Sociologia migraţiei Teorii şi studii de caz româneşti



Yüklə 1,8 Mb.
səhifə14/29
tarix01.08.2018
ölçüsü1,8 Mb.
#65331
1   ...   10   11   12   13   14   15   16   17   ...   29

Faza 1 – Faza iniţială
Creşterea curbei este încă relativ plată. Prin recrutări formale sau informale, pionierii migraţiei pun bazele acesteia. Selecţia potenţialilor migranţi se face în principal în trei forme: recrutarea prin organizaţii, contact personal, forţă indirectă (structurală) sau forţă brută. În toate cele trei cazuri, migranţii nu acţionează independent unii de alţii. Mecanismele reciprocităţii şi solidarităţii operează în toate cele trei contexte. La recrutarea formală, pionierii migraţiei au o şansă să migreze în străinătate. Un exemplu este aşa-numita recrutare a muncitorilor invitaţi din anii ‘60 din Germania. Mai târziu, pionierii migraţiei oferă parţial resurse pentru crearea de structuri de tip reţea la nivelul comunităţilor, vecinătăţilor sau rudeniei. A doua formă, cea a contactelor personale, caracterizează marea majoritate a relaţiilor după încheierea fazei iniţiale. A treia formă indică faptul că posibilele strategii de urmat ale potenţialilor migranţi sunt influenţate de îngrădiri structurale.

Aceste forme ale mobilizării sunt în principal responsabile pentru capacitatea de transfer a capitalului cultural, simbolic şi social. În prima fază se pun bazele pentru mobilitatea capitalului local, prin activarea resurselor în legături sociale şi simbolice. Intermediarii cu relaţii în diferite grupe de referinţă joacă un rol central prin obţinerea de avantaje din diferite relaţionări complexe ca „terţi” (tertius gaudens), contribuind astfel la crearea unei mase critice de pionieri ai migraţiei (Simmel, 1992, partea VI). Foarte importantă este observaţia că reciprocitatea specifică ce se bazează doar pe relaţiile reciproce directe şi pe solidaritatea focalizată spre unele grupuri specifice, cum ar fi sistemele de rudenie, dar care nu sunt de ajuns pentru a porni o migraţie în masă. Reciprocitatea specifică şi solidaritatea focalizată fac posibilă doar o migraţie în grupuri familiale relativ mici şi nu difuzează de obicei în afara acestora. Pentru migraţia în lanţ, premisele sunt formele reciprocităţii generalizate şi solidarităţii difuze, aceasta însemnând că mecanismele cuprind prin intermediari şi „terţi” din afara grupurilor de referinţă restrânse. Altminteri, migraţia stagnează relativ repede (vezi în acest sens studiul de caz al lui Engelbrektsson, 1978).



Faza 2 – Faza de accelerare
Pe baza mobilizării mecanismelor ca reciprocitatea generalizată şi solidaritatea difuză, numărul migranţilor creşte brusc, câteodată chiar exponenţial, întărindu-se astfel legăturile existente deja între ţările şi regiunile de imigrare şi cele de emigrare. Fiecare caz de migraţie are tendinţa de a produce un efect de creştere autonomă, la fel ca în cazul proceselor de imobilitate în care resursele accelerează tendinţa existentă. În cazul accelerării, tot mai mulţi migranţi potenţiali intră în migraţie la intervale tot mai scurte de timp. Aceştia sunt inseraţi în legături sociale şi simbolice cu resurse corespunzătoare. Putem grupa aceste observaţii după principiul cauzalităţii cumulative. Prin aceasta, cauzele externe, care fac în primul rând posibilă migraţia transnaţională, cum este de exemplu recrutarea oficială, devin în decursul timpului mai puţin relevante pentru desfăşurarea ulterioară a migraţiei. Creşte în schimb importanţa dinamicii proprii. O consecinţă este faptul că migraţia existentă devine tot mai puţin selectivă social chiar în cazul legăturilor „slabe”. Astfel, şi clasele sociale inferioare sunt tot mai des cuprinse gradual într-o aşa-numită clasă de mijloc (Massey şi alţii, 1987). Creşterea exponenţială duce la transferul accelerat şi transfrontalier al unor forme foarte diferite de capital. Mai ales în cazul migraţiei de muncă a unor persoane care în ţara de imigraţie au ocupaţii ce necesită calificări scăzute, dinamica endogenă este întărită şi de faptul că anumite forme de capital sunt convertibile. Capitalul social poate substitui, de exemplu, capitalul financiar în căutarea de locuinţe şi educarea copiilor prin întrajutorarea migranţilor din aceeaşi regiune.

