitimare discursivă şi instituţională sporită.

Devine oare această viziune politică a unităţii naţionale o realitate cotidiană? Este înţelegerea cotidiană a oamenilor despre apartenenţa naţională coagulată în contururile imaginate de elitele naţionaliste? În ce măsură manipulările politice ale apartenenţei la naţiune modelează maniera în care oamenii obişnuiţi se percep şi se reprezintă în termeni naţionali? Studiile din domeniul naţionalismului au acordat atenţie sporită rolului central al elitelor în producerea şi reproducerea sensibilităţilor naţionale (Rothschild, 1981; Hroch, 2000 [1985]; Snyder, 2000; Suny şi Kennedy, 2001). În acelaşi timp, s-a scris comparativ puţin despre oamenii obişnuiţi care sunt ţinta presupusă a acestei inginerii a identităţii. Scopul acestui studiu nu este de a deduce semnificaţia şi proeminenţa apartenenţei colective date de privilegierea politică, ci mai degrabă de a specifica şi a explica modurile în care apartenenţa naţională este percepută, constituită şi reprodusă în viaţa cotidiană de persoane obişnuite.

Migraţia oferă unul dintre cele mai importante contexte pentru această regândire a naţiunii (Brubaker, 1992; Soysal, 1994; Cesarani şi Fulbrook, 1996; Joppke, 1999; Spohn şi Triandafyllidou, 2003). Apartenenţa la naţiune este definită, codificată şi legitimată prin politici oficiale şi retorica despre imigraţie, naturalizare şi cetăţenie; această apartenenţă este în mod simultan trăită, negociată şi câteodată pusă sub semnul întrebării chiar de către oamenii obişnuiţi pe care îi vizează. De la începutul anilor ‘90, Ungaria s-a străduit să reconcilieze o viziune a unităţii naţionale neîngrădită de graniţe, cu politicile de migraţie care recunosc – şi reifică – graniţele statului. Cea mai mare provocare a venit din partea celor un milion şi jumătate de etnici maghiari din Transilvania. Rolurile lor, ca membri ai naţiunii ungare definite în termeni culturali, dar şi ca potenţiali muncitori migranţi, nu coexistă întotdeauna armonios.

În timp ce naţionaliştii din Ungaria şi eurocraţii din Bruxelles aveau dispute asupra diferitelor forme de apartenenţă politică şi culturală, maghiarii din Transilvania şi coetnicii lor din Ungaria îşi disputau accesul la resursele limitate ale pieţei forţei de muncă postcomuniste din Ungaria. În cursul acestui proces, diferenţa naţională a fost trăită, experimentată şi exprimată în viaţa de zi cu zi a migranţilor mult diferit comparativ cu asemănarea naţională imaginată, dorită şi elaborată de cercurile elitelor. Prin migraţie, etnicii maghiari din România s-au redefinit treptat, naţional distinct faţă de gazdele lor din Ungaria. Modul în care migranţii înţeleg naţiunea s-a format nu ca răspuns la imperativele politice, ci mai degrabă ca reacţie la contingenţele economice ale migraţiei.

Această nepotrivire dintre viziunea elitei despre unitate naţională şi constructele cotidiene ale migranţilor despre dezbinarea naţională este punctul central al studiului meu. În prima parte, voi schiţa vederea „de sus”: elaborarea discursivă şi instituţională a unităţii naţionale ungare de către elitele naţionaliste din Ungaria. În a doua parte, care este şi de proporţii mai mari, mă voi orienta asupra vederii „de jos”: modul în care se trăiesc, se articulează şi se reproduc diferenţele naţionale de către muncitorii migranţi maghiari din Transilvania. Argumentez că naţiunea este într-un proces de redefinire în Europa de Est. Dar versiunile acesteia, comercializate în discursul stilizat al elitei, seamănă prea puţin cu cele exprimate prin practicile migraţiei de muncă.

