Sărbători și obiceiuri

Sărbătoarea nou-născutului

Naşterea copiilor în familie este unul din scopurile ei – de a avea urmaşi, de a avea sentimentul împlinirii, de a avea cui să fie lăsate cele adunate şi agonisite pe parcursul vieţii. Copiii mai au rostul de a-i îngriji pe părinţi cînd aceştia nu mai pot lucra. Fiecare familie îşi doreşte a avea copii sănătoşi. Din acest motiv naşterea copilului într-o familie este un eveniment foarte aşteptat şi în acest scop se respectă un şir de obiceiuri, superstiţii, care pot fi împărţite în următoarele: credinţe şi superstiţii respectate în perioada sarcinii, în timpul naşterii şi perioada de după naştere, ritualuri legate de ocrotirea şi primirea nou-născutului în societatea creştină – încreştinarea, ritualuri de purificare a mamei.

Ca şi pentru alte popoare, la moldoveni naşterea unui copil este mult aşteptată şi de acest eveniment oamenii se îngrijesc şi respectă anumite reguli. Pentru femeia însărcinată există un şir de interdicţii, dintre ele cele mai des întîlnite sînt: a nu păşi peste o funie, a nu da cu piciorul într-un animal – pisică sau cîine, a nu da la nimeni cana cu apă direct în mînă, a nu se uita la nimic cu uitare de sine, a nu ieşi noaptea afară şi m.a.

Rostul moaşei la naşterea copilului. În trecut femeile năşteau acasă şi ajutorul respectiv îl primeau de la o femeie cu multă experienţă numită „moaşă”. Femeile pînă la naştere lucrau „ca să nască uşor'”. Îndată după naşterea copilului moaşei i se dăruia săpun și un ştergar, pentru spălatul şi ştersul mîinilor. Acest obicei de dăruire a pînzei avea unele intenţii de ocrotire a pruncului şi mamei „ca să nu se i se ieie acestui copil norocul şi destinul”. În unele raioane, ca Sîngerei, femeia – „moaşă” care are mulţi copii primiţi la naştere are şi o sărbătoare anumită – „Ziua bunicii, ziua bunicii mahalei”, cînd i se aduc mulţumiri şi cadouri de la familiile ajutorate de ea. Moaşa participă la cumătria copilului şi la anumite ritualuri.

Se crede că la naşterea unui copil vine în casă îngerul păzitor şi ursitoarea, care-i marchează destinul. Pînă şi în prezent se crede că „Ce ţi-i scris, în frunte ţi-i pus”, că „de soartă nu te poţi ascunde”.

Etapa de după naştere. Un ritual important pentru ocrotirea copilului şi al mamei este „facerea apei”, cînd moaşa se duce la biserică şi sfinţeşte apa pentru prima scăldătoare a copilului şi a mamei. Totodată ea află numele copilului după canonul religios, care i-l spune preotul, însă nu întotdeauna se respectă acest principiu, fiindcă acum părinţii singuri aleg numele. În perioada pînă la botez copilul şi mama sînt vizitaţi de rude şi prietenii apropiaţi, care vin „la rodine”, dar se stăruie ca copilul să nu fie mult în preajma ochilor străini, ca să nu-l deoache. Pe parcursul a 40 de zile femeia după naştere – „lehuza” nu are dreptul să se ducă undeva, îndeosebi la fîntînă, fiindcă ea „nu are molitvă”, „nu-i curată”.

Botezul. Unul din cele mai importante ritualuri legate de naşterea unui copil este „botezul”, adică încreştinarea lui conform canoanelor religiei creştine. Pentru aceasta părinţii copilului din timp stabilesc pe cine vor lua de naşi sau cumătri pentru copil. O trimit pe „moaşă” sau bunică cu un colac pentru a pofti cumătrii, pentru aceasta ei i se oferă făină, bani. Acest ritual, „botezul”, însemna şi înrudirea cu noi persoane.

