Redactor de carte: dr. Adina Chelcea
CUPRINS
PARTEA I: Teorii ale migraţiei şi migraţia românească
|
| 1. Introducere (István HORVÁTH, Remus Gabriel ANGHEL) |
8
|
2. Exerciţiul dificil al liberei circulaţii: o introducere în istoria migraţiei recente a românilor (Dana DIMINESCU)
|
38
|
|
|
PARTEA II: Migraţia etnică din România
|
|
3. Migraţiile dez-eterogenizării etnice în „Noua Europă” (Rogers BRUBAKER)
|
56
|
4. Cât de specifice sunt migraţiile germanilor din România? Etnicitate, reţele şi circulaţie migratorie (Bénédicte MICHALON)
|
75
|
5. De la incluziune naţională la excludere economică: migraţia pentru muncă a etnicilor maghiari către Ungaria (Jon FOX)
|
93
|
|
|
PARTEA III: Modele de migraţie românească şi dinamici globale
|
|
6. Migraţia transnaţională ca imobilitate relativă într-o lume globalizată (Thomas FAIST)
|
114
|
7. Aspecte ale culturii migraţiei în România (István HORVÁTH)
|
139
|
8. Prin forţe proprii. Vieţi transnaţionale ale migranţilor români în Italia (Pietro CINGOLANI)
|
158
|
9. Politici de migraţie si strategii ale migranţilor transnaţionali între România şi Spania (Oana CIOBANU şi Tim ELRICK)
|
176
|
10. Români în străinătate. Un instantaneu despre migraţia „creierelor” (Anna FERRO)
|
195
|
11. Articulaţii între turism şi migraţie în Maramureş (Raluca NAGY)
|
210
|
|
|
PARTEA IV: Efecte ale migraţiei
|
|
12. Schimbare socială sau dezvoltare? Studiu de caz într-un oraş din România (Remus Gabriel ANGHEL)
|
227
|
13. Efectele culturale ale migraţiei forţei de muncă din România (Gabriel BĂDESCU, Oana STOIAN, Andra TĂNASE)
|
245
|
|
|
Postfaţă (Sorin ANTOHI)
|
263
|
PARTEA ÎNTÂI
TEORII ALE MIGRAŢIEI ŞI MIGRAŢIA ROMÂNEASCĂ
Introducere Migraţia este unul dintre procesele sociale care a influenţat şi influenţează profund societatea românească actuală, milioane de cetăţeni români având rude ce au avut proiecte mai lungi sau mai scurte de migraţie. Migraţia românească este una dintre principalele migraţii dinspre estul spre vestul continentului, o migraţie foarte dinamică, a cărei abordare necesită o viziune diferenţiată şi complexă. Aceasta oferă un prilej de înţelegere a schimbările din Europa şi este un excelent laborator de analiză a migraţiilor contemporane. Interesul pentru studierea migraţiei românilor a sporit de-a lungul anilor, astfel încât în ultima perioadă s-au înmulţit studiile pe această temă, realizate de către cercetători şi doctoranzi din România şi din diverse ţări europene. Această lucrare se circumscrie procesului de creştere a interesului pentru analiza migraţiei româneşti şi efectelor ei. Prin tematică, teoriile abordate, diversitatea studiilor de caz prezentate în această culegere de studii, dorim să redăm o parte din complexitatea migraţiei româneşti. În fine, această colecţie de texte poate oferi instrumentele necesare analizei altor migraţii atunci când România va deveni ţară de destinaţie, nu numai ţară de origine a migraţiei. În acest sens am selecţionat un număr de studii realizate de cercetători români şi străini, afiliaţi unor centre de cercetare şi universităţi din ţară şi din străinătate, tocmai pentru a sincroniza o diversitate de tematici şi puncte de vedere. Rolul introducerii este de a familiariza publicul românesc cu dezbaterile teoretice din câmpul studiilor de migraţie, discutând tipologiile şi teoriile despre migraţie. Urmează o serie de articole grupate în funcţie de temele şi teoriile abordate. Astfel, prin această structurare intenţionăm constituirea unui dialog între teoriile prezentate şi cazurile analizate, precum şi între diferitele perspective teoretice utilizate. 1. Noua epocă a migraţiilor
Cu toate că sedentarismul a reprezentat o treaptă semnificativă a dezvoltării umanităţii, acesta nu a implicat imobilitatea ca stare de normalitate a societăţilor complexe. Fiecare etapă istorică şi mai toate civilizaţiile au cunoscut variate forme de mobilitate spaţială; deci migraţia, în variate ipostaze – tinde să fie o constantă a istoriei speciei umane. Cu toată susţinerea pentru ideea de permanenţă istorică a migraţiilor în variate ipostaze credem că aserţiunea că umanitatea a intrat într-o nouă epocă a migraţiilor (Castles, Miller, 2003) este întru totul justificată.