Migraţia ilegală sau iregulară apare adesea în această a doua fază. Aici am putea vorbi de un efect Tocqueville. Alexis de Tocqueville a observat deja în anii 1830 (Tocqueville, 1951), fenomenul pe care noi îl numim azi deprivare relativă. Aceasta este observaţia că acţiunea colectivă poate fi un rezultat a unui proces în care participanţii au cerinţe tot mai mari, tocmai datorită îmbunătăţirilor realizate în viaţa lor. Sau, aşteptările subiective cresc mai repede decât oportunităţile obiective. Pentru discuţia noastră, se poate îmbina teoria acţiunii raţionale cu teza frustrării relative (locus classicus: Stouffer, 1949). Exemplul pe care îl dau pionierii migraţiei celor rămaşi acasă conduce la dezvoltarea de la sine a unui proces în care motivaţiile persoanelor individuale devin tot mai puţin importante în comparaţie cu aşteptările colective de emigrare. Acest lucru înseamnă şi că dorinţele, respectiv preferinţele migranţilor potenţiali, generate de perceperea reducerii costurilor de transport, transfer şi tranzacţii, cresc mai repede decât posibilităţile reale disponibile pentru emigrarea transfrontalieră. Procesele endogene amintite şi care se dezvoltă de la sine nu se bazează în principal doar pe micşorarea costurilor de informare datorată reţelelor de migraţie, aşa cum ar prezice teoria acţiunii raţionale, ci şi pe transformarea preferinţelor celor rămaşi acasă, care resimt între altele efecte negative datorate ne-migrării, cum ar fi deprecierea statusului social. Dacă prăpastia dintre preferinţe şi oportunităţi se lărgeşte tot mai mult, pe baza frustrării mari datorate lipsei posibilităţilor legale de migraţie apare adesea o creştere a migraţiei prin canale neautorizate legal – cum se poate vedea în cazul migrărilor din Mexic în SUA începând cu anii ‘70 (Mackie, 1995). Empiric, această perspectivă poate ajuta spre exemplu să explice cum după o recrutare oficială prelungită apare o migraţie „ilegală” crescută. Acest lucru nu este valabil doar pentru cazul mexicano-american din anii ‘90, ci şi pentru migraţia turco-germană de la sfârşitul anilor ‘60. Concluzia provocatoare a modelului frustrării relative ar fi că graniţele deschise sau închise din partea ţărilor de imigrare nu ocazionează pornirea unei spirale a preferinţelor. Pe de altă parte, acesta este în mod clar cazul deschiderilor parţiale de frontieră, deci în cazul majorităţii politicilor de migraţie real accesibile adresanţilor. Trebuie însă observat faptul că schimbarea preferinţelor de migraţie nu se transpune la multe persoane în migraţie reală, mai ales în cazul migranţilor de muncă neprivilegiaţi, decât dacă pe lângă capacitatea de transfer a capitalului cultural se pot mobiliza resurse precum reciprocitatea generalizată şi solidaritatea difuză, care pot fi folosite la căutarea locuinţei, a unui loc de muncă şi în supravegherea copiilor.



Faza 3 – Consolidare, remigrare şi posibilă densitate transnaţională
Urmează o creştere aproximativ lineară, care însă se aplatizează tot mai mult, până când creşterea aproape că nu mai poate fi percepută. În acest punct se epuizează rezerva de potenţiali migranţi transnaţionali: toate persoanele din anumite regiuni care intenţionau să emigreze şi-au realizat între timp planul. Nu mai migrează doar cei activi, apţi de muncă, ci tot mai mult copii şi bătrâni; nu doar clasa de mijloc, ci şi categoriile mai sărace (Massey şi alţii, 1994).