Botezul în ultimii ani se face în aceeaşi zi cu un alt ritual important, „cumătria”. Se spune că „dacă nu poţi face cumătrie – poţi să nu faci, da să botezi copilul e obligatoriu pentru sănătatea lui ca el să fie creştin şi să fie păzit de rele”. Botezul, de obicei, se oficiază la biserică, preotul exercită un anumit ritual, cel al scăldatului în apă sfinţită în prezenţa cumătrilor, care introduc o anumită sumă pentru acest act de încreştinare. Botezul copilului se face cu lumini aprinse, toţi cumătrii aduc cadouri – crijmă (o ţesătură de pînă la 2 m), hăinuţe, care sînt aşezate una peste alta şi peste care se aşează copilul botezat, care apoi este trecut din braţe în braţe la cumătrii-nănaşi. După botez mamei copilului (ea nu participă la botez) i se citeşte „molitva”, după care ea are posibilitatea de a comunica liber cu societatea, de a ieşi din casă şi a efectua unele lucrări.

Copilul botezat este adus de naşi acasă şi este dat în mîinile părinţilor zicîndu-le: „Ne-aţi dat un prunc păgîn, noi vi-l aducem creştin şi pentru noi – fin. Să trăiţi, să-l creşteţi şi să ne bucurăm cu toţii de viitorul fericit al lui”.

Cumătria. Este tradiția de a organiza după botezul copilului „cumătria”, un ospăţ de sărbătoare. Importanţa acestei ceremonii de familie este mare şi reieşind din situaţia de astăzi se afirmă următoarele: „că cumătrie poţi să nu faci, da „să închini colaci cumătrilor” trebuie, ca copilul legitim să aibă nănăşei”. Unele familii deodată după botez fac masa de sărbătoare şi „închină colaci de cumătri”. Părinţii copilului dăruiesc cumătrilor o pereche de colaci acoperiţi cu o ţesătură ca semn de înrudire cu ei şi drept mulţumire că ei au fost martori încreştinării pruncului lor. La cumătrie, după „primirea colacilor”, se taie o felie de pîine din unul din ei şi se pune într-o farfurie peste care cumătrii, în frunte cu nănaşii, dăruiesc copilului şi părinţilor bani şi cadouri, trecînd finul din braţe în braţe. După tradiţie în cadouri intră ţesături, vestimentaţie şi alte obiecte textile, ceea ce demonstrează faptul că pîinea, ţesătura, lumina, apa sînt lucruri sacre la moldoveni. Ţesăturile şi pîinea au rămas întotdeauna un simbol şi un mijloc de înrudire şi de mulţumire adîncă.

În cadrul cumătriei au loc un şir de obiceieuri şi ritualuri numai cu participarea femeilor: „scăldatul copilului de cumătri”, în apă îi pun monede (ca să fie bogat), flori (să fie frumos şi atrăgător) iarăşi i se pun cadouri, în care este învelit copilul. Ca copilul să aibă sprîncene frumoase cu luminările aprinse de la scăldat se face un semn negru de funingine la uşă. Scăldătoarea nu se varsă oriunde, ci la rădăcina unui copac. Există obiceiuri de mulţumire a moaşei şi bunicii, care sînt mulţumite de către cumătre cu bani. Nănaşii mari devin sprijinul de bază al finului şi părinţilor, iar dacă se întîmplă ceva tragic cu părinţii copilului ei sînt datori să crească acest copil. Prin urmare, cît de mic nu ar fi un membru al societăţii, de el sînt legte sărbători creştineşti de mare importanţă, iar de destinul lui poartă grijă întreaga societate care l-a primit în sînul ei.

Mateevici Alexei  | Proză

Cumătriile

În zorile vieţii, ca şi la apusul ei, sunt la românii ţărani o seamă de obiceiuri şi credinţe, vrednice de luat aminte. În ceasul naşterii nişte fiinţe nevăzute, numite ursitoarele, sunt de faţă şi menesc copilului soarta vieţii lui. De aceea, în cursul vieţii, când soseşte cineva la o primejdie de boală, îi fac bătrânele satului de ursită pe o frigare nouă; tot asemenea mai fac şi fetelor de măritat, ca să le sosească ceasul mai curând.