Metodologie
Prezenta lucrare se bazează pe cercetarea de teren efectuată cu muncitori migranţi maghiari din Transilvania în contexte urbane şi rurale din Transilvania şi Ungaria, în diferite momente în perioada 1995-2004. În vara anului 1995 am realizat o cercetare bazată pe observaţie participativă cu muncitori zilieri în Piaţa Moscova din Budapesta. Am discutat cu migranţii despre experienţele lor în timp ce aceştia aşteptau în fiecare dimineaţă să se ivească oportunităţi de muncă. În vara următoare, am realizat 31 interviuri în două localităţi din România cu migranţi şi cu potenţiali migranţi. Oradea a fost aleasă pentru apropierea de Ungaria (şi pentru importanţa pe care o prezintă pentru migraţie). Am intervievat 21 profesori maghiari din cele mai importante trei licee maghiare din oraş. Aceştia au vorbit despre experienţa lor de migraţie şi despre traiectoriile de migraţie ale elevilor lor. A doua localitate a fost un sat transilvănean (1.000 de locuitori) cu populaţie majoritar maghiară, ales datorită existenţei legăturilor tipice de migraţie cu Ungaria. Am folosit metoda de eşantionare a bulgărelui de zăpadă în realizarea a 10 interviuri, în care am colectat aspecte practice şi impresii despre experienţa migraţiei. Am aplicat chestionare în 50 de gospodării alese aleatoriu pentru a surprinde extinderea fenomenului migraţiei.

Între 1999 şi 2004, am lucrat într-un proiect de cercetare de amploare despre naţionalism şi etnicitate în Cluj. Cercetarea de teren a inclus peste 20 de focus grupuri, 100 de interviuri şi nenumărate ore de observaţie participativă. Migraţia a fost una dintre cele trei teme analizate în profunzime în 8 focus grupuri de câte două ore realizate cu muncitori maghiari de diferite vârste (subiecţii au fost adunaţi folosind tehnica bulgărelui de zăpadă din diferite puncte). Migraţia a fost deasemenea un subiect frecvent menţionat şi în cadrul interviurilor semistructurate şi al observaţiilor participative. Metodele pe care le-am folosit au fost proiectate pentru a facilita între participanţi discuţii obişnuite despre teme cotidiene. Ne interesa nu doar ceea ce se spunea, ci şi felul şi momentul în care discursul era pus în termeni naţionali. Interviurile şi focus grupurile au fost înregistrate şi transcrise. Toată cercetarea s-a desfăşurat în maghiară şi română. Traducerile îmi aparţin; numele au fost schimbate.

Din 1990, migraţia de muncă a devenit o preocupare centrală a transilvănenilor care se străduiau să supravieţuiască în condiţiile economice dificile. Migraţia a afectat direct sau indirect viaţa marii majorităţi. În cursul acestui proces, experienţele migranţilor – şi reprezentările pe care şi le-au format despre aceste experienţe – au ajuns să constituie parte a bagajului comun de cunoştinţe locale. Acest aspect este dovedit de constatările mele colectate în numeroase localităţi urbane şi rurale în decursul a peste zece ani. Deasemenea, mă bazez în mare măsură şi pe datele cantitative accesibile, coroborate cu constatările mele. Cercetarea mea îşi propune să reconstruiască această cunoaştere comună.