Pe parcursul proceselor de migraţie apar, de regulă, şi procese de remigrare. Cercetarea empirică a migraţiei este univocă în ceea ce priveşte cota remigrării, care la migraţia cu grade mari de libertate cuprinde o minoritate semnificativă (rezumat: Richmond, 1984). În cazul proceselor de migraţie în lanţ din câteva zone din sud, puţine la număr, către anumite state din nord, şi aici iarăşi în relativ puţine regiuni din cadrul acestor state, iau naştere formaţiuni spaţiale tip cluster. Formaţiunile cluster se pot observa atât la migranţii cu calificări relativ scăzute şi la rudele lor, în cazul concentrărilor în „colonii etnice” şi pe pieţele de muncă, de exemplu, în cazul nişelor profesionale; clustere sectoriale sunt deasemenea observabile şi în cazul migranţilor cu calificări relativ înalte şi al celor cu orientare antreprenorială. Acest lucru nu este valabil doar pentru migraţii sud – nord, ci şi pentru remigrarea nord – sud. Un exemplu de formare de cluster îl reprezintă specialiştii IT chinezi din Silicon Valley, California, SUA, care au creat în ultimii 20 de ani aproape o cincime din numărul total de firme şi au generat un şi mai mare procent de locuri de muncă. Şi la remigranţi iau naştere efecte asemănătoare. Astfel, se poate observa remigrarea specialiştilor şi înfiinţarea de întreprinderi în Taiwan, de exemplu în Hsinchu-Science-based Industrial Park (Saxenian, 1999). Important este faptul că remigrarea a decurs după cauzalităţi cumulative asemănătoare cu migraţia originală. Pe lângă factorii macrostructurali, precum deschiderea pieţei în ţările de origine, importanţi pentru întărirea endogenă a proceselor de remigrare sunt tocmai factori ca solidaritatea difuză dintre migranţi şi modelele aferente de interpretare culturală. De exemplu, pentru migranţii indieni reîntorşi din SUA şi Marea Britanie, este foarte important ca şi copiii lor să crească într-un anumit mediu cultural, iar căsătoriile să fie aranjate (Khadria, 1999). Cu cât sunt mai vizibile succesele economice, dar şi integrarea socioculturală a remigranţilor, cu atât este mai puternic impulsul pentru alţi migranţi şă urmeze acest exemplu. Din accepţiunile conceptuale şi rezultatele empirice existente transpare rapid o concluzie la dezbaterea existentă încă din anii ‘60 şi reluată mai apoi în anii ‘90 despre efectele migraţiei specialiştilor înalt calificaţi asupra economiilor ţărilor de emigrare şi imigrare: antinomia brain drain, ca şi pierdere de capital uman pentru ţările de emigrare, şi brain gain, ca şi câştig (spre exemplu Barré şi alţii, 2003) poate fi cercetată empiric în mod corect doar dacă se iau în considerare suficient fenomenul brain circulation, adică disponibilitatea foarte înaltă a migranţilor înalt calificaţi pentru remigrare, migraţie către alte destinaţii, iar în cazul sedentarizării, existenţa legăturilor transfrontaliere puternice şi continue. Reducerea schimbului de cunoştinţe şi capital cultural la mobilitatea fizică a persoanelor este o limitare. În sisteme de migraţie bine aşezate există reţele de oameni de ştiinţă, parţial chiar „comunităţi epistemice” (Haas, 1992) cu convingeri şi standarde profesionale comune, care cooperează strâns în pofida distanţelor geografice foarte mari. Un studiu al National Science Foundation din SUA indică faptul că tocmai oamenii de ştiinţă care s-au stabilit pe termen lung în SUA cooperează foarte des şi intensiv cu colegi din ţările lor de origine, indiferent dacă aceştia locuiesc în ţări OECD sau nu (Regets, 1999).

Cu toate efectele cumulative, fluxurile de migraţie ating puncte de turnură începând cu care migraţia transnaţională nu mai creşte. Toţi potenţialii migranţi din puţinele locaţii de origine şi-au atins scopul. Pe termen mediu şi lung se amestecă însă din nou factori endogeni şi exogeni, deoarece statele de imigrare, ca şi statele naţionale sociale sunt interesate să aibă forţă de muncă „ieftină şi disponibilă”, respectiv cu înaltă calificare, dar nu îngăduie existenţa unor graniţe deschise. Din cauza motivelor de politică internă a ţărilor OECD, cele mai multe migraţii sud – nord nu au atins încă astăzi punctele de turnură a migraţiei, generate social – endogen în faza a treia. Cu privire la anumite categorii de migranţi, măsurile politice restrictive ale statelor de imigrare, luate ca reacţie la globalizarea internă, precum probleme infrastructurale, concurenţă presupusă pe piaţa muncii şi pluralizare culturală nedorită, au redus semnificativ procesele de migraţie care se autosusţineau. În cazul de faţă au fost, după cum se ştie, oprite recrutările de migranţi din 1973; imigrarea nu a fost oprită din motive umanitare, ce ţin de dreptul naţiunilor, cu privire la reîntregirea familiilor116, după care a urmat migraţia refugiaţilor. Curbele S incomplete se datorează în principal politicii şi/sau politicilor ţărilor de imigrare, care în mod asimetric pot declanşa atât procese de migraţie transnaţională cu o autonomie relativ mare a migranţilor, dar pot şi opri unilateral procesele de recrutare (Figura 2).