Când intră tatăl în casă, baba (moaşa), pe a carei zbârcită faţă, deprinsă cu posomorât, se vede o rază de senin, îi sare înainte sprintenă, ca o copilă, şi-i spune voioasă veste că are un băieţel sau o fetiţă. Dacă noul-născut îi băiat, atunci baba se repede şi-i smulge căciula din cap, vestindu-i prin aceasta, înainte de a-i spune vreo vorbă, că are un fecior, căruia-i trebuie astfel de lucruri. Tot asemenea face şi cu alţi bărbaţi ce se ivesc în casă.

După ce s-au vestit în sat de naştere, încep a veni, una câte una, megieşele şi prietenele lehuzei, aducându-i, după puterea lor, nişte daruri, numite rodini, şi care se alcătuiesc din scutece, ouă, găini sau faguri de miere, numai să nu vie nimeni cu mâna goală.

A se duce în rodine este în limbă anume vorbă, prin care se arată asemenea faptă. Aducându-se mai multe în casă, după ce au urat fiecare la vremea sosirii sale sănătate lehuzei şi veac lung cu noroc copilului, apoi se pun la cinste şi, tot îndesând paharele de rachiu îndulcit cu miere, îşi deschid în vorbă inima toată. Iau mai întâi prilej de vorbă de la nişte stative ce zac în casă sau de la nişte gheme ce stau pe coardă, ori de la o furcă ce stă zăhărită pe horn, pe când gazda este bolnavă, şi apoi grăieşte fiecare de pânzele şi gospodăria sa, în vreme ce paharele se tot umplu şi se deşartă şi sănătăţile merg după obicei. Cârma toată a acestei mici ceremonii o are viitoarea nănaşă, cumătra lehuzei, care, de obicei, este nuna cea mare. Câte prietenii nu se leagă şi se întăresc cu asemenea prilejuri!

Dar vremea întârzie şi bărbaţii au să vina de la moară, de la pădure, din târg sau de la câmp; una mai grijulie le vesteşte aceasta, şi atunci se deschide vorba despre apriga purtare şi chiar năzălnicia bărbaţilor. Fiecare zice câte ceva despre al său: pe când unele îşi spun necazurele şi viaţa chinuită, altele se plâng că de când s-au măritat, bărbatul nici măcar le-a pomenit că-i sunt negri ochii, iară altele, mai ascunse la inimă, cu toată puterea rachiului, răspund oftând: „bărbaţii, ca bărbaţii, şi mai bine şi mai rău, aşa-i la gospodărie!“ Negurile serii încep a se vărsa, şi femeile se ridică şi, luându-şi ziua bună de la lehuză, dau somn copilului şi ies mai întrebând o dată: pe când botezul?

La ceremonia religioasă a botezului nu este obicei de a se pofti, ci vin de sine numai care se întâmplă. Îndeobşte se adună mulţi copii, care capătă câte-un bănuţ de la nănaş. Câteva zile după botez, un prieten al casei umblă cu o garafă de rachiu, intră în fiecare casă, zice câteva vorbe de cinste pentru gazdă, apoi, umplând paharul, îl închină fiecăruia dintre gospodari şi-i pofteşte pe seară la cumătrie. De obicinuit, vorbele ce se zic la asemene împrejurări sunt de felul următor: „Jupânul nănaş şi jupâneasa nănaşa, împreună cu ai lor cumetri, se închină la cinstita faţa d-voastră ca la un mândru codru verde, ca să vă osteniţi deseară pân’ la gazda dumilor-sale, că li s-a născut prunc tânăr şi frumos, şi de mare veselie s-a umplut casa lor. Tare se vor supăra cinstiţii nănaşi şi întreaga cinstită adunare, dacă veţi da greş la aceasta“. Gazda răspunde prin câteva vorbe, arătând că nu va lipsi de la adunare şi, înapoind paharul ca sa-l îndulcească, trimisul îl ia iarăşi şi, zicând „mulţămim“, îl dă de duşcă, iar poftitorul adaugă „să vă fie de bine!“ Odată cu amurgul serii, încep a se aduna, unul câte unul, cei poftiţi la cumătrie, bărbaţii cu femeile lor, căci numai gospodarii se poftesc la asemenea petreceri. Sosind la casa de cumătrie, bărbaţii se strâng grămadă de o parte, şi femeile de altă parte, fiecare ceată vorbind de ale sale. În vremile de demult, bărbaţii vorbeau de cumpenele războaielor, de vitejiile domnilor şi ale boierilor, fiecare îşi spunea povestea întâmplărilor sale în bătălie cu turcii, cu tătarii, cu ungurii sau cu litfa. Astăzi grăiesc despre nevoile lor, despre jidovul crâşmar, despre ciocoi, iar cei din părţile muntoase, mai mult despre întâmplările cu dihania de urs.