1. Vederea „de sus”
Maghiarii din ţările învecinate nu au părăsit Ungaria niciodată; dimpotrivă, Ungaria i-a părăsit pe ei când tratatele de pace de la sfârşitul Primului Război Mondial au forţat-o să cedeze două treimi din teritoriu vecinilor victorioşi. De atunci, problematica maghiarilor din teritoriile dezmembrate a dominat agenda naţionaliştilor maghiari. S-au folosit diferite mijloace pentru a realiza unificarea maghiarilor de peste hotare cu patria trunchiată. În perioada interbelică, s-a urmărit o politică de revizionism teritorial prin alianţa cu Germania nazistă. Când a izbucnit războiul, Ungaria a pretins jumătate din Transilvania şi jumătate din Slovacia, dar la încheierea războiului le-a cedat din nou. În atmosfera postbelică a internaţionalismului comunist, problemele revizionismului teritorial, ale protecţiei minorităţilor şi naţionalismului au fost, în general, reduse la tăcere. În mod oficial, clasa muncitoare internaţională nu cunoştea hotare; neoficial însă, chestiunea naţională a găsit alte supape. În anii ‘80, un cerc în creştere de intelectuali maghiari a început să manifeste interes pentru soarta minorităţilor maghiare din ţările învecinate. Cu sprijinul tacit al statului maghiar, aceşti intelectuali au început să stabilească legături culturale cu fraţii încercaţi din Transilvania (Kürti, 2001).

Abordarea precaută a chestiunii maghiarimii pe care a avut-o statul ungar a luat sfârşit în 1989, când constrângerile Războiului Rece au dispărut. În acest nou climat politic, maghiarii de peste hotare au fost îmbrăţişaţi public şi oficial ca parte integrală a naţiunii maghiare. Pentru a se conforma realităţilor geopolitice în schimbare, Ungaria a elaborat o strategie de unificare naţională mai subtilă pentru a înlocui variantele de mult discreditate ale războiului, transferului de populaţie şi purificării etnice. Politici faţă de coetnicii de peste hotare (n.tr. kin-state politics) – instituţionalizarea legăturilor politice, culturale şi economice transfrontaliere între patria mamă şi minorităţile din afara graniţelor – au apărut în toată regiunea ca strategie aleasă pentru unificarea (simbolică) a naţiunilor dincolo de graniţele statale (Fowler, 2004; a se vedea deasemenea Brubaker, 1996; Schöpflin, 2000). Ungaria a urmat o cale în care a acordat o gamă din ce în ce mai largă de drepturi cvasicetăţeneşti pentru maghiarii de peste hotare, pe baza presupusei etnicităţi comune⁸⁹. Unitatea naţională se realiza nu prin schimbarea graniţelor politice, ci prin depăşirea lor.

În ultimii cincisprezece ani, această viziune a unităţii naţionale a fost exprimată din ce în ce mai elaborat, discursiv şi instituţional. Încă din 1990, József Antall, primul prim-ministru post-comunist al Ungariei, a anunţat că „în spirit” el este prim-ministru al celor cincisprezece milioane de maghiari – cu cinci milioane mai mulţi decât numărul celor care trăiesc în Ungaria. Pentru a nu fi întrecute, guvernele succesive, fie de stânga, fie de dreapta, şi-au reafirmat obligaţia faţă de maghiarii din ţările vecine. Viziuni concurente ale naţiunii ungare – şi locul maghiarilor din ţările vecine în această naţiune – au devenit punctul central al unor dezbateri politice aprinse, al comentariilor nesfârşite din presă şi al discuţiilor din sânul elitelor maghiare atât din Ungaria, cât şi din ţările învecinate. Aceasta este naţiunea ca un construct discursiv: este un limbaj de formulare a pretenţiilor politice, un obiect al luptei simbolice şi un mijloc de legitimare populară (a se vedea Verdery, 1991).

În ultimii cincisprezece ani, au fost instituţionalizate diferite versiuni ale discursului despre unitate naţională (Bárdi, 2003; Mák, 2000). Obligaţia autoproclamată a Ungariei faţă de maghiarii de peste hotare este cuprinsă în articolul 6 din Constituţie; aceasta a fost îmbrăţişată de guverne succesive ca un pilon al politicii externe; a fost transformată în politici de către Oficiul pentru Maghiarii de Peste Hotare (înfiinţat în 1992); a fost legiferată în „Legea Statutului” (adoptată în 2001), un pachet de drepturi pentru maghiarii din ţările învecinate, inclusiv ajutor pentru părinţii care îşi trimit copiii în şcoli pentru minoritatea maghiară, beneficii pentru îngrijirea sănătăţii şi pentru călătorie şi, cel mai semnificativ, un program pentru muncitorii oaspeţi; a fost supusă votului popular într-un referendum naţional (eşuat) în 2004 pe tema cetăţeniei duble pentru toţi maghiarii din ţările vecine. Aceste iniţiative au dat o formă instituţională din ce în ce mai elaborată noţiunii de unitate naţională maghiară (Fowler, 2004; Stewart, 2003).