Pe de o parte, avem argumentul volumului şi al cuprinderii: creşte numărul migranţilor şi al regiunilor de pe glob implicate în procese de migraţie (fie ca ţări de origine, fie ca ţări de destinaţie). În perioada 1985-1990, populaţia lumii a crescut în medie anuală cu 1,7%. Creşterea medie anuală a migranţilor a fost de 2,6% (IOM, 2000, 5). La nivel global, numărul migranţilor legali a sporit de la 75 de milioane în 1965 la 192 de milioane (aproximativ 2-3% din populaţia lumii) în 2005 (IOM, 2000; 2005). La începutul acestui mileniu numărul migranţilor care nu dispuneau de documente legale de rezidenţă (rezidenţi iregulari sau ilegali) a fost evaluat între 15 şi 30 de milioane, înregistrând o creştere dinamică (ILO, 2004, 96). În prezent, aproximativ 3% din populaţia lumii poate fi considerat migrant. Tot la argumentul cuprinderii, trebuie menţionată reducerea relevanţei distanţei geografice în articularea şi propagarea unor procese de migraţie. În contextul reducerii costurilor, timpului şi a riscurilor implicate de deplasări la distanţe mari una dintre regularităţile/legile migraţiei formulate de Ravenstein la sfârşitul secolului al XIX-lea: „procesele de migraţie se extind treptat respectând logica proximităţii geografice” (Ravenstein, 1889, 286) tinde să fie treptat infirmată. Aceasta se datorează avansului tehnologic în industriile de transport şi comunicaţii, care facilitează mobilitatea şi comunicarea la distanţă. Se dezvoltă astfel sisteme de migraţie (practici migratorii de durată, instituţionalizate între unităţi geo-politice bine delimitate) aflate la distanţe geografice considerabile, cum ar fi cea între Brazilia şi Japonia (Tsuda, 1999).
În al doilea rând, pentru a susţine ideea de nouă epocă a migraţiilor, putem invoca argumentul diversificării şi al dinamicii migraţiei contemporane. În ceea ce priveşte diversificarea, trebuie menţionat faptul că procesele de migraţie devin din ce în ce mai eterogene mai ales sub aspectul destinaţiilor şi al structurii populaţiilor implicate în aceste procese. Astfel, migraţia, altădată dominată de bărbaţi, devine din ce în ce mai feminizată (creşte ponderea femeilor). Acest lucru se produce în mare parte datorită modificării structurii populaţiei ţărilor dezvoltate (prin îmbătrânire) şi cererii crescute de servicii de îngrijire, asigurate în special de către femei (Phizacklea, 1998). Reunificarea famililor, industria căsătoriilor şi a sexului au şi ele un rol considerabil în propagarea migraţiei feminine.
Un alt aspect al diversificării migraţiei se poate constata şi în ceea ce prieşte variatetea categoriilor sociale implicate în migraţie şi obiectivele urmărite. Cursurile migratorii originare dintr-o anumită regiune (care, în trecut, din punctul de vedere al caracteristicilor sociologice a persoanelor implicate, erau destul de monocrome) devin diversificate atât sub aspectul scopurilor urmărite de migranţi (afaceri, studii, muncă, relaţii familiale, pensionari care migrează ca să maximizeze puterea de cumpărare etc.), cât şi al stratificării socio-profesionale a populaţiei angajate în migraţie (tineri, pensionari, persoane înalt calificate sau fără nici o calificare etc.).