Figura 2: Curba migraţiei turco – germane întreruptă şi neterminată (1960-2000)

Sursa: Faist (2000a: 185).


Dincolo de remigrare, putem să ne întrebăm dacă la sfârşitul curbei S apar din nou modele de migraţie care perpetuează comportamentul migrator, aşa-numitele culturi ale migraţiei. Aceasta înseamnă că migraţia transnaţională, mai ales în anumite etape ale vieţii, este privită prin difuzie ca fiind un model acceptat al mobilităţii spaţiale şi sociale. Cultura migraţiei cuprinde adesea mai multe generaţii, aşa cum devine evident, de exemplu, în unele insule din Caraibe, ca etapă a vieţii (printre alţii, Pessar, 1997). Asemenea modele sunt o indicaţie importantă a faptului că nu doar integrarea în ţara de imigrare sau remigrarea în ţara de origine marchează procesele de migraţie, ci şi circulaţia între regiunile de emigrare şi imigrare. Cultura migraţiei defineşte tipul unui fenomen denumit prin mai multe concepte: transnaţionalism, comunitate transnaţională, circuite transnaţionale, spaţiu social transnaţional respectiv transstatal (Faist, 2000b), formaţiune transnaţională, câmp social transnaţional (Basch şi alţii, 1994), respectiv o parte a „spaţiilor deschise” (Münch, 2001).

Trebuie însă avut în vedere faptul că asemenea spaţii sociale transnaţionale nu se bazează pe simpla mobilitate fizică. Legăturile sociale şi simbolice nu se organizează, sau nu în primul rând, pe apropierea geografică. Noile tehnologii, cum ar fi telefonul şi avionul – asemănător momentului din secolul XIX când au apărut telegraful şi vaporul cu aburi – permit astăzi schimburi continue la distanţă şi dincolo de simplele călătorii. Toate conceptele transnaţionale fac referire la legăturile plurilocale ale persoanelor, grupurilor şi organizaţiilor, care sunt continuu strâns legate unele de altele în mai multe locuri, dincolo de diferitele graniţe naţionale. Prin acest proces apar circuite de oameni, produse, bani, simboluri, idei şi practici culturale, care în timpul proceselor de migraţie influenţează chiar integrarea socială a imigranţilor în societăţi constituite naţional. Spaţiile sociale transnaţionale nu sunt deci doar produsul cauzalităţii cumulative, ci se autoperpetuează la rândul lor. Ele pot exista pe durata a mai multor generaţii, nu doar în culturi ale migraţiei, ci şi ca diaspora, cum este, de exemplu, a cincea şi a şasea generaţie de imigranţi evrei sau polonezi în SUA, care sprijină mişcări (sociale, culturale şi politice) în ţările lor de origine.

Spaţiile sociale transnaţionale nu sunt însă produse cvasiautomate ale migraţiei transnaţionale. Există grupuri de migranţi care în marea majoritate rup contactul cu ţara de origine încă de la sosirea în ţara de imigrare. Aici sunt cuprinşi, de exemplu, etnicii germani (SpätAussiedler) migraţi din fosta Uniune Sovietică în Germania. În al doilea rând, pentru alte grupuri, transnaţionalitatea este o caracteristică a comportamentului lor de migraţie şi integrare şi care nu ia naştere cumulativ doar în cadrul procesului de migraţie. Aici enumerăm categoriile de migranţi care abia dacă întreţin contacte în ţara de origine, în schimb înnoiesc şi/sau construiesc relaţii în viitoarele ţări de migraţie. Un exemplu îl reprezintă imigranţii evrei din Rusia. După sosirea în Germania, ei întreţin în principal contacte în Israel sau SUA (Gould, 2002).