— Umblam, zice unul, după o găină sălbatică, ce de multă vreme o auzisem cotcodăcind prin smidă, când la capătul plăului, colo, ştii, drept bradul cel pârlit...

— He! he! răspunde altul, ce sta cu ochii ţintă la povestitor.

— Numai iaca o dihanie, câtu mi-ţi-i nămila, stătea în cărare, parcă-mi aţinea calea; aprind într-însa că, Doamne, îndămână-mi mai venea s-o chitesc drept în frunte, încât nici n-a mai mişcat. Era un urs bârz, ţântat în frunte, pare-mi-se că tocmai acela care mai astă-primăvară mi-a luat un cârlan, de m-a durut în suflet,— ştii cârlanul cel terţin.

— Dar dumitale ţi-a mers bine, răspunde un altul, că în loc de o zamă de găină te-ai ales cu o piele de urs, dar mie mi s-a sfetit mai rău: era despre seară şi mă dusesem să-mi aduc boii; cobor pe jgheab, când, la capătul târniţei, iaca dihania de urs, după ce-mi supsese boul, îl movilise, şi acum şedea nepăsător deasupra pe patramuri; aşa m-am aprins de mânie văzându-mi boul pierdut, încât mi-am zis în mine: de-acum tot una mi-e, ori eu, ori el; pun mâna pe o teşitură şi, strigând înfricoşat ca să-i iau apa de la moară, am şi repezit într-însul. N-a stat dihania de pricină, ci a rupt-o de fugă.

— Eşti şi om fioros, adaugă râzând un altul.

— Ba nu, bre, răspunde iarăşi altul, da era urs de cei furnicoşi, care fuge de-şi scoate ochii când vede om.

La aceste vorbe dau cu toţii un hohot de râs, şi altora li se taie pofta să mai povestească vitejii cu urşii. La vremea aceasta între femei, ca de la gâgâitul gâştelor, nu se mai înţelege nimic, vorbesc toate deodată, chicotesc şi râd cu hohot.

Aşa merge rânduiala pân’ când gazda sau nănaşa pofteşte la masă, în capul căreia se aşază nănaşul şi nănaşa, în lipsa popii, şi apoi tot perechi, bărbat şi femeie, după cum sunt de fruntaşi, pân’ se încheie masa. Mânâncă, beau şi se veselesc mai multe ceasuri, glumind şi râzând asupra jidanului din sat sau despre vreun prostatic ce s-a pribegit la masă. Pe la sfârşitul mesei se dreg paharele cele dulci, întâi drege nănaşul şi pune ceva mai mult în pahar, mai făgăduind copilului acolo, în faţa tuturor, o viţică, apoi încep ceilalţi a pune bani în pahare, după puterile lor. Singur popa este scutit de aceasta dare, căci el se socoteşte menit numai spre luare: el ia şi de pe viu şi de pe mort, zice o vorbă veche. Cu aceşti bani îşi scoate gazda cheltuielile mesei, şi uneori mai prisoseşte ceva.

După ce se sfârşesc paharele dulci, oaspeţii încep a se ridica de la masă. În toată vremea cât ţine masa, doi balauri negri, ca dosul ceaunului, cântă, unul din scripcă, şi altul din cobză, felurite cântece de ţară, cum şi altele vechi, împământenite, precum sărbeasca, corăbiasca şi ruseasca. Din când în când câte un oaspe chefăluit întinde un pahar de vin scripcarului sau cobzarului, zâcându-i:

„Bea, balaure, că ţi-l torn din cap“, ţiganul se scoală, închină şi el (dar cine bagă în seamă închinarea ţigănească?).

După ridicarea mesei, stă tot temeiul cântecelor şi al jocurilor. Flăcăii ameţiţi saltă legănat, cântă din gură, glumesc, prujesc şi chiuie, bătând cu picioarele de se răsună pământul.