În ceea ce priveşte dinamica migraţiei contemporane, trebuie menţionate şi schimbările relativ rapide ale ţărilor de destinaţie a migraţiei. O parte din ţările din sudul Europei (Italia, Spania, Portugalia), care până acum câteva decenii au fost ţări de emigraţie, s-au transformat relativ recent în destinaţii preferate de un număr considerabil de imigranţi. Mai mult, ţările importante de origine a migranţilor din sistemul migrator dinspre estul către vestul Europei (Polonia, România), a căror populaţii s-au conectat masiv în ultimele decenii la fluxurile migratorii, tind să se transforme în ţări de emigrare. În România, la sfârşitul anului 2006, numărul rezidenţilor străini (cetăţeni străini care, la momentul respectiv, au avut un permis valid de rezidenţă în România) a fost de 48.200, prognozându-se o creştere semnificativă pentru perioada imediat următoare (Horváth, 2007, 4).
În al treilea rând, asistăm la o creştere atât a dependenţei de migraţie, cât şi a problemelor implicate de imigranţi şi migraţie. În ceea ce priveşte dependenţa, aceasta este valabilă atât pentru ţările de origine, cât şi pentru ţările de destinaţie ale migraţiei. Aşa se face că în ţările de origine există comunităţi locale şi uneori chiar întreaga economie naţională care depind într-o măsură semnificativă de remiteri (sume de bani trimise acasă de emigranţi), resursă adesea considerată drept un panaceu al subdezvoltării, în special în ţări cu sărăcie cronică, cum ar fi ţările africane sau, în context european, Republica Moldova. De exemplu, creşterea economică recentă a României (mai ales la capitolul de consum intern) se datorează şi remiterilor (sumele de bani trimise acasă de migranţi). Volumul remiterilor pe anul 2007 a fost evaluat la 7,2 miliarde de euro, reprezentând aproximativ 6% din PIB-ul (Produsul Intern Brut) României pe anul respectiv (Buscu 2008, calcule proprii1). Cealaltă faţă a acestui proces este reprezentată de dependenţa de migraţie a economiilor şi societăţilor care primesc un număr mare de imigranţi. Imigranţii (necalificaţi sau cu calificare medie) reprezintă o sursă de forţă de muncă ieftină, contribuind la menţinerea unor preţuri mici şi la crearea de profituri substanţiale în anumite sectoare (construcţii, agricultură, spre exemplu). Un profit mai dificil de estimat pentru ţările de destinaţie a migraţiei o reprezintă cel rezultat în urma forţei de muncă înalt calificate sau exodul creierelor (brain drain).
Cert este că aceste dependenţe negative (lipsa de resurse în ţările de origine ale migraţiei) şi cele pozitive (beneficiile imigraţiei în ţările de destinaţie) fac ca migraţia să persiste şi, într-un anumit sens, să devină propria ei cauză: regiunile de origine sunt dependente de remiteri, economiile ţărilor de imigrare de profiturile aduse de imigraţie şi imigranţi. Dependenţa de migraţie a regiunilor mai dezvoltate devine şi mai pronunţată odată cu declinul fertilităţii, precum şi cu îmbătrânirea populaţiei şi apariţia dezechilibrelor majore între generaţii. În acest context, specialişti ONU vorbesc despre migraţia de înlocuire a populaţiei (population replacement migration), deci o migraţie ce se impune în contextul confruntării cu problemele implicate de o structură demografică dezechilibrată. O parte din ce în ce mai mică de populaţie activă trebuie să întreţină o populaţie de inactivi în creştere, cu precădere pensionari. Astfel, dacă statele europene intenţionează să-şi menţină populaţia la nivelul anului 1995 (728 milioane de persoane, inclusiv statele din fosta Uniune Sovietică), cu o structură pe vârste relativ echilibrată, ar avea nevoie (în perioada 1995-2050) de circa 100 de milioane de imigranţi (United Nations, 2001, 83-84). Datorită migraţiei, eterogenitatea culturală a multori ţări creşte în mod semnificativ şi acest multiculturalism nu este văzut ca fiind lipsit de probleme, în toate aspectele lui. În societatăţile de imigrare adeseori se invocă un anumit deficit de integrare a imigranţilor, constând în faptul că nu fiecare grup de imigranţi se conformează în mod identitic aşteptărilor societăţii majoritare