3. Migraţia transnaţională: transnaţionalizare şi universalizare
Migraţia transnaţională nu se potriveşte în general în mod simplu cu schema înmulţirii frecvenţei şi densităţii curentelor transfrontaliere, aşa cum ar fi de aşteptat în interpretările curente ale globalizării în sensul transnaţionalizării. Deasemenea, ideea că migraţia transnaţională este promovată de globalizarea mass-media, a telecomunicaţiilor şi a transportului, sau de universalizarea drepturilor omului şi a democraţiei, şi libertatea de călătorie legată de acestea, nu clarifică constelaţia particulară a imobilităţii transnaţionale relative.

Întrebarea dacă avem sau nu de-a face cu un caz de globalizare sau neglobalizare, conform numărului de migranţi, respectiv procentului de migranţi transnaţionali la populaţia lumii, nu este suficientă. O privire asupra cauzelor mobilităţii spaţiale transfrontaliere evidenţiază faptul că există multe restricţii pentru migraţia sud – nord. Acestea încep de la resursele specifice locale, regionale şi naţionale ale migranţilor, care nu pot fi transferate peste graniţe după bunul plac şi se ajunge până la politicile protecţioniste ale statelor sociale din nord. Apar apoi factori suplimentari, cum sunt, de exemplu, lipsa unui regim internaţional în domeniul migraţiei muncii (Miller, 1992) şi lipsa puterii de implementare a acordurilor internaţionale cu privire la protecţia migranţilor, lucru evident, de exemplu, pentru convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii (ILO) (Böhning, Werquin, 1989). Asemenea fenomene se lasă cu greu cuprinse în şablonul linear (dar cu mici întreruperi) al creşterii curenţilor transfrontalieri. În pofida aspectelor comune dintre fluxurile transfrontaliere de persoane, capital şi bunuri, trebuie avută în vedere cel puţin o diferenţă semnificativă: o mare parte a resurselor migranţilor transnaţionali este specifică local. Procesele imobilităţii cumulative schimbă la rândul lor folosirea legăturilor sociale şi simbolice existente. Acest lucru se petrece într-o asemenea manieră încât prin efecte de autosusţinere scad costurile tranzacţiilor locale şi se promovează astfel imobilitatea prin adaptare in situ. În cazul opus, mecanismele de transmisie, precum recrutarea şi intermediarii, reduc costurile tranzacţiilor în legăturile transfrontaliere şi promovează astfel migraţii în lanţ sau migraţii de masă din anumite locuri. Summa summarum, în procesele de migraţie transnaţională, pe lângă transnaţionalizarea migrării persoanelor, a universalizării drepturilor şi globalizării interne ca reacţie protecţionistă la migraţie, tocmai transnaţionalizarea relaţiilor de viaţă a migranţilor este o caracteristică importantă a ceea ce în mod normal este denumit globalizare. Doar prin dualitatea înrădăcinării şi mobilităţii resurselor migranţilor potenţiali şi efectivi se poate descrie şi analiza enigma imobilităţii relative într-o lume globalizată.



Dincolo de evaluarea efectului migraţiei transnaţionale, descrierea şi explicarea enigmei imobilităţii relative din migraţia transnaţională contribuie conceptual la analiza comprehensivă a legăturilor transnaţionale. Conceptul destul de difuz de globalizare se referă la procese care cuprind întreaga lume şi care pot fi văzute ca „acţiunea la distanţă – interpenetrarea crescândă dintre vieţile individuale şi orizonturile globale viitoare”117 (Giddens, 1991, 26). O astfel de concepţie indică faptul că, pe lângă procesele de schimburi economice, legăturile sociale şi simbolice, dar şi resursele lor inerente, reciprocitatea şi solidaritatea se răspândesc tot mai mult spaţial. Unii teoreticieni ai globalizării din secolul XIX au mers până la a constata distrugerea activă a spaţiului şi timpului prin procesul de valorificare a capitalului economic (Marx, 1974, 438). Pentru contextul prezent, diverşi autori se situează astăzi între hiperglobalişti şi sceptici ai globalizării. Pe de o parte hiperglobaliştii extrapolează viitorul din legile pieţei, iar unii aplică această logică la toate sferele: totul se va sfârşi într-o condensare continuuă universală a spaţiului şi timpului. Aici enumerăm şi reprezentanţii tezei deteritorializării, care prevăd o creştere generală a hipermobilităţii (Waldron, 1992). Migranţii devin apoi prototipul unui stil de viaţă cosmopolit. De cealaltă parte, scepticii globalizării fac referire la faptul că în multe privinţe economia lumii secolului XIX era mai integrată decât cea de astăzi. Ei conchid din aceasta că globalizarea nu înseamnă nimic nou şi că nu există o restructurare fundamentală a sistemului internaţional. În schimb, se pot observa perioade cu o dezvoltare a reţelelor mai puternică şi mai accelerată (Hirst, Thompson, 1996). Mai departe se merge cu ideea unei reprezentări între „spaţiul locurilor” 118(Ruggie, 1998) şi „spaţiul fluxurilor”119 (Harvey, 1989). Această idee identifică conceptual spaţiul între o focalizare exclusivă pe procese de schimb fără graniţe şi fluidizarea spaţiului şi timpului într-o societate a reţelelor (vezi Castells, 1996), pe de o parte, şi, pe de altă parte, prin concentrarea pe interacţiunea socială a unităţilor spaţiale de tip container, precum statele.