Este în sufletul românului un fond însemnat de întristare, care se revarsă prin versul duios şi trist al cântecului sau şi prin vorbele ce zice la cântare. Acest suflet a presurat note triste chiar şi în cântecele menite pentru veselie, iar doina este culmea tuturor; ea închide într-însa inima întreagă, are ceva a sufletului singuratic şi jalnic, pe care nu-l poate zugrăvi nici un cuvânt din limba grăită, afară poate de dorul care se apropie întrucâtva prin mulţimea întrebuinţărilor lui. Pân’ la acest cântec toţi sunt veseli, sorbind unul din bucuria altuia, dar de îndată ce s-aud sunetele străbătătoare ale doinei, se lasă de mână şi de după gât şi fiecare se ascunde în adâncurile jalnice ale sufletului său.

Ţiganii lăutari au ghicit aceste însuşiri ale românului, de aceea, pentru a scăpa de batjocurile şi şăgile dupăcite ce pornesc din veselia zburdalnică, ei încep un cântec de inimă albastră, care pune pe gânduri pân’ şi pe cei mai zurbagi, iar unii, cei mai cu foc, încep să strige lăutarilor că au nimerit-o, „căci parcă le ia cu căuşul de la inimă“.

Sfârşindu-se astfel de cântece şi îndesind cocoşul cântările sale, oaspeţii încep a se împrăştia, în vreme ce unii, mai slabi, dorm duşi, unde i-a apucat vremea.

Practici magice şi credinţe populare

Toate ocupaţiile de bază, dar şi cele auxiliare se realizau în trecut respectîndu-se aşa-numitul „calendar agricol popular”, care era urmat pe timpuri cu stricteţe. Acest calendar de efectuare sau interzicere a unor lucrări prezenta un cod de reguli nescrise obligatorii. El era legat de sărbătorile creştine şi era îmbogăţit cu diferite obiceiuri şi credinţe, ritualuri, ce se realizau în toate anotimpurile anului, avînd drept scop ocrotirea oamenilor, grînelor, animalelor de acţiuni nedorite, aducerea belşugului ş. m. a.

S-au păstrat pînă în prezent numeroase obiceiuri şi tradiţii, care au rădăcini milenare. Astăzi ca şi în trecut sînt aşteptate impresionatele obiceiuri: de-a colinda, de-a umbla cu uratul, cu pluguşorul, cu ursul şi capra, cu semănatul şi alte manifestării cultural-spirituale, printre care diverse rituri magice desfăşurate cu prilejul venirii anului nou.

Un şir de obiceiuri agrare se desfăşoară şi azi în zile de toamnă, iarnă, primăvară şi vară. Amintim, că de sărbătoarea celor 40 de sfinţi are loc pornirea plugului la arat, de sărbătoarea Bunăvestirii se duc stupii de albine la prisacă, în ziua Sfîntului Gheorghe – se scot vitele la păscut şi se formează turmele de oi, cirezile de vite.

Muncile agricole legate de recoltarea grînelor erau legate de anumite obiceiuri şi ritualuri. Astfel, aveau loc manifestări colective la „primul” şi „ultimul snop”, făcîndu-se cununa din spice de „grîu”, care se păstra cu mare sfinţenie. Existau anumite interdicţii: de a nu se întrebuinţa în alimentaţie anumite fructe, miere înainte de a fi sfinţite şi numai de sărbătoarea „Probajne” (după ce au fost sfinţite) era permisă întrebuinţarea lor. Această sărbătoare coincidea cu perioada, cînd fructele erau deja coapte. De Ziua Crucii începea culesul strugurilor şi după ce erau sfinţiţi, puteau fi mîncaţi.