de a adera la modelele culturale dominante ale societăţilor în care imigrează (pentru contextul german, a se vedea Esser, 1980). Unele grupuri contitutie adevărate societăţi paralele, puternic diferenţiate cultural faţă de modele culturale majoritare. O atare situaţie, combinată cu o doză de intoleranţă (rasism sau rasism cultural) a societăţii majoritare, poate genera marginalizare socială şi tensiuni interculturale. Ca urmare migraţia contemporană reprezintă o provocare continuă la adresa mecanismelor şi modelelor dominante ale producerii şi asumării coeziunii sociale, dar şi vizavi de pattern-urile dominante de asumare şi afirmare a apartenenţei la o anumită comunitate politică, erodând ideile şi ideologiile în forţă referitoare la naţiune şi cetăţenie (Bauböck, 2001; Levitt şi Dehesa, 2003). Dubla cetăţenie sau migranţii fără cetăţenia ţării de destinaţie, dar care au căpătat o serie de drepturi sociale şi chiar politice datorită naşterii sau rezidenţei îndelungate în ţările de destinaţie, fac problematice funcţionarea ideei de cetăţenie, aşa cum a fost ea asumată în mod convenţional ca loialitate exclusivă a unui individ faţă de o entitate politico-naţională. Afilierile, loialităţile şi identăţile multiple sunt doar unele din puţine situaţii „neortodoxe” rezultate în urme migraţiei contemporane.
Această dualitate concomitentă a dependenţei de migraţie şi „problemele” crescânde implicate de gestionarea ei reprezintă un paradox (valabil cu precădere în spaţiul european, dar nu numai) ce marchează această nouă eră a migraţiei: cu toate că statele văd raţiunea pentru care ar fi necesar să genereze sau să susţină cote însemnate de imigrare, ezită. Şi ezită tocmai datorită reacţiilor unor segmente semnificative de cetăţeni faţă de ceea ce ei definesc ca probleme generate de imigranţi şi migraţie. Devine din ce în ce mai cert: celebrarea multiculturalităţii din ultimele decenii nu înseamnă în mod automat şi soluţionarea problemelor incumbate de diversitatea etnoculturală crescândă.
În fine, această nouă dinamică a mişcărilor migratorii are loc în contextul intensificării procesului de globalizare şi de restructurare a economiei globale. Globalizarea generează dualitatea acumulării economice copleşitoare şi dinamica nemaiîntâlnită a relocării capitalului productiv. Astfel, apar şi se dezvoltă rapid aşa−zisele oraşe globale, caracterizate de acumularea, concentrarea unor servicii ştinţifice, tehnologice şi financiare. Aceste megalopolisuri generează şi susţin o migraţie permanentă a diferitelor categorii sociale. Pe de altă parte, capitalul productiv tinde să fie realocat aproape exclusiv pe logica maximizării profitului (fără a ţine prea mult seama de impactul social, de interesele statelor naţionale, de considerente ecologice sau culturale); aceasta înseamnă că regiuni din ce în ce mai marginale ale lumii sunt incluse în procesul producţiei globale, rezultând suprapuneri câteodată stranii de spaţialităţi şi temporalităţi diferite (Sassen, 1991; idem, 2000). Aceste procese de schimbare creează noi cereri de forţă de muncă pe pieţele dezvoltate, cumulativ cu creşterea potenţialului migrator în ţările de origine a potanţialilor migranţi (pentru contextul european, a se vedea Düvell, 2005). Delocalizarea capacităţilor productive generează resurse şi motivaţie pentru migraţie în ţările în curs de dezvoltare, realizând legături complexe între ţările de origine şi destinaţie a capitalului, care astfel pot deveni ţări de destinaţie, respectiv ţări de origine a migranţilor. În plus, creşterea dinamicii capitalului global se produce parţial datorită creşterii propensiunii reţelelor globale (financiare, a companiilor multinaţionale etc.) de a deveni autonome şi chiar de a influenţa statele naţionale (Castels, 1996). Aceste schimbările structurale ale economiei globale şi poziţionarea statelor naţionale vizavi de aceasta pot explica o parte din noile dinamici migratorii, în care statele naţionale pot fi văzute ca având o capacitate diminuată, dar totuşi existentă, în a genera şi/sau controla migraţia internaţională.
Dostları ilə paylaş: |