Bibliografie


Appleyard, R., „Migration and Development. A Critical Relationship”, Asian and Pacific Migration Journal 1 (1), 1992, 1–19.

Bade, K.J., Münz, R., Migrationsreport. Fakten – Analysen – Perspektiven, Campus Verlag, Frankfurt–New York, 2002.

Barré, P., Hernandez, V., Meyer, J-B., Vinck, D. (eds.), Diasporas scientifiques. Expertise collégiale, Institut de Recherche sur le Développement, Ministère des Affaires Etrangères, Paris, 2003.

Basch, L., Glick Schiller, N., Szanton Blanc, C., Nations Unbound. Transnational Projects, Postcolonial Predicaments, and Deterritorialized Nation-States, Gordon and Breach, Langhorne, PA, 1994.

Bilsborrow, R., Graeme, H., A. S. Oberai, Zlotnik, H., International Migration Statistics. Guidelines for Improving Data Collection Systems, International Labour Office (ILO), Geneva, 1997.

Birg, H., Die demographische Zeitenwende. Der Bevölkerungsrückgang in Deutschland und Europa, Verlag C.H. Beck, München, 2001.

Böhning, W-R., Jacques W., Some Economic, Social and Human Rights Considerations Concerning the Future Status of Third-Country Nationals in the Single European Market, International Labour Office (ILO), Geneva, 1989.

Bourdieu, P., „Ökonomisches Kapital, kulturelles Kapital, soziales Kapital”, în Reinhard K. (ed.), Soziale Ungleichheiten (Soziale Welt, Sonderheft 2), Otto Schwartz & Co., S., Göttingen, 1983, 183-198.

Castells, M., The Rise of Network Society, Blackwell, Oxford, 1996.

Castles, S., Miller, J.M., The Age of Migration: International Population Movements in the Modern World, Macmillan, London, 1993.

Coleman, J.S., Foundations of Social Theory, The Belknap Press of Harvard University Press, Cambridge, MA, 1990.

Dowty, A., Closed Borders. The Contemporary Assault on Freedom of Movement, Yale University Press, New Haven, 1987.

Durkheim, É., Individual and Collective Representations, The Free Press, New York, 1965 [1898].

Eisenstadt, S.N., The Absorption of Immigrants. A Comparative Study Based Mainly on the Jewish Community in Palestine and the State of Israel, Routledge, London, 1954.

Engelbrektsson, U.B., The Force of Tradition. Turkish Migrants at Home and Abroad, Acta Universitatis Gothoburgensis, Göteborg, 1978.

Esser, H., Aspekte der Wanderungssoziologie. Assimilation und Integration von Wanderern, ethnischen Gruppen und Minderheiten, Luchterhand Darmstadt, Neuwied, 1980.

Eurostat, Causes of International Migration, Office for Official Publications of the European Communities, Luxemburg, 1995.

Eurostat, Push and Pull Factors of International Migration: A Comparative Report, Office for Official Publications of the European Communities, Luxemburg, 2000.

Faist, T., The Volume and Dynamics of International Migration and Transnational Social Spaces, Oxford University Press, Oxford, 2000a.

Faist, T., Transstaatliche Räume. Wirtschaft, Politik und Kultur in und zwischen Deutschland und der Türkei, transcript, Bielefeld, 2000b.

Faist, T., „Towards a Political Sociology of Transnationalization”, European Journal of Sociology 45, (3) 2004, 19–54.