La obiceiurile de vară se revenea frecvent în legătură cu fenomenul secetei. Pînă astăzi cunoaştem asemenea obiceiuri, care au menirea să ocrotească recolta şi să aducă belşugul, „chemîndu-se ploaia” – „Paparuda”, „Caloianul”, „Drăgaica” şi altele. De exemplu, „Paparuda” este un mic spectacol al copiilor – fetiţelor dintr-o mahala susţinute de rude şi bătrîni în scopul chemării ploii. Ele sînt îmbrăcate simbolic, înconjoară o fetiţă împodobită cu fundiţe, joacă şi cer ploaie, se udă cu apă şi rostesc o incantaţie. La sfîrşitul dansului sînt ospătate la masă cu bucate pregătite de femeile-mame. Se zice, că aproape întotdeauna după asemenea acţiuni plouă. De asemenea, de chemarea ploii este legat obiceiul „înmormîntării la hotar a unei păpuşi – caloianul” etc. Astăzi aceste obiceiuri agrare sînt puse în scenă şi le putem vedea doar la  diferite manifestări culturale.

Multe obiceiuri agrare şi cele legate de creşterea animalelor se desfăşoară toamna. Toamna ţăranii îşi aranjează lucrurile pentru iarnă, pentru a trece de iarnă mai uşor. Se aşează fînul în stog (în scîrte), se pun ştiuleţii în hambare, lemnele se taie (ca să fie numai bune de pus pe foc) şi se dau la dos să nu se umezească. Legumele se aranjează pe soiuri în beciuri, se fac conserve din legume şi se pun în borcane pe poliţe în beciul bine aerisit. Vinurile se toarnă pe categorii în diferite butoaie. Are loc o pregătire activă şi intensă pentru iarnă, încă din vară se repară grajdurile, se pregătesc nutreţurile. Turmele de oi la Sfîntul Dumitru (Simedru – 26 octombrie) se întorc acasă, se răsplătesc ciobanii pentru lucrul lor etc. În gospodăria unui ţăran cu începerea iernii totul trebuie să fie pregătit pentru sezonul rece: rezervele de lemne, tizic de făcut focul, hrana pentru vite, grajdurile îngrijite, beciul plin cu de toate (cartofi, morcovi, curechi, murături, conserve, brînză, băuturi) ş. a., casa mare „îmbrăcată” cu ţesături şi covoare, lîna spălată pentru ca femeia iarna să poată toarce şi ţese liniştit, să aleagă covoare, să croşeteze, să brodeze, să împletească ciorapi şi bluze.

Iarna încep şezătorile cu întrecerea femeilor şi fetelor la diferite îndeletniciri artistice (la tors, la cusut, la împletit) la coptul plăcintelor, la spus poveşti şi snoave etc. Atît femeile, cît şi bărbaţii la şezători aveau diferite îndeletniciri de folos şi concomitent se odihneau, însuşeau folclorul oral, muzical şi cel coreografic. Un detaliu al şezătorii erau unele aspecte ale calendarului popular, se discutau sărbătorile şi semnificaţia lor. Erau transmise anumite practici şi concluzii în urma observaţiilor asupra naturii, în baza analizei unor evenimente repetate. Era primit ca la şezătoare să se ghicească cum va fi anul, timpul şi roada. Se puneau 12 jumătăţi de coji de ceapă, în fiecare se punea puţină sare şi acolo unde era mai umed, în acea luna urma să plouă, acolo unde coaja rămînea uscată se spunea că va fi secetă. Sau se discutau anumite norme, sau se sfătuiau cînd să înceapă semănatul porumbului, sau al cînepii, cînd Soarele e cel mai puternic (la Sînzîene), cînd se poate dormi pe pămînt sau se poate duce la scăldat ş. m. a. Multe din aceste concluzii sînt bazate pe observarea fenomenelor naturii şi se referă la anumite sărbători religioase ale anului, de unele este interzis să lucrezi, că bate grindina, că va ploua cu fulgere mari, cu piatră etc. Toate aceste norme erau respectate de ţărani, fiindcă pentru ei belşugul de cereale, capetele de vite şi gospodăria bazată pe munca de zi cu zi, pe tot parcursul anului era tot ce aveau mai scump şi cu rost în viaţă.

Partea superioară a machetei

Partea inferioară a machetei

Partea superioară a machetei

Partea inferioară a machetei

Partea superioară a machetei

Partea inferioară a machetei

Partea superioară a machetei

Partea inferioară a machetei

Partea superioară a machetei

Partea inferioară a machetei

Partea inferioară a machetei

Partea superioară a machetei

Partea inferioară a machetei

Partea superioară a machetei

Partea inferioară a machetei

Partea superioară a machetei

Partea inferioară a machetei