Această unitate naţională deteritorializată este încurajată şi de extinderea spre est a Uniunii Europene. Ungaria şi alte şapte state est-europene (împreună cu Cipru şi Malta) au aderat la UE în mai 2004; România şi Bulgaria s-au alăturat în 2007. În mod oficial, UE priveşte politicile ungare referitoare la coetnicii maghiari din ţările vecine ca fiind potenţial opozabile exigenţelor împotriva discriminării etnice şi favoritismului. În acelaşi timp însă, viziunea UE asupra unei Europe fără graniţe a oferit naţionaliştilor din regiune o nişă de realizare a ambiţiilor proprii de unificare naţională (Kis, 2001, 238–239; Csergő şi Goldgeier, 2004, 26–29; Keating, 2004, 370; Weaver, 2006, 177–178, 191–192; a se vedea, mai general, McGarry şi Keating, 2006). În cuvântarea sa ocazionată de ceremonia de semnare a aderării la UE din Praga, în anul 2003, Péter Medgyessy, prim-ministrul ungar de atunci, a declarat că „maghiarii, divizaţi în atât de multe părţi, pot acum avea o oportunitate de a se reuni dincolo de frontierele naţionale” (Weaver, 2006, 191). Forumul Democrat Ungar, o voce consistentă a naţionalismului maghiar, a dus o campanie de aderare a Ungariei la UE fluturând pancarte ce prezentau o hartă topografică a bazinului carpatic. În locul graniţelor actuale ale Ungariei, harta conţinea stelele galbene ale Uniunii Europene în jurul graniţele Ungariei Mari de dinainte de Primul Război Mondial (Weaver, 2006, 191). Dizolvarea graniţelor de stat de către UE a pregătit calea pentru reunificarea simbolică a ungurilor din Ungaria cu coetnicii lor din ţările învecinate. Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană în 2007, maghiarii din toate ţările trăiesc acum în noua patrie comună (europeană).

În trecut, revizionismul teritorial a reprezentat modalitatea preferată de realizare a reunificării naţionale. Acum, patriile naţionale fac revendicări prin aducerea naţiunii la coetnicii săi din afara graniţelor politice din ce în ce mai poroase. În acest aranjament, coetnicii care trăiesc dincolo de graniţe nu trebuie să se întoarcă acasă; prin politicile referitoare la coetnicii din afara graniţelor, ei se pot bucura de drepturi cvasicetăţeneşti în ţările lor de origine pe baza etnicităţii comune cu patria naţională (Schöpflin, 2000; Fowler, 2004). Astfel de politici nu sunt precursorii revizionismului teritorial (aşa cum pretind unele elemente alarmiste din statele vecine); dimpotrivă, ele sunt substituenţi ai acestor politici. În loc să sucombe ameninţării de învechire, naţiunea s-a reinventat în Europa Răsăriteană pentru a se adapta la realităţile politice în schimbare (Verdery, 1994; Guibernau, 1999; a se vedea şi Kymlicka şi Opalski, 2001; McGarry şi Keating, 2006). Prin politicile faţă de coetnicii de peste graniţe şi prin unificarea europeană, maghiarii din ţările vecine sunt acum încorporaţi discursiv, simbolic şi instituţional într-o nouă versiune de secol XXI a Ungariei Mari. Naţiunea ungară unificată cultural devine o realitate politică.