Faist, T., Ette, A. (eds.), Between Autonomy and the European Union. The Europeanization of National Immigration Policies, Palgrave Macmillan, Houndmills, UK, 2007.

Faini, R., Venturini, A., „Migration and Growth. The Experience of Southern Europe”, Discussion Paper Series 964, Centre for Economic Policy Research, London, 1994.

Findlay, A., „Skilled Transients. The Invisible Phenomenon?”, în Cohen, R. (ed.), The Cambridge Survey of World Migration, Cambridge University Press, Cambridge, 2003, 515–523.

Giddens, A., The Consequences of Modernity, Polity Press, Cambridge, 1991.

Gold, S.J., The Israeli Diaspora. Seattle, University of Washington Press, 2002.

Gouldner, A.W., „The Norm of Reciprocity. A Preliminary Statement”, American Sociological Review 25, (1) S. 1960, 161–178.

Granovetter, M.S., „The Theory Gap in Social Network Analysis”, în Paul W.H., Leinhardt, S. (eds.), Perspectives in Social Network Research, Academic Press, New York, 1979, 45–67.

Haas, P.M., „Introduction. Epistemic Communities and International Policy Coordination”, International Organization, 46 (Sonderheft), 1992, 1–35.

Hägerstrand, T., „On the Definition of Migration”, în Jones, E. (ed.), Readings in Social Geography, Oxford University Press, Oxford, 1975, 200–210.

Hammar, T. şi alţii (eds.), International Migration, Immobility and Development. Multidisciplinary Perspectives, Berg, Oxford, 1997.

Harvey, D., The Condition of Postmodernity, Blackwell, Oxford, 1989.

Held, D., McGrew, A., Goldblatt, D., Perraton, J., Global Transformations. Politics, Economics and Culture, Stanford University Press, Stanford, CA, 1999.

Hirschman, A.O., Exit, Voice, and Loyalty. Responses to Decline in Firms, Organizations, and States, Harvard University Press, Cambridge, 1970.

Hirst, P., Thompson, G., Globalization in Question. The International Economy and the Possibilities of Governance, Polity Press, Cambridge, 1996.

Hollifield, J., Immigrants, Markets and States. The Political Economy of Postwar Europe, Cambridge University Press, Cambridge, 1992.

Hugo, G.J., „Village-Community Ties, Village Norms and Ethnic and Social Networks. A Review of Evidence from the Third World”, în Gordon F. De Jong, Gardner, R.W. (eds.), Migration Decision Making: Multidisciplinary Approaches to Microlevel Studies in Developed and Developing Countries, Pergamon Press, New York, 1981, 186–224.

Huntington, S.P., The Third Wave. Democratization in the late Twentieth Century, University of Oklahoma Press, Norman, 1991.

Khadria, B., The Migration of Knowledge Workers. Second-Generation Effects of India’s Brain Drain, Sage Publications, New Delhi, 1999.

Kibria, N., Family Tightrope. The Changing Lives of Vietnamese Americans, Princeton University Press, Princeton, 1993.

Kritz, M.M., Lin L.L., Zlotnik, H. (eds.), International Migration Systems. A Global Approach, Clarendon Press, Oxford, 1992.

Kunz, E.F., „The Refugee in Flight. Kinetic Models and Forms of Displacement”, International Migration Review 7, 2, S. 1973, 125–146.

Kuptsch, C., Peng E.F. (eds.), Competing for Global Talent, International Labour Office (ILO) and Wee Kim Wee Centre, Geneva–Singapore, 2005.

Kyle, D., Transnational Peasants. Migrations, Networks, and Ethnicity in Andean Ecuador, Johns Hopkins University Press, Baltimore, 2000.

Lee, E.S., „A Theory of Migration”, Demography, 3, 1964, 47–57.

Lerner, D., The Passing of Traditional Society, The Free Press, Glencoe, 1958.

Mackie, G., „Frustration and Preference Change in Immigration Migration”, Archives Européennes de Sociologie 36, (2) 1995, 185-208.

Massey, D.S., Alarcón, R., Durand, J., González, H., Return to Aztlán. The Social Process of International Migration from Western Mexic, University of California Press, Berkeley, CA, 1987.

Massey, D.S., Arango, J., Graeme, H., Kouaouci, A., Pellegrino, A., Taylor, E., „Theories of International Migration. A Review and Appraisal”, Population and Development Review 19, (3) 1993, 431–466.

Massey, D.S., Goldring, L., Durand, J., „Continuities in Transnational Migration. An Analysis of Nineteen Mexican Communities”, American Journal of Sociology 99 (May), 1994, 1492-1533.

Maruyama, M., „The Second Cybernetics. Deviation-Amplifying Mutual Causal Processes”, American Scientist 51, (2) 1963, 164-179.

McPhail, C., Miller, D., „The Assembling Process. A Theoretical and Empirical Examination”, American Sociological Review 38, (6) 1973, 721-735.

Marx, K., Grundrisse der Kritik der Politischen Ökonomie, Dietz Verlag, Berlin, 1974.

Meier-Braun, K-H., Deutschland, Einwanderungsland, Suhrkamp, Frankfurt, 2002.

Miller, M.J., „Evaluation of Policy Modes for Regulating International Labour Migration”, în Mary M.K., Lin L.L., Zlotnik, H. (eds.), International Migration Systems: A Global Approach, Clarendon Press, Oxford, 1992, 300–314.

Münch, R., Offene Räume. Soziale Integration diesseits und jenseits des Nationalstaats, Suhrkamp, Frankfurt, 2001.

OECD, Globalisation, Migration, and Development, Organisation for Economic Co-operation and Development, Paris, 2000.

Parsons, T., The Social System, The Free Press, Glencoe, 1951.

Pessar, P.R. (ed.), Caribbean Circuits. New Directions in the Study of Caribbean Migration, Center for Migration Studies, New York, 1997.

Population Division of the Department of Economic and Social Affairs of the United Nations Secretariat, Trends in Total Migrant Stock. Data Online, http://esa.un.org/migration/ index.asp?panel=3, November 2006, 2006a.

Population Division of the Department of Economic and Social Affairs of the United Nations Secretariat, Trends in Total Migrant Stock. The 2005 Revision, http://esa.un.org/migration, November 2006, 2006b.

Portes, A. (ed.), The Economic Sociology of Immigration. Essays on Networks, Ethnicity, and Entrepreneurship, Russell Sage Foundation, New York, 1995.

Putnam, R.D., Making Democracy Work. Civic Traditions in Modern Italy, Princeton University Press, Princeton, 1993.

Regets, M.C., „Foreign Science & Technology Personnel in the United States. An Overview of Available Data and Basic Characteristics”, în OECD, Mobilizing Human Resources for Innovation, Organisation for Economic Co-Operation and Development, Paris, 1999.

Richmond, A. H., „Explaining Return Migration”, în Kubat, D. (ed.), The Politics of Return: International Return Migration in Europe, Centro Studi Emigrazione–Center for Migration Studies, Roma–New York, 1984, 269-276.

Rogers, E.M., Diffusion of Innovations. Dritte Auflage, The Free Press, New York, 1983.

Ruggie, J. G., Constructing the World Polity. Essays on International Institutionalization, Routledge, London, 1998.

Saxenian, A.L., Silicon Valley’s New Immigrant Entrepreneurs, Public Policy Institute of California, San Francisco, 1999.

Segal, A., An Atlas of International Migration, Hans Zell Publishers, London, 1993.

Simmel, G., Soziologie. Untersuchungen über die Formen der Vergesellschaftung, Suhrkamp, Frankfurt, 1992 (1908).

Stouffer, S.A., The American Soldier, Princeton University Press, Princeton, 1949.

Strikewerda, C., „Reinterpreting the History of European Integration. Business, Labor, and Social Citizenship in Twentieth-Century Europe”, în Klausen, J., Tilly, L.A. (eds.), European Integration in Social and Historical Perspective, Rowman & Littlefield, Lanham, 1997, 51-70.

Thomas, W.I., Znaniecki, F., The Polish Peasant in Europe and America, 5 Bände. Alfred A. Knopf, New York, 1927 [1918-1921].

Tocqueville, A. de, Über die Democratie in Amerika, Aus dem Französischen übertragen von Hans Zbinde, Manesse, Zürich, 1951 [1835].

Torpey, J., The Invention of the Passport: Surveillance, Citizenship and the State, Cambridge University Press, Cambridge, 2000.

United Nations Secretariat, Replacement Migration. Is It a Solution to Declining and Aging Populations? Population Division, Department of Economic and Social Affairs.


Yüklə 1,8 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   10   11   12   13   14   15   16   17   ...   29




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin